Criza economică - cauze, caracteristici, implicaţii

Puterile emergente şi criza globală 

 

SERGIU TĂMAŞ

Abstract:
The tectonic movement which took place in the global economy, in the context of the current financial crisis, draws our attention in the direction of the increasingly important role the “emergent powers” have in the global politics, mainly due to their spectacular economic growth compared to the modest one of the industrial powers. The success of the emergent powers was acquired through a “selective de-coupling” of their strategies and economic policies from the Washington Consensus, which channels the activity of the World Bank and the IMF. The pragmatic and flexible policies of the emergent powers give to the poor countries new patterns of economic growth and, at the same time, lay the foundation for a multi-polar world.

Keywords: Global crisis, emerging powers, the diversity of growth poles, new world order

Actuala criză financiară deşi a avut un caracter global, o serie de ţări au făcut faţă şocului, mult mai bine decât altele, contribuind substanţial la dinamica economiei mondiale. Aceste ţări denumite „puteri emergente” au reuşit prin politicile iniţiate să atingă ritmuri de creştere economică spectaculoase. În cadrul unei expunerii ţinute recent la Centrul Wilson din Washington, Robert Zoellick, preşedintele grupului de instituţii al băncii mondiale a atras atenţia asupra acestei schimbări în dinamica economiei şi politicii globale declarând că „plăcile tectonice ale economiei şi vieţii politice sunt în mişcare. Ne putem mişca în acelaşi timp cu ele sau putem continua să interpretăm lumea nouă prin prisma celei vechi. Trebuie să recunoaştem noile realităţi şi să acţionăm în sensul acesta”…¹

Opinia noastră în legătură cu acest îndemn, este că preşedintele Zoellick doreşte să sugereze că instituţiile Băncii mondiale, pe care le conduce, ar fi avut o contribuţie esenţială la aceste schimbări. În realitate, Banca mondială şi diferitele ei instituţii, cea mai des menţionată fiind Fondul Monetar Internaţional, au recurs şi continuă să recurgă la politici care, în multe situaţii, au înrăutăţit starea economică a ţărilor „ajutate”. Puterile emergente mult mai prudente, faţă de acest gen de sprijin, au mizat pe inteligenţa politică proprie şi pe valorificarea potenţialului intern. Evoluţia actualei crizei financiare globale a validat acest comportament şi îl obligă pe Robert Zoellick să constate că „estimările recente indică faptul că India şi China au ajutat la ieşirea economiei mondiale din recesiune”...²

1. Grupul „emergenţilor”

Unii analişti includ în grupul „puterilor emergente” 7 ţări, denumite adesea E-7 (India, China, Brazilia, Rusia, Africa de sud, Mexic, Indonezia şi Turcia), alţii însă se referă la 8, iar unii doar la 5 ţări. Diferenţele de apreciere ţin de datele pe care le iau în considerare (mărimea populaţiei, ritmul de creştere economică sau alt indicator). Invariabil, îndiferent de aprecierea mărimii grupului, analiştii includ în rândul „emergentelor” şi Federaţia Rusă, care oricum se abate de la evoluţia istorică a celorlalte membre ale grupului. Prezenţa Federaţiei Ruse este rezultatul schimbărilor geopolitice ce au urmat dezintegrării Uniunii Sovietice, în urma cărora Rusia a suferit importante pierderi economice, dar care acum s-a înscris pe o traiectorie ascendentă, care o plasează în situaţia de a ieşi din „groapa geoeconomică”.

Ceea ce apropie „puterile emergente” şi le distanţează de celelalte ţări în curs de dezvoltare este creşterea economică susţinută pe fondul crizei globale. Cel mai puternic „motor economic” din acest grup este China, care a înregistrat şi în condiţiile crizei financiare globale un ritm anual de creştere economică care a oscilat între 9 şi 12%. China a fost şi ea lovită de şocul crizei, însă datorită măsurilor luate, cel mai scăzut nivel de creştere a fost de 6,2%, înregistrat în primul trimestru al anului 2009. Ulterior economia chineză şi-a revenit şi în primele trei luni ale anului 2010, a avut o creştere de 11,9%, în raport 10,7% în ultimul trimestru din 2009.

Grupul „puterilor emergente” devansează, în planul ritmurilor de creştere economică, grupul ţărilor dezvoltate (Statele Unite, Uniunea Europeană, şi Japonia), devenind, în ultimul deceniu, „motoare ale dezvoltării globale”. Datele statistice privind PIB-ului global indică o creştere de 4% pentru 2010, nivel realizat în temeiul unei contribuţii doar de 2% din partea ţărilor dezvoltate şi a unui aport de 6%, din partea „puterilor emergente”.³

Din acest punct de vedere, sunt semnificative şi ritmurile de creştere economică previzibile pentru 2010. Puterile emergente la un loc, se vor menţine la un nivel de creştere de 5,1% - 6,2%, în timp ce statele dezvoltate în ansamblul lor, se vor situa la un nivel de 1,3%-1,9%. Nivelurile prognozate pentru diferite state,în cursul anului 2010, menţine această diferenţă: Japonia va înregistra doar o creştere de 1,7%, SUA va atinge un nivel de 1,5%, iar Uniunea Europeană numai de 1%.

În contextul în care se vor menţine aceste diferenţe de creştere economică, studiile de tendinţă ne arată că în 2019 aceste ţări vor ajunge din urmă grupul ţărilor dezvoltate (G-7 - SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Canada) şi ca urmare ierarhia puterilor economice se va modifica în jurul anului 2030-2032, pe primul loc trecând China, urmată, în ordine descrescândă de SUA, India, Brazilia, Germania şi Japonia.⁴

Aceste evoluţii se fac simţite şi în planul raporturilor politice internaţionale, puterile emergente fiind din ce în ce mai active în dezbaterile grupului G-20 şi în cadrul diferitelor reuniuni internaţionale. În chestiuni esenţiale pentru viitorul planetei, „emergenţii” au adesea puncte de vedere diferite de cele susţinut de Statele Unite, sau de reprezentanţii altor ţări dezvoltate. Comportamentul, obiectivele şi politicile promovate vizează construirea unei lumi multipolare, deschisă spre noi practici politice.⁵ Deşi, puterile emergente au regimuri politice diferite, ceea ce le apropie este efortul făcut de a părăsi zona înapoierii economice. Unitatea lor de acţiune se realizează, cu prioritate, în cadrul unor înţelegeri informale.

2. Ponderea grupării BRIC

În cadrul grupului de „puteri emergente”, se remarcă procesul colaborării între patru economii emergente - Brazilia, Rusia, India, China – proces semnalat, de mai mult timp, de către Jim O’Neill, expert al Băncii Goldman Sachs. El a pus în circulaţie şi acronimul BRIC pentru a denumi această evoluţie şi consecinţele sale.⁶ BRIC nu constituie o alianţă politică şi nici una militară formală. În cadrul întâlnirilor succesive ale şefilor de stat sau ale miniştrilor de externe ale acestor ţări din 2008, 2009 şi 2010 s-au stabilit coordonatele mari ale unei colaborări informale pe plan politic şi economic, care poate exercita presiuni asupra Statelor Unite pentru a obţine anumite schimbări în politica globală. Cu toate acestea, s-au făcut anumiţi paşi în direcţia constituirii unui sistem organizaţional de acţiune, Organizaţia de la Shanghai.

Ponderea grupării BRIC în economia globală este importantă. În ansamblul lor aceste ţări cuprind 40% din populaţia lumii, deţin peste 25% din suprafaţa terestră a planetei, iar produsul intern brut cumulat reprezintă 16% din PIB- ul planetei (15.435 trilioane $).⁷ A devenit evident că datorită acestui ritm de creştere economică, unul din obiectivele grupului este implicarea în concurenţa cu economiile occidentale. Un alt obiectiv comun al grupului BRIC, este construcţia unui sistem internaţional mai democratic, întemeiat pe respectul legii şi pe diplomaţia multilaterală. Politicile iniţiate de BRIC pot face ca acestasă devină un centru de coagulare şi pentru alte ţări, ceea ce ar face ca ponderea grupării să devină un factor esenţial în luarea deciziilor participanţilor la reuniunile G-20 şi implicit să reducă influenţa în politica mondială a grupului G-7. Dacă acestă evoluţie va avea loc, această colaborare poate să capete contururile unui „leadership colectiv” al lumii, ceea ce ar crea serioase probleme pentru politica externă a Statelor Unite. În acest sens, a fost semnificativă o secvenţă a întâlnirilor de la Summitul Încălzirii Climatice de la Copenhaga, din decembrie 2009, care a reunit 193 de state. Preşedintele Obama al Statelor Unite, nemulţumit de mersul lucrărilor, a dorit să discute în particular cu primul ministru al Chinei. La întâlnirea programată, preşedintele Obama a avut surpriza să găsească alături de Wen Jibao şi şefii de guvern din Brazilia, Africa de sud şi India. Această abatere de la regulile diplomatice, a fost un semnal că ceva esenţial s-a schimbat pe plan internaţional.

Ţările emergente nu constituie un „bloc”, în sensul obişnuit al termenului, fiecare din ele elaborând propria sa conduită în politica economică şi socială internă şi externă. Cu toate acestea, pe plan internaţional, ele acţionează în aşa fel încât prin poziţiile adoptate, fie refuză deschis unele din măsurile propuse de organismele internaţionale în planul schimburilor economice, fie acceptă unele din ele după negocieri strânse, prin care se urmăreşte protejarea propriilor economii de presiunile corporaţiilor globale.

În ansamblul lor, aceste practici sunt expresia unei „decuplării selective” de practicile Băncii Mondiale şi ale FMI. Această apreciere nu pune sub semnul întrebării validitatea liberalismului ca doctrină, ci are în vedere una din variantele sale şi anume neoliberalismul promovat din iniţiativa premierului Marii Britanii Margaret Thatcher şi a preşedintelui Statelor Unite Ronald Reagan în anii 80 ai secolului trecut. Axul principal al doctrinei a fost ideea de-reglementării pieţelor şi a retragerii statului din sfera economică. Această interpretare a devenit „hegemonică”, o paradigmă impusă discursului social şi o „artă a guvernării globale”.⁸ O asemenea orientare similară gândirii fundamentaliste întâlnite în planul doctrinelor religioase a promovat un comportament politic al ţările occidentale considerat infailibil şi având o valoare universală prin intermediul instituţiilor internaţionale de tipul Băncii Mondiale şi FMI.

În dependenţă de situaţia lor concretă economico-socială şi istoria ascensiunii lor la independenţă şi suveranitate, puterile emergente au limitat sau au renunţat la „asistenţa financiară externă”, folosind cu prioritate resursele interne, iar în relaţiile economice internaţionale şi în politica de investiţii străine au pus accentul pe criterii economice şi mult mai puţin pe considerente politice, exprimându-şi nemulţumirea faţă de regulile defavorabile ţărilor în curs de dezvoltare.

Acest comportament în politica internă şi externă, a asigurat o dezvoltare pozitivă în plan economic, şi a reconfirmat rolul decisiv al unei guvernări inteligente, capabile să respecte câteva reguli esenţiale: a) să aibe iniţiativă politică în baza unui program de perspectivă; b) să aplice reguli de conduită profitabile pentru întreaga societate; c) să sprijine forţele economiei, fără a deveni prizoniera acestora; d) să fie pragmatică, flexibilă, adică eliberată de chingile unui dogmatism ideologic.

3. Depăşirea fundamentalismului politic

Comportamentul politic al „puterilor emergente” oferă ţărilor sărace şi celor aflate încă în faza de subdezvoltare, numeroase sugestii de comportament politic şi economic pentru a-şi elabora propria cale de a depăşi starea de înapoiere economică şi socială. Recunoscând noile realităţi ale economiei şi politicii internaţionale, Robert Zoellick, în aceeaşi expunere ţinută la Wilson Center, deja menţionată a atras atenţia asupra acestei schimbări de situaţie pe plan global, subliniind că „lumea de azi are mai mulţi poli de creştere economică, mai multe opţiuni în planul strategiilor de creştere, lăsând trecutului unipolaritatea, lideratul unic, strategia unică şi căile unice de dezvoltare”...⁹ În acestă perspectivă, puterile emergente sunt cele ce oferă în momentul de faţă noi modele de creştere economică, fiecare aducând o anumită contribuţie la formarea unui sistem politic internaţional multipolar.

China după ce a renunţat la dogmatismul maoist, a recurs la deschiderea condiţionată a pieţelor, astfel ca importurile sau efectuarea de investiţii de către corporaţiile globale, să nu ducă la blocarea sau preluarea unor pieţe interne în curs de dezvoltare. În acest scop s-au stabilit reguli fiscale ce avantajau propria economie, dar şi interesele investitorilor străini, cărora le rămânea opţiunea de a lucra în domenii care nu puteau fi „acoperite” de firmele autohtone.

India se remarcă, la rândul ei, prin politica de stimulare a forţelor proprii în domenii de avangardă (industria de medicamente sau construcţia de avioane) colaborând atât cu statele occidentale, cât şi cu cele în curs de dezvoltare sau cu Federaţia Rusă. În acest context, India nu permite pe teritoriul ei, instalarea corporaţiile globale pentru producerea şi desfacerea de medicamente, pentru a nu periclita dezvoltarea propriei sale industrii de medicamente aflate în ascensiune puternică.

În ce priveşte Rusia, aceasta a permis investiţii străine pe teritoriul ei, dar pentru a sprijini capitalul autohton, guvernul a iniţiat o politică de protejare a resursele proprii, stabilind măsuri de preîntâmpinare a unor posibile preluări agresive a resurselor sale, îndeosebi de petrol şi gaze, de către companiile globale. Pe acestă cale, Rusia a avut posibilitatea de a dispune în mod eficient de bogăţiile sale naturale, obţinând resurse financiare substanţiale pentru dezvoltare. Într-o manieră neortodoxă în raport cu practica ţărilor occidentale, noua clasă de capitalişti formată după schimbările geopolitice din 1991 a fost solicitată de guvernul federal rus să dea dovadă de „patriotism” şi să răspundă comandamentelor guvernului rus, de refacere a puteri economice a ţării.

Modul pragmatic de guvernare al puterilor emergente revalorizează rolul iniţiativei politice în dezvoltarea unei economii şi repune în centrul atenţiei necesitatea de a nu lăsa forţele pieţii să domine politicul, să-i ia locul. Experienţa acestor ţări subliniază urmările negative ale situaţiilor în care nu mai este clar cine conduce societatea - oligarhii finanţelorşi industriei, sau oamenii politici devotaţi dezvoltării unei naţiuni.

Această experienţă demonstrează, că în actuala etapă a dezvoltării globale, factorul politic poate deţine iniţiativa atunci când:(a) în locul unui comportament dictat de o singură opţiune doctrinară, preferă aplicarea pragmatică a unui mix de politici de dreapta şi de stânga; (b) recurge la aplicarea selectivă a protecţionismului pentru a proteja propria piaţă de tentativele corporaţiilor globale de a o „acapara” în manieră monopolistă; (c) consideră legitimă intervenţia statului pentru limitarea abuzurilor capitalului speculativ şi elaborarea unor strategii de dezvoltare economică; d) promovează măsuri economice stimulative şi nicidecum măsuri birocratice ce duc la parazitarea vieţii economice.

Procedând astfel, unele puteri emergente (China sau Mexic) au regândit rolul planificării în raport cu practicile din trecut, stabilind obiective pentru societate şi oferind doar elemente orientative pentru intreprinderile particulare. A fixa ţeluri prin intermediul unui plan de perspectivă pe termen lung pentru o societate în întregul ei, înseamnă a stabili jaloane pentru creşterea bunăstării generale şi nicidecum o intervenţie a statului în desfăşurarea afacerilor private. Libertatea de iniţiativă şi de inovare tehnologică din partea capitalului rămâne în aceste condiţii nelimitată, în schimb sunt limitate, prin prevederi legale, activităţile speculative ale capitalului. China, în mod special, este protagonista unui experiment social, în cadrul căruia principiile de piaţă sunt corelate cu exercitarea unui control politic al dinamicii societăţii din parte guvernului. Acest experiment este expresia unei voinţe politice ce s-a desprins de ideea luptei de clasă, demonstrând, pe acestă cale, superioritatea unor politici eliberate de subordonarea faţă de o ideologie dogmatică. Guvernul Mexicului foloseşte resursele sale în baza unui plande dezvoltare economică şi socială de 6 ani.

Experienţa Braziliei, a Chinei, Indiei şi a altor puteri emergente oferă un bun exemplu şi în politica surselor de finanţare, prin preocuparea pentru formarea de resurse proprii, pe calea stimulării exportului, exploaterea inteligentă a resurselor proprii, dezvoltarea pieţei serviciilor, sau încurajarea cercetării. Doar atunci când un guvern reuşeşte să dispună de un fond propriu substanţial de investiţii, politica sa de împrumuturi poate deveni eficientă, deoarece poate refuza „condiţionalităţile” păguboase din punct de vedere economic, impuse de instituţiile ce oferă creditul. China şi Brazilia prin constituirea unor „fonduri suverane de investiţii”, au putut beneficia de o mai mare libertate de mişcare în negocierile financiare şi au avut posibilitatea de a iniţia politici de investiţii în alte ţări în curs de dezvoltare, în condiţii atractive pentru cei creditaţi.

4. Reconfigurarea ordinii mondiale

Cu 20 de ani, în urmă, starea globală a planetei putea fi descrisă conform schemei sugerate de Immanuel Wallerstein - un „centru” format din grupul restrâns de puteri industriale, dominat de Statele Unite, în jurul căruia gravita „semi-periferia” ţărilor cu dezvoltare medie, iar restul lumii constituia „periferia” masivă şi mizeră a ţărilor în curs de dezvoltare.¹⁰ Ascensiunea puterilor emergente, modificarea ponderii lor în economia globală aduce după sine şi schimbări în acest tablou şi în echilibrul puterilor la nivel global. Puterile emergente sunt acum factori decizionali importanţi ai ordinii globale, de care Statele Unite este nevoită să ţină seama, cu toate că rămâne o super-putere militară.

Un pas a fost deja făcut, prin lărgirea cadrului de dezbatere a problemelor globale pe calea tranziţiei de la reuniunile grupului marilor puteri industriale G-7 la grupul mult mai larg G-20, ce include şi puterile emergente. Fapt recunoscut de Robert Zoellick care remarcă: „Lumea veche a discuţiilor la gura sobei ale liderilor din G-7 aparţine trecutului”...¹¹ şi continuă precizând că marile puteri industriale ar trebui să fie atente „să nu impună o nouă ierarhie inflexibilă a lumii”...¹² O asemenea tentativă, chiar dacă ar avea loc, va avea puţine şanse de succes, deoarece voturile celor 7 vor fi puse în balanţă cu voturile puterilor emergente, în cadrul cărora grupul BRIC ar putea îndeplini rolul principal, ceea ce ar putea reduce influenţa Statelor Unite.

Adoptarea unui comportament corespunzător noii situaţii internaţionale din partea grupului puterilor industriale G-7, va fi un proces dificil. Puterile emergente cuprind ţări, care conform standardelor occidentale sunt acceptate ca fiind „democraţii liberale”, dar altele sunt considerate ca fiind încă departe de standardele democraţiei. În afară de aceasta, „emergenţii” au viziuni despre „ordinea mondială” şi despre „suveranitate” ce nu coincid cu cele ale puterilor occidentale, deşi acestea în faza lor de „decolare” economică au practicat şi ele protecţionismul, la o scară mult mai ridicată, decât o fac astăzi ţările emergente. Cu toate acestea, puterile emergente nu mai pot fi ignorate în abordarea problemelor cu care se confruntă omenirea în ansamblul ei: creşterea sărăciei, creşterea demografică, proliferarea nucleară sau încălzirea climatică.

Dezvoltarea unui climat propice dialogului va contribui la deschiderea unor perspective interesante pentru viitorul relaţiilor internaţionale. Între altele, va deveni presantă reformarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi mai ales a Consiliului de Securitate, care pentru a corespunde noului raport de forţe va trebui să includă India şi Brazilia. În acelaşi timp, va spori presiunea pentru reforma instituţiilor financiare mondiale, având în vedere atât rezultatele lor nesatisfăcătoare, cât şi necesitatea de a rezolva problemele legate de utilizarea în schimburile internaţionale a unei monede de referinţă credibile.

În ce priveşte perspectivele relaţiilor internaţionale, considerăm următoarele aprecieri făcute de Robert Zoellick în discursul său de la Centrul Wilson ca fiind pertinente, corespunzătoare tendinţei sesizabile în opinia publică „Multilateralismul modern nu va trebui să fie un club restrictiv, ci mai degrabă asemănător unei reţele internet, flexibile. Dacă Woodrow Wilson a dorit o Ligă a Naţiunilor, acum avem nevoie de o ligă a reţelelor. Este timpul să lăsăm în urmă vechile concepte despre Prima şi a Treia Lume, lider şi condus, donator şi primitor.Noi trebuie să acceptăm ascensiune unor multipli poli de creştere, de pe urma cărora vor cîştiga toţi” ... ¹³ Rămâne însă să vedem reacţiile puterilor industriale la aceste provocări ale secolului XXI, îndeosebi modul în care va acţiona Statele Unite. Relaţiile acesteia cu diferitele puteri emergente sunt în plină evoluţie, cele mai spectaculoase mişcări fiind făcute în raport cu China. Vom asista la naşterea unei relaţii speciale, sau se va realiza un multilateralism real şi eficient în abordarea viitorului politic şi economic al planetei.

SERGIU TĂMAŞ – Profesor univ. dr., a publicat, „Management politic” (Ed. Universitară, Buc. 2006), „Geopolitica” (Ed. Institutului de Teorie Socială, Buc. 1999); „Prospectiva socială” , (Ed. Victor, Buc. 1999); Membru al redacţiei publicaţiei „Diplomat Club”, unde publică articole în rubrica „Idei şi Realităţi contemporane”.

 sus