Criza economică - cauze, caracteristici, implicaţii

Excurs geo-arghiro-politic asupra evului contemporan

 

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA

Abstract:
When monies become the means of the State-made institutionalized aggression against individuals, the whole set of relationships based on them becomes falsified. Moreover, when, geo-politically speaking, these money-mediated aggressive interests become global, the rest of the society suddenly turns into a hoard of forced spectators of a “controlled monetary disorder” for which, pharisaic, precisely those preserving it reclaim cooperation in order to insure the stability of the system. A system of depriving productive individuals, through inflation, a purchasing power tax on wealth, of their fruits of labour, land or capital. Correctly understanding what money-managed-by-the-State mean, we get that cooperation between fraudulent institutions cannot represent a “welfare enhancing romance”, but a (vaguely scientific) charade that camouflages “stabilization of welfare undermining”.

Keywords: money, inflation, credit expansion, interventionism, international monetary cartel

Un apropo

În 1904, Sir Halford J. Mackinder trimitea un articol Societăţii Britanice de Geografie, revoluţionând gândirea geopolitica clasică, una obsedată mai curând de vecinătăţi. În „The Geographical Pivot of History”, Mackinder construia postulatul în temeiul căruia geopolitica modernă se re-inventa ca ştiinţă a unei obsesii a totalităţii planetare. Socotea geograful britanic că:

„... cine controlează Europa de Est, stăpâneşte Heartland-ul (teritoriul dintre Ural şi Pamir, Volga şi Iantzi – n.n.); cine controlează Heartland-ul, stăpâneşte Insula Lumii (Eurasia – n.n.); cine controlează Insula Lumii, stăpâneşte întreaga planetă...”

În scurtul nostru studiu, care nu va face nici apologia vreunui determinism istoric, nici a vreunuia teritorial, vom încerca să reinterpretăm într-un sens praxeologic¹ o simetrică succesiune de necesităţi care vor gravita în jurul nu unor momente sau spaţii contingente, ci al unui concept teoretic şi implicaţiilor universal valabile, invariante în timp, obiective logic, care i se subsumează: conceptul de monedă, sintetic definit ca mijloc general de schimb consacrat în cadrul unei economii. Funcţia sa socială într-un climat liber în care mijlocul acesta de schimb se generalizează spontan, natural (vezi aurul şi argintul epocii precontemporane), faţă de confiscarea sa şi impunerea „from above” îi pot sugera analistului economic temeinic o înţelegere a realităţilor monetare naţionale şi internaţionale pe care economiştii ce îşi pun problema în termenii de „dat” al monedei-bun-public-ofertabil-numai-de-către-stat nu le pot surprinde. „Ordinea” monetară contemporană, odată înţeleasă natura monedei şi natura transformării ei de către Stat, riscă a nu mai fi citită cu ochelarii naivi ai celor ce declară „o instabilitate inerentă a sistemului monetar” corectabilă exclusiv prin „eforturi concertate” ale statelor lumii. Există motive ca atari reprezentări romanţate să fie recunoscute neserioase intelectual.

Analiza geopolitică. Despre stat şi aranjamente inter-state

Geopolitica mainstream are limite epistemice în explicarea realităţilor umane: naturaliter teleologice, acestea ar fi impropriu matriţate de geopolitică în canon deterministic. Un locus regit actum, citit anapoda, ca acţiune umană cumva dictată de împrejurime şi împrejurare. Recuperată, geopolitica păstrează ca unitate relevantă Statul; dar, inescapabil, ca unitate fundamentală, omul. Mai exact: omul politic instituţionalizat. În ideea lui Franz Oppenheimer, ar fi omul mijloacelor non-economice/non-productive/non-contractuale. Deci, agresiv. Detaliem puţin. Putem distinge în relaţiile sociale – relaţii în care problema controlului resurselor rare necesare satisfacerii nevoilor individuale este fundaţională – între două tipuri de apropriere reciproc exclusive: contract şi coerciţie. Acţiunile participanţilor la piaţă fac parte din prima categorie, în timp ce acţiunile statului/guvernului, de orice tip ar fi el, deci indiferent de aparent neproblematica legitimare democratică, fac parte din a doua categorie (transferul coercitiv de proprietate putând fi făcut fizic, prin expropriere, taxe, şi virtual, prin cadrul de reglementări care obturează liberul exerciţiu al proprietăţii private sau, după cum vom vedea, prin inflaţie).Franz Oppenheimer (în al său Der Staat) spunea, în această logică, despre aceea că există două modalităţi de a obţine resurse într-o comunitate: calea economică (apropriere originară, producţie, liber schimb, deci respectând instituţia proprietăţii private) şi, respectiv, calea politică (agresiunea sau ameninţarea cu agresiunea, definită ca iniţiere gratuită a violenţei, altfel spus prin intermediul instituţiilor uzurpând proprietatea). Diferenţa dintre cele două modalităţi de dobândire a resurselor dă naştere la două mecanisme de interacţiune a indivizilor: primul este societatea (cadrul de desfăşurare al schimburilor mutual consimţite), al doilea este statul (mecanismul instituţionalizat de alocare ierarhică a resurselor).

Revenind. Dacă se vrea teoretică, geopolitica nu poate fi decât subset al „teoriei statului”. Dacă se vrea istorică are nevoie de teoria statului pentru a nu degenera în dogmă sau descriptivism amorf. Logica apodictică a acţiunii statului (lu ca acea organizaţie interesată în deţinerea monopolului utilizării forţei şi violenţei într-un teritoriu dat, singura organizaţie din societate ce îşi obţine venitul nu prin contribuţii voluntare sau plăţi pentru servicii prestate, ci prin constrângere (coerciţie)) e maximizatoare. (De fapt, ca orice logică a oricărei acţiuni umane, instituţiile fiind abstracţii care capată concreteţe doar prin popularea lor cu indivizi.) Astfel, statele qua state au de ales: sau intensificare a exploatării interne, sau expansiune externă, sau ambele. Statele intră, inevitabil, într-o lume plurală, în relaţii unele cu altele în sistemul internaţional, la fel cum indivizii intră în relaţii unii cu alţii în orice lume alta decât insula crusouană. Limita expansiunii interne a statului e revoluţia, limita externă e mapamondul. (Când devin liberale şi retractile, nu mai sunt ontologic state; intră în logica productivă, societală, ziditoare, şi nu mai fac obiectul „teoriei statului”; nici al geo-politicii.) Convenţional, relaţiile inter-state sunt împărţite în agresive (se utilizează agresiunea în raporturile reciproce) şi paşnice (izolare sau cooperare). Dar, criteriul agresiunii/non-agresiunii, fiind holistic definit în acest caz, induce în eroare. Statele pot coopera şi pentru a-şi expropria în comun supuşii luaţi individual, iar calificările analitice atunci când se vorbeşte despre „forumuri de dialog politic inter-state” şi se prezumă o creştere bunăstării naţiunilor guvernate trebuie făcute dincolo de formalismul aparenţelor, ipocrit „consensuale”.

Sintetizând, geopolitica, ca preocupare formală asupra configuraţiei raporturilor teritoriu-putere, are treabă cu înclinaţia spre expansiune a statelor. Relaţiile dintre state pot fi conflictuale, atunci când expansiunile coludează violent, sau armonice, atunci când se cartelizează pentru a „exploata stabil” într-un perimetru. De ce este cartelul tentant? Deoarece asimetriile de exploatare nasc instabilităţi interstatale. În măsura în care stabilizarea prin cartelul exploatării e mai ieftină decât concurenţa feroce, beligerantă, statele se grupează în altfel romanţat privitele forumuri & organizaţii inter-guvernamentale. O astfel de logică are şi Senholz (1955) atunci când vorbeşte despre motivele reale pentru care „fondatorii Europei” au ales în loc războiului, dar şi al liberei circulaţii depline a resurselor, un cartel, melanj de liberalizări controlate şi armonizări discrete, poveste care astăzi, în limbaj neutral se cunoaşte sub numele „politic corect” de integrare economică şi politică europeană. Alte exemple? Alături de UE şi FMI, OMC sau orice alte formaţiuni de tip integrare regională sunt „carteluri intervenţioniste”.

Statul şi moneda

Titlul studiului sugerează o legătură între geopolitică şi bani. Departe de a fi trivială, ea conţine un embrion explicativ al apariţiei, bunăoară, celebrei, în actualele vremi de criză, instituţii-colac-de-salvare-a-economiilor-lumii: Fondul Monetar Internaţional.

Fără a face nici istorie, nici teorie monetară in extenso, vom încerca să dăm un răspuns pertinent (armat cu o anume justificare a realităţilor în care este plasată amintita organizaţie internaţională) întrebării: este FMI ceea ce anunţă că este sau dimpotrivă? Unde FMI anunţă azi că este „o organizaţie internaţională ce are 185 de ţări membre, înfiinţată pentru a promova cooperarea monetară internaţională, stabilitate valutară şi acorduri valutare sistematice, pentru a stimula creşterea economică şi niveluri înalte de folosire a forţei de muncă şi pentru a acorda asistenţă financiară temporară ţărilor membre, în condiţii adecvate, pentru a contribui la ajustarea balanţei de plăţi.” Cei ce contestă însă ingenuitatea unei atare întreprinderi inter-state susţin că, din contră, vorbim despre un instrument de „înrobire” a ţărilor Lumii a treia, o frână a dezvoltării, un laborator de creat dependenţă economică şi politică faţă de Occident.

O întrebare secundară ar fi şi următoarea: admiţând că FMI are, cumva doar ca o „consecinţă neintenţionată” a practicilor sale, o înclinaţie spre astfel de comportamente incriminatoare, este reorientarea obiectivelor FMI de ajuns?

Antepronunţându-ne, răspunsul ar fi mai degrabă „nu” la ambele întrebări, deoarece, a. conceperea FMI s-a bazat pe o analiză eronată a crizei monetare a anilor ’30 (aurul e deflaţionist şi inhibitiv dezvoltării, e nevoie de bani „flexibili”), b. FMI nu-şi poate atinge ţelurile fixate tocmai din cauza naturii sale instituţionale favorizând hazardul moral al guvernelor pe care le asistă (deşi aparent la costuri „punitive”) şi, astfel, agravează problemele economiilor pe care ar trebui să le ajute, c. problemele pe care FMI e acuzat că le creează azi sunt identice, doar că mai ample, celor create încă de la începuturile sale, cu toată reformarea obiectivelor sale post-1971 (vom vedea semnificaţia momentului), iar d. discuţiile privind „reforma FMI” sunt mai degrabă neserioase faţă de cele care vorbesc, franc, despre o suprimare a acestuia.

Câteva preliminarii teoretice despre monedă²:
A. axioma fundamentală a teoriei monetare (vezi „austriecii” L. Von Mises, Fr. Von Hayek, M. N. Rothbard): derularea schimburilor monetare nu depinde de cantitatea de monedă. (Keynesienii şi monetariştii susţin contrariul).³
B. trebuie să ne concentrăm atenţia nu asupra cantităţii de bani în sine, ci asupra variaţiilor sale care nu sunt deloc neutre pentru economie.⁴
C. crearea de monedă ex nihilo, inflaţia deci, produce discoordonare productivă şi redistribuţie, ambele subminând bunăstarea.⁵

Guvernele tuturor ţărilor au fost tentate dintotdeauna să preia controlul asupra producţiei de monedă şi să dirijeze distribuirea acesteia.

Şi încă o paranteză despre „cum apar crizele”.

Fenomenul crizelor este strict legat de managementul monetar, deşi armate întregi de economişti, mai cu seamă din cercurile guvernamentale, ocultează acest fapt, privilegiind apologia accidentelor economice în dauna admiterii unui eşec structural al monedei moderne. Pe scurt şi ultrasimplificat, lucrurile stau astfel: atunci când creaţia monetară inflaţionistă este direcţionată prin intermediul sistemelor bancare, şi de regulă numai aşa se întâmplă, sistemele bancare o transmit mai departe sub formă de credit; acest credit expandat are darul de a duce ratele dobânzii la niveluri inferioare celor pe care piaţa le consideră „de echilibru”, „naturale”, şi care sunt expresia firească a preţului aşteptării, al preferinţei (de timp) între consum imediat şi economisire-investire (expandarea creditului se realizează deopotrivă prin creaţia monetară a băncilor centrale, fie prin facilitatea garantată de acestea băncilor comerciale de a ţine rezerve sub 100% din disponibilul bănesc la vedere al clienţilor băncilor, putându-se astfel multiplica prin rulaj bănci-creditaţi-deponenţi-bănci-ş.a.m.d. orice nouă intrare de monedă în sistem).

Explicaţia praxeo-logică a crizelor, detaliată Mises şi Hayek, doi mari economişti ai Şcolii Austriece, împreună cu pe nedrept marginalizatul Rothbard, economişti ce vor rămâne pe vecie „heterodocşi” pentru bancherii centrali, e simplă: expansiunea creditului distorsionează alocarea intertemporală a resurselor şi vina e doar a autorităţii monetare.

Raţionamentul, bref: expansiunea creditului (multiplicarea banilor de către sistemul bancar şi re-împrumutarea lor la rate ale dobânzii artificial reduse faţă de rata naturală ce ar rezulta din raportul economisire reală-consum real şi/sau unor debitori cu bonitate submarginală (subprimerii) distorsionează pattern-ul cheltuielilor şi investiţiilor din economie, favorizând proiecte investiţionale mai ample decât economia s-a arătat gata să suporte (e boom). Însă sunt doar mai mulţi bani, nu şi resurse reale economisite în plus care să le garanteze finalitatea/rentabilitatea proiectelor antamate. Afacerile inoportune se prăbuşesc la un moment dat (e criză), antrenând o reacţie contractilă a întregii activităţi economice care crescuse ca şi cum nimic nu era în neregulă. Se instalează o contracţie binevenită a creditului (e recesiune), iar proiectele ce irosesc resurse încep a fi oprite prin faliment. Economia se restrânge la o dimensiune realistă de la care eventual un puseu sănătos de creştere să emeargă. Ideea este ca stimulul monetar să nu fie reaprins. Însă realitatea politică „cere” altfel. La fel cum băncile comerciale capătă curaj având garanţia băncilor centrale că nu vor fi lăsate să cadă, la fel şi guvernele şi băncile centrale, având plase de siguranţă externe, sunt stimulate să mai apese o dată populista pedală monetară, injecţiile valutare ascunzând în cursurile „stabilizate” noul expansionism inflaţionist. Asistăm, cu alte cuvinte, la un double-layer moral hazard supraindus geopolitic.

Statele şi monedele

Rezumând discuţia despre stat şi bani:
„Interesele economice ale individului, i.e. sporirea venitului şi avuţiei sale prin producţie şi schimb, favorizează apariţia unei monede-marfă universal acceptată – aurul – şi a unui sistem al activităţii bancare libere. Interesele politice ale individului, i.e. sporirea veniturilor şi avuţiei sale prin exploatare – pe seama producătorilor şi a contractanţilor – conduc la formarea statelor, la distrugerea standardului aur şi la monopolizarea producţiei de bani şi a activităţii bancare,” zice Hans Hermann Hoppe.

Statul a descoperit în laboratorul monetar… inversul alchimiei! A îndoit aurul, l-a diluat, până l-a redus la hârtie.

Aducând discuţia problemelor monetare la nivel internaţional, ea are darul de a nu se schimba deloc, iar problematizările despre stabilitate monetară în cadre globale pentru „a sprijini comerţul şi investiţiile inter-naţiuni” au darul de a deveni doar şarade terminologice: cum 1) moneda nu mai este demult un produs ales de piaţă, ci un produs discreţionar al statului, iar 2) inflaţia e un fenomen rezultat din manipularea ei etatistă (creşterea masei monetare), fiind o unealtă rafinată de redistribuţie, mult mai perfidă pentru că este mult mai discretă comparativ cu nepopulara fiscalizare, dar şi mult mai otrăvită când alimentează discoordonări masive în structura productivă (crize), „orientarea” ei are uriaşă miză politică, care 3) într-o lume a comerţului şi investiţiilor inter-naţiuni, capătă mize mai largi şi care ele se cer stabilizate⁶.

O astfel de lume a banilor naţionali de hârtie pune însă o serie de probleme statelor. State care se află, repetăm, în starea lor de natură, în competiţie. Inflaţiile diferite de la o ţară la alta sunt deconspirate de cursul de schimb al unei monede de hârtie în alta. Prea multă inflaţie se vede în curs, iar o astfel de revelaţie poate îndrepta resursa umană şi capitalul către zone mai puţin spoliatoare. Şi asta spre neliniştea statului, care ar pierde astfel „baza de impozitare şi reglementare” din care trăieşte. Fiecare stat vrea, vulgar spus, şi în căruţă şi în teleguţă: vrea şi inflaţie, care dirijează avuţia spre clientela cartelului etatist-bancar, dar şi resurse cât de cât productive fără de care ar ajunge să redistribuie... origami. Statul are de ales: ori elimină concurenţa prin război, ori cade la pace cu ea, creând un cartel al inflaţiilor coordonate. Războiul poate rezolva inconvenientul, dar este costisitor, ca imagine, resurse, sprijin popular. Pe de altă parte, cartelul monetar al inflaţiilor coordonate (aka susţinerea unui regim de curs fix) e un produs instabil; creează stimulente rele. E tentant să faci inflaţia cea mai mare: partenerii vin cu moneda lor să o sprijine pe a ta, cumpărând-o pentru a-i „ţine” cursul, ocazie cu care tu stat X devii primul utilizator al creaţiei monetare din spaţiul cartelizat. Deci prim expropriator. Însă partenerii se pot prinde, iar jocul de-a „hai să facem inflaţia cea mai mare” poate rupe cartelul. Dar dacă într-un cartel poţi deţine „poziţia dominantă”, lucrurile se schimbă.

Hoppe deconspiră filosofia sistemului monetar prezent, al inflaţiilor „în piramidă” peste o monedă-pivot (vom vedea că istoric, dolarul SUA):

„[…] Guvernul [statului dominant plus clientela lui – n.n.] va fi satisfăcut de [aceea] că, odată ce propria-i monedă este utilizată ca valută de rezervă de către băncile străine, devine posibilă angajarea într-o expropriere aproape lipsită de costuri a proprietarilor şi producătorilor externi [creaţia lui monetară ajunge acolo ca investiţii fiind preschimbată în moneda locului, în lanţul inflaţiei căreia investitorii sunt primi utilizatori – n.n.]. […] Statul dominat pierde resurse în favoarea celui dominant. Dar confruntat cu posibilitatea de a pierde controlul asupra situaţiei interne, preferă în mod natural să accepte o schemă care nu doar că îi permite să rămână la putere, ci chiar să-şi continue exproprierea frauduloasă a propriei populaţii prin inflaţionarea monedei sale peste, şi-n acelaşi ritm cu, cea a statului dominant [asta laolaltă cu clientela politică – n.n.]”

Sistemul monetar internaţional care s-a ivit în urma conferinţei de la Bretton Woods, din 1944, cu FMI⁷ port-drapelul noii ordini, respectă fidel această logică.Istoria este, în puţine cuvinte, următoarea: haosul monetar al anilor ‘30-’40, expansiunile monetare naţionale fără măsură, din care a ieşit şi Marea Criză, precum şi practica autoruinătoare a devalorizărilor valutare competitive pentru a asigura „competitivitate” în comerţul internaţional post-criză, a ajuns să se întoarcă din plin împotriva profeţilor creşterii economice prin politici monetare expansioniste. Era nevoie de o nouă disciplină. Noul aranjament monetar se asemăna cu unul anterior, operând între 1926 şi 1931, doar că dolarul devenea acum singura monedă de rezervă internaţională (faţă de cazul anterior când coabitase cu lira sterlină), rambursabilă în aur la cerere la o cotaţie de 1 dolar = 1/35 dintr-o uncie de aur la solicitarea guvernelor membre ale aranjamentului. Designul permitea, ca şi la primul format de tip aur-devize, inflatarea masei monetare a dolarului peste cantitatea de aur, precum şi a maselor monedelor naţionale peste dolar, singura limită fiind improbabila presiune a guvernelor străine de a cere masiv rambursarea rezervelor de dolari acumulate în aur. După 1944 improbabila nu mai avea doar sens statistic. Avea legătura cu statutul privilegiat al SUA de superputere mondială postbelică.

De ce statele lumii postbelice au consimţit SUA poziţia de „alocator al inflaţiei mondiale”? Datorită: „rangului” SUA de superputere militară în timpul celui de-al doilea Război Mondial (ca salvatori ai Regatului Unit şi Franţei), şi rămas de necontestat până în prezent; faptului că SUA deveneau la finele conflagraţiei mondiale creditorul principal al guvernelor occidentale în nevoie de refacere post-război (vezi Planul Marshall); şi, nu în ultimul rând, al coimplicării guvernelor co-victorioase în proiecte economice şi politice internaţionale cu decontare la contribuabil.

Pentru o vreme, SUA au păstrat angajamentul de a răscumpăra, la cerere, cu aur dolarii strânşi de băncile centrale străine. Aceasta a limitat potenţialul inflaţionist american, dar n-a împiedicat totuşi emiterea constantă de dolari fără acoperire, fapt tradus printr-o spoliere coordonată a cetăţenilor americani şi ai celorlalte ţări din aranjament, prin inflaţiile devenite acum sensibil mai convenabil de făcut. Cu atât mai mult cu cât „superputerile” Americii au reuşit să „convingă” guverne străine să nu pretindă aur în schimbul dolarilor. Iar când politica exagerat de inflaţionistă a dus la o prea mare îndrăzneală a guvernelor străine în încercările lor de a obţine aur contra dolari, puterea SUA le-a permis să renunţe la toate angajamentele şi să-şi declare bancnotele neconvertibile în 1971.

SUA au reuşit să conserve statutul de monedă de rezervă a lumii pentru dolarul său, în ciuda fiasco-ului monetar deconspirat în anii ’70 în virtutea unei oferte rămase de nerefuzat (pe inflaţia dolarului nostru, vă construiţi inflaţia voastră!) Vehiculul a rămas acelaşi FMI reformat⁸ din acel moment în asistent de conjunctură pentru varii probleme de stabilizare a cursurilor de schimb (foarte variabile în noul context) şi echilibrare a balanţelor de plăţi (ale guvernelor inflaţioniste şi supraîndatorate)⁹, deci garanţii că inflaţia va rămâne o modă globală¹⁰ şi din nefericire un incitativ perpetuu pentru politici monetare pasibile a degenera în „crize economice”.

Statele şi moneda

Dacă competiţia monetară asigură în principiu un minim de rezonabilitate în privinţa oferirii monedei celei mai stabile posibil (rămâne totuşi o formă de concurenţă între… monopoluri monetare naţionale – vezi situaţia în care concurenţa euro nu a minimizat mai deloc propensiunea spre inflaţie FED bazată pe ideea dominanţei globale încă a monedei americane), faţă de situaţia de tip cartel monetar, atunci ideea de unificarea monetară globală, în contextul păstrării filosofiei etalonului-hârtie, este infinit de riscantă.

Ideea „nevoii” unei monede unice globale are vechimea bancorului lui J. M. Keynes sau a unitasului lui F. D. Roosevelt. Astăzi se vorbeşte despre acmetalul lui Nursultan Nazarbaiev, ori despre moneda pe care o visează, în plină criză globală, mandarinii Partidului Comunist Chinez. Plictisiţi să strângă în schimbul muncii stoice a chinezului, reinventat în piaţa globală, papetărie americană depreciată în rezerva valutară de stat (şi aceasta cu atât mai mult pe fondul injecţiilor ipocrite de lichiditate, făcute azi de Federal Reserve întru salvarea complicilor din cartelul bancar în contextul actualei crize). Însă filosofia monetar-bancară contemporană nu trebuie rafinată în ceea ce este mai fragil în ea. Ci ar trebui repudiată fără regrete. Zice acelaşi Hoppe:

„un guvern mondial, o bancă centrală şi o monedă-hârtie globale – contrar impresiei înşelătoare că reprezintă valori universale – nu înseamnă decât universalizarea şi intensificarea exploatării, fraudei expansioniste şi distrugerii economice”.

O întoarcere la apropoul din debut

Deci, cu ce idee se poate rămâne judecând geo-arghiro-politica – un termen livresc pentru ce altcumva am putea denumi „geopolitica monetară”? O dată, virtuozitatea dolosivă pe care statele combatante sau cooperante ale lumii noastre ne-o pregătesc. Fariseismul lui In God We Trust, pictat din 1956 pe absolut fiecare bancnotă verde americană poate fi considerat de unii sfidător. Marele contrafăcător de monedă, Statul, îşi pune frauda sub protecţia divinităţii. Dar şi fără a o anunţe blasfemiator, toţi contrafăcătorii statali ai lumii o fac într-o armonie complice. Miza e mare; ierarhiile creionate au mici fisuri şi fronde marginale. Important este să tacă ceilalţi: productivii.Revenind la fraza din debutul lucrării, în domeniul monetar, parafraza postulatului lui Mackinder poate avea o tărie legică de-a dreptul „praxeologică”.

Adus cumva din condei, aceasta ar putea suna astfel:

„... cine controlează moneda (de rezervă a) lumii, controlează inflaţia lumii; cine controlează inflaţia lumii, controlează economia lumii; cine controlează economia lumii, controlează lumea. Adică pe noi, restul”.