|
Recenzie
Cum folosesc politicienii expertiza
ştiinţifică?
Christina Boswell, The political uses of expert
knowledge
Cambridge University Press, New York 2009, 272
pagini
Care este motivul pentru care guvernele cresc cererea pentru expertiza ştiinţifică şi nu ţin cont de concluziile şi prescripţiile acesteia în politicile pe care le implementează? Acesta este puzzle-ul cu care ne confruntă Christina Boswell în ultima sa lucrare. Răspunsul său constituie teza principală a lucrării: dacă organele de decizie în domeniul politic continuă să se intereseze de producţia ştiinţifică, este pentru că această activitate îndeplineşte de asemenea şi alte funcţii decât cea «instrumentalistă», de ameliorare a conţinutului politicilor. Expertiza este mobilizată de asemenea de către organizaţiile de decizie în vederea creşterii legitimităţii şi a autorităţii precum şi pentru a consolida poziţiile proprii şi preferinţele politice în faţa celor ale organizaţiilor rivale. Aceste două funcţii alternative, pe care Boswell le dezvoltă în continuare, reprezintă o utilizare simbolică a conştiinţei, în sensul că nu conţinutul acesteia este pe primul loc, ci „semnalul pe care îl transmite în ceea ce priveşte credibilitatea unei organizaţii şi a politicilor sale” (Capitolul 1, p.8).
Autoarea recunoaşte că nu este prima care atrage atenţia asupra funcţiilor simbolice ale conştiinţei. Dar chiar dacă ideea de plecare nu este absolut originală, lucrarea sa reprezintă totuşi o reală contribuţie la cercetarea în acest domeniu, şi aceasta pe cel puţin două planuri. În primul rând, autoarea merge mai departe decât abordările precedente propunând o teorie sistematică şi convingătoare a funcţiilor alternative ale conştiinţei precum şi a condiţiilor care determină utilizarea viitoare. În al doilea rând, ea analizează acest cadru teoretic desfăşurând o anchetă empirică aprofundată în trei organizaţii implicate în dezvoltarea politicilor în domeniul imigrării.
În prima parte a lucrării, Boswell dezvoltă modelul teoretic inspirându-se dintr-o sociologie a organizaţiilor şi a perspectivelor instituţionaliste. Ea se distanţează de abordarea instrumentalistă a utilizării conştiinţei, abordare dominantă în literatură dar care este limitată de problematica de cercetare. Interogarea de plecare din această abordare – în ce măsură expertiza are un impact semnificativ asupra substanţei politicilor – o împiedică să considere că anume conştiinţa poate servi altor scopuri. Eroarea «instrumentaliştilor» este de a trata organizaţiile ca şi entităţi guvernate în exclusivitate de logica raţională a maximizării performanţei. Aici Boswell face apel la sociologia organizaţiilor pentru a aminti că organizaţiile sunt entităţi vulnerabile, care caută mai întâi să-şi asigure atât o legitimitate internă – pentru a garanta loialitatea membrilor – cât şi o legitimitate externă – în cadrul mediului politic şi public. Dacă este adevărat că organizaţiile pot deriva legitimitatea de performanţă – în sensul impactului (observat) al intervenţiilor la nivel de societate precum şi că expertiza ar permite ameliorarea acesteia – acestea se pot legitima de asemenea prin discursurile şi deciziile proprii. Ultima strategie consistă în a da impresia că organizaţia include o serie de norme şi valori în structura sa formală şi retorică. Expertiza ştiinţifică va fi mobilizată în acest caz ca şi semnal de aderare a organizaţiei la stilurile de decizie raţionaliste. Dar interesul lucrării precum şi adevăratul aport al lui Boswell îl reprezintă munca de conceptualizare a condiţiilor care influenţează acest tip de utilizare a conştiinţei precum şi efortul de elaborare a indicatorilor care permit abordarea acestui proces. Cele două condiţii favorizează o utilizare instrumentală a expertizei ştiinţifice conform Boswell: în primul rând organizaţia trebuie să se simtă sub presiunea de a ajusta intervenţia sa la nivelul societăţii şi, în al doilea rând, trebuie să se gândească la faptul că schimbarea va avea impactul dorit, că va fi observat şi atribuit organizaţiei. Dacă această a doua condiţie nu este îndeplinită, organizaţia poate recurge doar la o schimbare simbolică, la nivelul retoricii şi al structurilor formale, fără a-şi altera cu adevărat practicile. Regretăm totuşi faptul că Boswell nu a dezvoltat mai departe sursele de presiune, exogene sau endogene organizaţiei, care ar putea constitui o motivaţie suficientă pentru a ajusta impactul.
În schimb, organizaţia tinde să utilizeze expertiza ca sursă de legitimare pentru a demonstra adeziunea la stilul decizional raţional. Această adeziune este cu atât mai importantă atunci când comunitatea politică a organizaţiei consideră accesul la expertiză ca fiind crucial pentru luarea de decizii corect fundamentate şi atunci când domeniul de acţiune al organizaţiei este foarte riscant (ca de exemplu în domeniul cercetărilor medicale). În cele din urmă, în ceea ce priveşte a treia funcţie a expertizei, producţia ştiinţifică este utilizată pentru a susţine preferinţele politice ale organizaţiei atunci când acestea fac obiectul unei contestaţii politice şi atunci când dezbaterea este soluţionată graţie unor argumente tehnocratice.
O ultimă provocare, teoretică şi empirică totodată constă în găsirea indicatorilor care permit o distincţie între diversele utilizări ale conştiinţei ştiinţifice. Astfel, conform Boswell, aranjamentele instituţionale adoptate pentru a produce expertiza ştiinţifică, selecţia temelor de cercetare şi a tipului de diseminare a activităţilor de cercetare precum şi a rezultatelor acestora pot indica tipul de interes pe care organele de decizie la nivel politic îl acordă cercetării. Cu toate că argumentele sunt interesante şi demersul inovator, putem remarca totuşi că indicatorii aleşi de autoare nu sunt întotdeauna uşor de măsurat. De exemplu, nu reiese foarte clar cum înţelege să evalueze în ce măsură cercetarea este diseminată într-o manieră selectivă, criteriu indicând o utilizare a expertizei în vederea susţinerii preferinţelor politice preexistente. Aceasta ar implica posibilitatea de a măsura accesul organizaţiei la rezultatele cercetării şi reţinerea voluntară a anumitor rezultate.
În cele din urmă, Boswell desfăşoară o anchetă empirică aprofundată în trei organizaţii implicate în dezvoltarea politicilor în domeniul imigrării, dintre care două sunt active la nivel naţional, British Home Office şi German Federal Office for Migration and Refugees, şi o a treia la nivel internaţional, Comisia Europeană şi mai precis European Migration Network – un consorţiu de entităţi din domeniul cercetării provenind din 15 state membre, care a fost înfiinţat de către Directoratul General în 2002. Per total aceasta conduce 36 de discuţii semi-structurate cu funcţionarii şi cercetătorii, pe care le completează cu analize ale articolelor din presă şi dezbateri parlamentare, precum şi cu observarea activă a mai multor întruniri ale Reţelei Europene pentru Migraţie. Cele trei studii de caz reflectă o structură instituţională aparte: acea a existenţei unei unităţi de cercetare în sânul structurilor politice. Dar rezultatele sale indică o variaţie destul de largă în utilizările expertizei rezultate de aici. În cazul britanic, expertiza este mobilizată mai ales în vederea susţinerii preferinţelor politice şi mai precis în vederea furnizării de dovezi pentru agenda politică în ceea ce priveşte lucrătorii în domeniul imigrării. În schimb, funcţia predominantă a expertizei în acest caz a Biroului Federal german este cea de legitimare a organizaţiei, chiar în condiţiile în care conştiinţa nu era puternic mobilizată în dezbaterile publice pentru a justifica preferinţele politice.
În cele din urmă, cazul reţelei europene face să reiasă complexitatea obiectului studiat: Boswell arată cum funcţiile expertizei evoluează odată cu organizaţia însăşi, îndreptându-se spre un rol mai puternic de susţinere pe măsură ce preferinţele politice se cristalizează. De asemenea face să reiasă divergenţa de opinie importantă a actorilor în ceea ce priveşte funcţiile expertizei, în funcţie de rolul lor organizaţional. Aceasta îi permite să reamintească faptul că organizaţiile nu au o strategie bine gândită şi unitară de utilizare a expertizei, ci că „ideile se pot schimba pe parcurs, într-un proces mai degrabă eratic, de încercare şi eroare” (p. 218).
Sorana Toma
SORANA TOMA – doctorand în sociologie la
Universitatea Oxford, Regatul Unit al Marii Britanii.
sus
|
