Eseu

De ce este necesară examinarea dimensiunii politice a filosofiei lui Heidegger?

CECILIA TOHĂNEANU

Abstract:
This paper aims at emphasizing the relevance of scrutinizing the link between Heidegger’s theory of Being and his Nazi commitment. Significant investigations of such a link, beginning with that of Victor Farias, have challenged the „official” view that Heidegger’s theory of Being is politically neutral. That this theory could not have been deprived of political intentions is proven by Heidegger’s own view on philosophy as a search that stems from life and ends in life, namely as a Dasein’s way of life. Since fundamental ontology (theory) and existential analytic (practice) cannot be separated, exploring the relationship between them is even more necessary.

Keywords: iHeidegger, Being, philosophy, politics, nazism

Apariţia cărţii lui Victor Farias „Heidegger et le nazisme”, în anul 1987, a marcat începutul unor ample dezbateri în jurul naturii teoriei heideggeriene a fiinţei: este ontologia fundamentală o teorie abstractă, apolitică sau, dimpotrivă, una cu intenţii practice, politice?

Scrisă sub imboldul publicării (în 1962) de către Guido Schneeberger a unor texte până atunci necunoscute care făceau dovada „deplinei şi totalei aderări a lui Heidegger la naţional-socialism în anii 1933-1934”, cartea lui Farias este o provocare la adresa concepţiei „oficiale” potrivit căreia legătura lui Heidegger cu nazismul ar fi fost pur şi simplu întâmplătoare. Teza centrală a lui Farias este că  „decizia lui Heidegger de a adera la partidul nazist nu a fost nicidecum rezultatul unui oportunism sau a unor considerente tactice”, ci îşi are sursa deopotrivă în contextul cultural şi social al Germaniei din ultima partea a Republicii Weimar şi în temele principale din Sein und Zeit (Fiinţă şi timp)¹

În spiritul interpretării lui Victor Farias, Tom Rockmore susţine că Sein und Zeit  nu este pur şi simplu un tratat teoretic, fără intenţii practice, ci o „carte profund politică”. Ea este politică într-un sens fundamental, aristotelic al termenului, potrivit căruia interogaţia asupra semnificaţiei fiinţei condiţionează binele pentru fiinţa umană (Dasein).² Faptul că întreaga discuţie despre fiinţă din Sein und Zeit culminează cu analiza istoricităţii nu face decît să dovedească ceea ce Rockmore numeşte „legătura indisolubilă dintre ontologia fundamentală şi viaţa politică”.

James Phillips, cunoscut prin complexa lui analiză a noţiunii heideggeriene de „Volk” şi a relaţiei ei cu „istoricitatea” şi „autenticitatea”, nu ezită să afirme că „Fiinţă şi timp este un text politic.”³ Prin „politic” el are în vedere sensul heideggerian al conceptului, desemnând domeniul „facticităţii”, al „existenţei-împreună” ca posibilitate a Dasein-ului de a fi autentic. La Heidegger, politicul, în istoricitatea lui esenţială, este domeniul finitudinii, al non-idealităţii – aşadar, al posibilităţilor concrete, - şi nu un spaţiu deschis pentru implementarea unor noţiuni abstracte deduse dintr-o filosofie a regimului politic ideal, ca în cazul lui Platon. Cum observă Phillips, „posibilităţile Dasein-ului nu corespund neutralităţii existenţiale a conceptelor abstracte ale metafizicii.”⁴ Ceea ce întemeiază posibilitatea este, pentru Heidegger, domeniul politic, facticitatea, fiinţarea-unul-cu-altul.

De altfel, neutralitatea existenţială a ontologiei tradiţionale este motivul central al „distrugerii” heideggeriene a tradiţiei. Tradiţia, scrie Heidegger în The Metaphysical Foundations of Logic, „neagă problemelor viaţa lor, iar aceasta înseamnă că ea urmăreşte să le înăbuşe transformarea, şi de aceea trebuie să luptăm împotriva tradiţiei. Nu antichitatea trebuie învinsă...Apărătorii incompetenţi ai tradiţiei sunt cei împotriva cărora trebuie să luptăm”.⁵

Pretinzând a fi oferit unica interpretare autentică a sensului originar al fiinţei, Heidegger susţine prin aceasta, semnalând totodată celor care „au urechi să audă”, că ontologia fundamentală este singura cale spre forţa elementară a „problemelor centrale concepute în universalitatea şi radicalitatea lor”, în măsură să pregătească „posibilitatea unor noi originări”.

Ce anume înţelege Heidegger prin pregătirea unui nou început este o indicaţie suficient de relevantă pentru menirea practică, politică a filosofiei lui. „Nu de profeţii avem nevoie”, avertizează Heidegger, precizând apoi: „trebuie să lucrăm continuu la posibilităţile factice, datorită finitudinii Dasein-ului. Întrucât filosofarea este esenţialmente o chestiune de finitudine, orice coagulare a filosofiei factice trebuie, la rândul ei, să cadă victimă acestei facticităţi”.⁶

Interpretări ca cele ale lui Farias sau Rockmore, în cheie politică, ale ontologiei fundamentale, nu sunt singulare. Legăturile posibile dintre filosofia lui Heidegger şi nazism au fost explorate, de asemenea, de Pierre Bourdieu (L’Ontologie politique de Martin Heidegger, 1988), Joseph Margolis (co-autor al lucrării The Heidegger Case. On Philosophy and Politics, 1992), Hans Sluga (Heidegger’s Crisis. Philosophy and Politics in Nazi Germany, 1993), Herman Philipse (Heidegger’s Philosophy of Being, 1998), pentru a nu menţiona decât câţiva.

Justificând necesitatea examinării dimensiunii politice a filosofiei heideggeriene, Herman Philipse invocă trei argumente majore. Mai întâi, numirea lui Heidegger ca rector al Universităţii din Freiburg, la 22 aprilie 1933, urmată la o săptămână de aderarea lui la partidul naţional-socialist. Respingând că acest episod a fost o „intruziune izolată a politicului în viaţa apolitică” a filosofului, fără nici o legătură cu gândirea lui, cum pretind discipolii heideggerieni, Philipse crede, asemenea lui Rockmore, că Heidegger „a avut motive filosofice de a deveni rector în acel moment crucial al istoriei germane.”⁷

Asemenea motive sunt vizibile în discursul de rectorat, în care Heidegger vorbeşte de menirea filosofiei lui de a reântemeia universitatea germană, de a oferi poporului german  un ghid spriritual şi politic - un ecou al credinţei platoniciene în superioritatea cunoaşterii filosofice în raport cu cunoaşterea omului de rând. La acea vreme, scrie John D. Caputo, „Heidegger era convins că putea fi filosoful revoluţiei, singurul om care putea oferi noului Reich o voce cu adevărat filosofică, un lider spiritual”.⁸ Niciodată Heidegger nu a părăsit credinţa că aceasta era vocaţia lui, o vocaţie care nu aparţinea oricui, ci doar unui gânditor naţional-socialist, capabil de gândire radicală, metafizică, istorică.

Tom Rockmore vede în discursul de rectorat nu pur şi simplu „un text ocazional”, ci „un text filosofic coerent în serviciul nazismului”.⁹ Centrat pe destinul spiritual al germanilor ca moştenitori ai grecilor, discursul este o încercare de a rafina ideologia nazistă, de a da programului politic nazist o formă metafizică. Justificând, după război, episodul rectoratului, Heidegger invocă, într-adevăr, dorinţa lui de a fi transformat universitatea pe baze filosofice, împiedicând dominarea ei de către partid. Numai că, aşa cum sesizează Herman Philipse, această pretinsă dorinţă este în dezacord total cu convingerea lui Heidegger că împlinirea destinului germanilor reclama dictatura lui Hitler şi, de asemenea, cu o serie de declaraţii şi fapte din perioada rectoratului. De exemplu, declaraţia notorie din 3 noiembrie 1933 de recunoaştere a autorităţii absolute a  Führer-ului: „Nu lăsaţi ca maximele şi ideile să vă fie reguli ale Fiinţei voastre. Führer-ul singur este realitatea prezentă şi viitoare a Germaniei şi legea ei”.¹⁰

La fel de elocvent este mesajul de natură totalitaristă adresat de Heidegger, în calitatea sa de rector, facultăţilor Universităţii din Freiburg la 20 decembrie 1933: „Individul...nu contează. Ceea ce contează este doar destinul poporului nostru în statul lui.”¹¹ Este aici un apel implicit la sacrificiul de sine şi, „probabil, al altora” (sugerează Philipse) pentru „măreţia viitoare a Germaniei”. Dar, desconsiderarea heideggeriană a destinelor individuale nu mai are nimic de a face cu preţuirea de care se bucura viaţa omului  în ochii lui Platon, revoltat de condamnarea la moarte a lui Socrate.

Explorarea semnificaţiilor politice ale filosofiei lui Heidegger este determinată, în al doilea rând, de atitudinea filosofului după război, mai precis, de lipsa de onestitate faţă de trecutul lui nazist. Dorind să contracareze criticile şi eventuala interpretare politică a operei sale, Heidegger a recurs la mistificarea realităţii sau la tăinuirea unor fapte relevante pentru amploarea implicării lui în mişcarea naţional-socialistă.

În lista acestor fapte, Herman Philipse menţionează: aprobarea fără nici o rezervă de către Heidegger a instrucţiei semi-militare a studenţilor, apelul la „loialitate oarbă faţă de Hitler” adresat studenţilor germani la 20 mai 1933, susţinerea publică a hotărârii lui Hitler de a părăsi Liga Naţiunilor, la 11 noiembrie 1933, denunţarea proeminentului chimist Staudinger la 10 februarie 1934, distrugerea carierei unor studenţi catolici pe motivul că „nu susţineau statul naţional-socialist şi că un catolic nu putea fi un filosof adevărat”, percepţia lui Heidegger în rândul ideologilor nazişti, care au continuat să-l considere, din 1934 până în 1945, drept „un membru de partid şi campion al naţional-socialismului, sau persistenţa discursului heideggerian despre aşa-zisa „unicitate istorică” a naţional-socialismului” în prelegerile din anul 1942.¹²

În fine, o a treia raţiune majoră a examinării relaţiei dintre filosofia heideggeriană şi nazism este aceea că Heidegger, exceptând interviul din revista Der Spiegel din 1966, în care spunea că n-ar mai scrie „astăzi” o declaraţie de felul celei din 3 noiembrie 1933, „nu a condamnat niciodată în mod public crimele comise de regimul naţional-socialist” şi nici nu a retractat în mod oficial şi neambiguu convingerile sale naziste.¹³ Că aceste convingeri erau foarte puternice o dovedesc numeroase texte anterioare perioadei rectoratului (edificatoare pentru radicalitatea gândirii heideggeriene), dar mai cu seamă cele scrise în perioada 1933-1934 şi reeditate în anul 1962, între care şi celebra declaraţie din noiembrie 1933.

Încă din anii ’20, de la primele prelegeri ţinute la Universitatea din Freiburg, Heidegger s-a dovedit a fi fost un „filosof revoluţionar”, puternic angajat în înfăptuirea unei „reînnoiri radicale a existenţei şi gândirii”, a unei renaşteri naţionale, preocupat de „revenirea vieţii la sursele şi resursele ei cele mai profunde”, asumându-şi mereu sarcina de a arăta calea spre o nouă ordine, urmărind mereu un „alt fel de început”.¹⁴

Vocaţia heideggeriană a filosofiei nu este să fabrice „fantome conceptuale”, care nu fac decât să distorsioneze semnificaţia originară a fiinţei, ci să pună în mişcare posibilităţile factice ale Dasein-ului, demonstrându-şi astfel potenţialul tranformator al lumii. Heidegger asociază filosofia autentică, „vie”, cu polemica, termen desemnând, desigur, luptă (Kampf), confruntare, şi nu dezbateri profesionale. Ea, această filosofie, „nu face niciodată ca lucrurile să fie mai uşoare, ci, dimpotrivă, mai grele”, ea „îngreunează Dasein-ul istoric şi, prin aceasta, în fond, fiinţa însăşi”. Dificultatea şi lupta sunt termenii în care Heidegger a conceput rolul filosofiei în înnoirea revoluţionară. „Lucrarea” filosofică de sporire a greutăţii condiţionează „naşterea a tot ceea ce este mare, deci destinul unui popor istoric...Iar despre destin, continuă Heidegger, nu poate fi vorba decât acolo unde o cunoaştere adevărată a lucrurilor cârmuieşte Dasein-ul”, cunoaştere ale cărei căi şi perspective sunt deschise de filosofie.¹⁵

În aparenţă, această concepţie practică, deci politică, despre rolul aşa-zisei filosofii autentice este incompatibilă cu distincţia dintre nivelurile ontologic şi ontic de analiză a fiinţei umane¹⁶. De altfel, distincţia a şi fost utilizată de către heideggerienii tradiţionali pentru a contesta implicaţiile naziste ale ontologiei fundamentale, argumentând că ontologia Dasein-ului este o teorie a priori şi, în consecinţă, ea poate primi orice conţinut empiric, altfel spus, este compatibilă cu orice sistem politic posibil. Pe scurt, ontologia fundamentală nu ar conduce în mod necesar la nazism.¹⁷

Pierre Bourdieu găseşte că un astfel de argument nu este valabil şi că, în general, nu se poate vorbi de neutralitate ontică, politică, atunci când un filosof proiectează o teorie a fiinţei umane: el are întotdeauna în minte implicaţiile ei politice.

Fără a împărtăşi speculaţiile lui Bourdieu despre ontologia heideggeriană ca „instrument ideologic care maschează imboldurile heideggeriene nemărturisite sau reprimate”¹⁸ -  speculaţii „imune la evaluare empirică” (Herman Philipse) – este greu să nu fii de acord cu observaţia sa privind dificultatea separării între ontic şi ontologic. Cu atât mai mult, cu cât ea este în spiritul modului heideggerian de a înţelege relaţia dintre cele două niveluri de analiză. Întrebarea retorică din Fiinţă şi timp este edificatoare:

„La baza interpretării ontologice a existenţei Dasein-ului….nu stă oare o anumită concepţie ontică despre existenţa autentică, un ideal factic al Dasein-ului? Ei bine, chiar aşa şi stau lucrurile. Acest fapt nu numai că trebuie negat şi recunoscut doar atunci când suntem constrânşi s-o facem, ci trebuie recunoscut în necesitatea sa pozitivă, pornind de la obiectul ce serveşte ca temă cercetării. Filosofia nu-şi va tăgădui nicicând propriile ‘presupoziţii’, însă nici nu va avea dreptul să le accepte ca atare. Ea sesizează presupoziţiile şi, o dată cu ele, dezvoltă în chip mai radical şi acel ceva pentru care ele stau ca presupoziţii.”¹⁹

Textul descrie limpede drumul interpretării heideggeriene a Dasein-ului: ea începe la nivel ontic cu analitica existenţei sau hermeneutica Dasein-ului, continuă cu conceptualizarea lui ontologică, pentru a reveni la existenţa ontică, pe care analiza ontologică încearcă s-o transforme. Filosofia are aşadar ca punct de plecare analitica existenţei. Ea este „firul călăuzitor” al oricărei cercetări ontologice, punctul din care izvorăşte şi la care se întoarce această cercetare. Heidegger face din hermeneutica Dasein-ului condiţia de posibilitate a oricărei ontologii.²⁰

Dar aceasta înseamnă că filosofia heideggeriană nu este despre viaţă, ci este ea însăşi un mod de viaţă. Cum ontologic şi ontic (teorie şi practică) sunt inseparabile, Fiinţă şi timp nu poate trece drept o lucrare teoretică fără legătură cu viaţa lui Heidegger. De aici, legitimitatea demersurilor de sondare a semnificaţiilor naziste ale filosofiei lui.