|
Recenzie
Istorie şi urbanism
Dragoş Dincă, Cătălin Dumitrică, Dezvoltare şi
Planificare Urbană
Bucureşti, Editura PRO UNVERSITARIA, 2010, 315
p.
Istoria urbană a statului român este relativ recentă. În comparaţie cu alte spaţii urbane din Europa sau alte continente, spaţiul românesc are o istorie scurtă. Oraşele de pe teritoriul vechiului Regat încep să se dezvolte după 1860. Cele mai importante centre urbane sunt Bucureşti şi Iaşi. Evoluţia democrafică şi edilitară în aceste oraşe este normală fiind capitalele vechilor formaţiuni statale Ţara Românească şi Moldova. Influenţele care se regăsesc în vechile cartiere au influenţe occidentale şi orientale. În urma acestor influenţe arhitectonice Capitala şi-a câştigat renumele de „Micul Paris”. Destinul oraşelor româneşti a fost influenţat de istoria politică a României de după al doilea război mondial. Sovietizarea statului român a impus o schimbare de optică în domeniul dezvoltării urbane. Vechile cartiere alcătuite din case şi vile în care locuiau un număr redus de persoane ce erau integrate cu grădini personale au luat locul cartierelor de blocuri, impersonale, construite după modelul sovietic. Schimbarea de ideologie şi de raportare a regimului politic la cetăţean s-a reflectat şi în acest domeniu. Regimul totalitar comunist românesc a distrus centrele istorice ale oraşelor româneşti şi cartierele care le înconjurau pentru a face loc construcţiilor de tip comunist. Blocurile tip dormitor au înlocuit casele şi vilele unifamiliare. Acest fenomen a cuprins întreg teritoriul urban al României, însă cel mai afectat a fost Bucureştiul. Capitala, prin însemnătatea sa simbolică, a fost spaţiul de desfăşurare a ideologiei comuniste. În anii ’50 şi ’60 oraşul a început să fie remodelat pornindu-se de la periferie spre centru. Dezastrele provocate de cutremurul din 1977 a creat premisele reamănajării centrului istoric al Capitalei. „Schimbarea la faţă a Bucureştiului” a însemnat demolarea a sute şi mii de case alături de locaşe de cult. Regimul comunist a lăsat „moştenire” o capitală urâţită şi nefucţională. Lipsa de viziune a regimului nu a permis construirea unor cartiere multifuncţionale care să răspundă cerinţelor mileniului al treilea. Lipsa cronică de parcări, de spaţii verzi, de locuri de joacă pentru copii, de bulevarde suficient de largi care să permită o circulaţie fluidă este vizibilă. Dizolvarea autorităţii centrale şi locale a prilejuit acordarea autorizaţiilor de construcţie fără să se ţină cont de istoria locului sau de caracteristicile acestuia. Din acest motiv Capitala este un conglomerat de arhitecturi diferite care nu sunt armonizate din punct de vedere arhitectonic. La nivelul specialiştilor s-a decantat de mai mult timp ideea creării unui proiect de urbanism unitar care să permită armonizarea interesului edilitar cu cel estetic. Pentru realizarea acestui obiectiv este obligatoriu îndeplinirea mai multor condiţii. Dintre acestea două sunt obligatorii: prima priveşte existenţa unei voinţe politice care să dea greutate voinţei arhitecţilor în contrapunere cu interesele dezvoltatorilor edilitari iar a doua priveşte existenţa unei literaturi de specialitate solide care să stea la baza acestor proiecte.
Una dintre aceste lucrări a fost publicată la începutul anului 2010 de către editura PRO UNIVERSITARIA. Titlul este edificator: „Dezvoltare şi planificare urbană”.
Autorii acestei lucrări sunt doi tineri profesori universitari ai facultăţii de Administraţie Publică din cadrul S.N.S.P.A. Cuprinsul este alcătuit din şapte capitole. Din punct de vedere structural lucrarea se împarte în două părţi.
Prima parte este reprezentată de primul capitol. Titlul acestuia „Principalele şcoli, teorii şi modele cu impact asupra dezvoltării urbane” ne rezervă o abordare teoretică a celor mai importante şcoli de gândire în domeniul dezvoltării urbane.
A doua parte cuprinde celelalte şase capitole. Pe parcursul acestora sunt dezvoltate de către autori subteme care ţin de abordarea tehnică a conceptelor exprimate în primul capitol. Regăsim aici probleme de strictă actualitate care ţin de dezvoltarea urbană, locală, metropolitană, regională şi integrată. Fiecare temă este analizată pe parcursul unui capitol. În această recenzie ne vom opri la prezentarea câtorva elemente din prima parte a lucrării. Tentaţia autorilor este de a discuta despre partea teoretică a lucrării lăsând specialiştilor şi a cititorilor interesaţi să exploreze partea tehnică din a doua parte.
Autorii împart această parte în trei subcapitole. Primul se referă la „Şcoli de gândire care au influenţat dezvoltarea urbană”. Aici sunt prezentate:
a) concepţia neoclasică (aproximativ 1870), care sintetizează concepţiile şi realizările şcolilor de la Viena, Laussane şi Cambridge având ca reprezentanţi pe Herbert A. Simion, K. Menger, Leon Walras, Vilfredo Pareto, Alfred Marschall. Acestă şcoală a dominat gândirea economică până în anii ’30.
b) concepţia keynesiană, a primit numele de la John Maynard Keynes care în lucrarea sa din 1936 intitulată „Teoria generală a ocupării, dobânzii şi banilor” se desparte de clasici şi neoclasici. Această lucrare a adus cu sine o adevărată revoluţie în economie.
c) concepţia neomarxistă, intitulată după Karl Marx. Conform acestei terorii preţurile bunurilor sunt determinate de cantitatea de muncă antrenată în producerea lor.
d) concepţia monetaristă, a fost dezvoltată de economişti ca Walras, Irving Fisher, sau reprezentanţi ai şcolii de la Cambridge ca: Alfred Marshall şi A.C. Pigou.
Al doilea subcapitol se referă la „Teorii referitoare la dezvoltarea urbană”. Aici sunt prezentate:
a) teoria dezvoltării inegale, apare la începutul anilor ’60. Acesta este o teorie ce poate fi interpretată şi din perspectiva diferenţelor cronologice precum şi din perspectiva cauzalităţii cumulative.
b) teoria polilor de creştere, îl are ca principal reprezentant pe François
Peroux. Conform acestei teorii, dezvoltarea regională apare ca un proces
dezechilibrat, dar în acelaşi timp ierarhizat, unde un anumit număr de unităţi
economice joacă un rol esenţial care le pune în evidenţă faţă de altele.
c) teoria dezvoltării endogene, mai este cunoscută şi sub denumirea de teoria dezvoltării autocentrate. Această teorie a apărut la sfârşitul anilor ’70 şi s-a dezvoltat în contextul stopării creşterii economice şi a declanşării fenomenelor de criză în toate ţările industrializate.
d) teoria dezvoltării exogene, îşi propune să analizeze impactul şi influenţa pe care mediul economico-administrativ exterior îl exercită asupra unui sistem de dezvoltare locală.
Al treilea subcapitol este intitulat „Modele ale dezvoltării urbane”. Aici sunt prezentate următoarele modele:
a) modelul Von Thunen, este cunoscut după numele lui Heinrich Von Thunen. Acesta în 1826 dezvoltă un model de organizare spaţială raţională pentru populaţia agricolă.
b) modelul Weber, este cunoscut după autorul său Alfred Weber. Acesta plecând de la modelul lui Thunen creează un nou model pentru alegerea localizării industriei.
c) modelul Hotelling, a primit numele după Harold Hotelling. Matematician de profesie a dezvoltat o teorie a interdependenţei localizărilor.
d) modelul lui Christaller, este cunoscut după autorul său W. Christaller. Scopul acestei teorii a fost acela de a explica dimensiunea şi numărul de oraşe, precum şi distanţa faţă de care acestea sunt localizate în cadrul unui teritoriu determinat.
e) modelul lui Losh, după numele lui August Losh. Spre deosebire de Weber, Losh presupune existenţa unei suprafeţe omogene pe care consumatorii sunt uniform distribuiţi.
f) modelul lui Zipf, cunoscut şi sub numele de legea „Rang – Dimensiune”. Acest model corelează talia unui oraş (dimensiunea geografică) cu rangul său (poziţia pe care o ocupă în ierarhia sistemului urban).
După cum observăm, autorii exprimă în aceste subcapitole mai multe modele de dezvoltare urbane. Importanţa acestei lucrări rezidă din faptul că realizează o sinteză a celor mai importante şcoli de gândire în domeniul dezvoltării economiei urbane. Capitala în ultimii 20 de ani s-a dezvoltat haotic, fără să ia în considerare elementele fundamentale care ţin de integrarea acestuia în teritoriu. Această lucrare aduce în discuţie modele, căi, tipologii, tipuri de dezvoltare pe care un oraş şi mai ales Bucureştiul trebuie să le ia în considerare.
Ioana Cristea Drăgulin
IOANA CRISTEA DRĂGULIN – licenţă în istorie,
Universitatea din Bucureşti, masterandă Universitatea Hyperion, Bucureşti.
sus
|
