Eseu

Reflecţia teologico-politicăasupra subsidiarităţii
 

CĂTĂLIN-VALENTIN RAIU

Abstract:
Subsidiarity, one of the key principles underlying the European Union construction has profound theologico-political roots and is aimed at offering the human person an environment dominated less by the state and more by the society.

Keywords: subsidiarity, Church, social doctrine, christian-democracy, human person, state

Deşi termenul „subsidiaritate” (derivat de la latinescul subsidium¹) este o invenţie lingvistică a modernităţii, originile sale se regăsesc în filosofia greacă şi în Evul Mediu occidental. Aristotel este primul care defineşte puterea politică, nu ca o instanţă responsabilă cu răspândirea binelui cetăţii, ci ca o autoritate cu utilitate precisă şi care intervine doar în anumite condiţii: „Comunitatea politică se constituie şi se menţine în vederea avantajului comun”². Pentru Aristotel statul este o instituţie naturală, pentru că „omul liber este în mod natural un vieţuitor politic”³, nu un rezultat al unei convenţii sau o construcţie artificială. Individul nu-şi este suficient sieşi, dar acest lucru nu-l face subordonat scopurilor statului, ci doar arată că are nevoie de comunitatea sa pentru a-şi atinge scopurile care se suprapun cu cele ale cetăţii. Cetatea este anterioară individului, aşa cum întregul este anterior părţii⁴. Aristotel vorbeşte, de asemenea, despre asocierea politică spontană a oamenilor⁵, care sunt capabili să se organizeze „de jos în sus”, statul devenind în viziunea sa o entitate naturală.

Apariţia statului devine punctul culminat al unui proces natural. „Statele sunt autosuficiente, în sensul că înăuntrul fiecăruia dintre ele, cetăţenii găsesc tot ceea ce este necasar pentru o viaţă bună. În acest sens, familiile şi satele nu sunt autosuficiente”⁶, având în mod natural nevoie de ajutorul şi intervenţia unei autorităţi superioare. Totodată, statele cu mai mult de o sută de mii de cetăţeni sunt imposibile, nenaturale, de unde reiese necesitatea organizării politice în formaţiuni cât mai mici, în care toţi cetăţenii să poată fi atât guvernaţi, cât şi guvernanţi.

Toma d’Aquino, ca majoritatea teologilor creştini, dezvoltă ideea de demnitate a persoanei umane văzute ca scop în sine. El demonstrază că omul îşi pierde substanţa dacă este izolat de legăturile sale, pentru că persoana umană posedă capacitatea de a-şi crea propriul destin doar prin intermediul comunităţii. Astfel, Toma d’Aquino şi întregul curent tomist dezvoltă principiul totalităţii pornind de la premisa că fiecare om trebuie să caute în mod natural mai întâi înfăptuirea binelui comun şi mai apoi cel propriu. Societatea este formată din părţi articulate, fiecare participând la binele întregului, în absenţa căruia persoana umană nu-şi găseşte sensul existenţei. Binele comun, cheia înţelegerii politicii tomiste, este binele unei comunităţi de persoane definit de însăşi comunitatea respectivă⁷, nu impus de către o autoritate superioară. Tomismul modern descrie societatea ca fiind ea însăşi o persoană morală, deci responsabilă mai întâi în faţa lui Dumnezeu⁸. În faţa altor instanţe, persoana umană şi grupurile de persoane sunt şi trebuie să rămână autonome.

Cu toate acestea, omul este în acelaşi timp suficient sieşi prin libertatea raţiunii, dar şi insuficient prin libertatea de acţiune, motiv pentru care cere intervenţia societăţii⁹. De aici, reiese necesitatea intervenţiei puterii politice, care nu este înzestrată cu finalitate proprie, deoarece este impersonală. Tomismul modern dezvoltă sarcini subsidiare preluate de teologia catolică: prin acţiunile sale, Biserica suplineşte nevoile celor săraci. Când d’Aquino vorbeşte despre politică, nu se referă la puterea statului sau a instituţiilor sale, care sunt mijloace, ci la puterea conducătorilor cetăţii, care „prin raţiune trebuie să caute să asigure unitatea multiplicităţii. Această putere trebuie să ţină cont de prescripţiile divine, de natura umană şi de voinţa colectivă¹⁰”.

Una dintre cele mai vechi formulări ale principiului subsidiarităţii este decizia Sinodului din Emden din 1571. Acesta a declarat că nicio parohie nu trebuie să predomine asupra alteia, că sinoadele particulare sau locale nu trebuie să se pronunţe asupra chestiunilor deja decise la nivel local, dar, în schimb trebuie să se pronunţe asupra acelor probleme unde nu s-a oferit o soluţie¹¹.

Primul care introduce şi clarifică competenţele instanţelor este Johannes Althusius, atunci când descrie societatea germană alcătuită din familii, corporaţii, cetăţi, provincii şi regat bazată pe asociere şi coparticipare”¹². Fiecare dintre acestea se suprapun fără a se confunda pentru că există o grijă deosebită pentru a respecta autonomia fiecărei sfere. Astfel, el va enunţa una dintre ideile care vor sta mai târziu la baza principiului subsidiarităţii: „grupurile sunt capabile să acţioneze eficace în vederea propriilor scopuri, iar regruparea succesivă a grupurilor (familiile în corporaţie, corporaţiile în provincie, provinciile în stat) duce la naşterea conştiinţei unei nevoi care nu este niciodată totală, ci parţială”¹³. Althusius are o interpretarea confederală asupra statului, susţinând în primul rând nevoia de autonomie considerabilă pentru oraşe şi provincii, care devine singura grijă a politicului¹⁴. Subsidiaritatea la Athusius devine astfel o formă de cooperare şi tensiune între autonomie şi solidaritate la o guvernare pe mai multe nivele¹⁵.

Wilhelm von Ketteler vorbeşte despre preferinţa unui grup pentru o tutelă de proximitate în detrimentul uneia a statului. Astfel, moştenitor al tomismului, dar şi al ideii germane de libertate, Ketteler dezvoltă o teorie politică fundamentată pe grupuri intermediare şi deci, pe subsidiaritate. Ca şi în spaţiul elveţian, în cel german existenţa landurilor care dispuneau de competenţe legislative şi autonomie executivă precedă existenţa statului central. Acestea se asociau puterii federale prin intermediul reprezentanţilor din Camera superioară, dar „guvernul central nu dispunea decât de puterile care îi sunt încredinţate în mod explicit, iar tot ceea ce poate fi făcut la nivel local rămâne de resortul guvernelor locale”¹⁶.

În secolul al XIX-lea, Tocqueville descrie o societatea franceză ameninţată de excesele ordinii şi centralismului, iar Hegel pe cea germană pusă sub semnul dezordinii. Statul centralizator smulge sufletul naţiunii, „ia oamenii drept nişte obiecte şi instituţiile ca pe nişte rotiţe”¹⁷ şi nu le dă posibilitatea de a accede la binele comun prin iniţiative proprii. Astfel, între un stat prea puternic şi unul prea slab, Tocqueville admiră societatea americană tocmai pentru că excelează prin iniţiative, în sensul că individul este obişnuit să-şi rezolve singur problemele şi nu a căpătat obiceiul de a solicita ajutor de la stat, decât în situaţii extreme. De asemenea, federalismul american oferă poporului şansa de a fi suveran în stat, fiecare individ beneficiind de posibilitatea influenţării deciziei politice: „Poporul domneşte peste lumea politică americană ca Dumnezeu peste univers”¹⁸.

Cea mai coerentă formulare a principiului subsidiarităţii o întâlnim în doctrina socială catolică, care devine răspunsul Vaticanului la pericolele centralismului dezvoltat de statele – naţiune în secolul al XIX-lea. Dacă liberalismul clasic afirmă faptul că omul are nevoie de autoritatea politică, nu pentru a-i procura bunurile necesare vieţii, ci pentru a-i asigura stabilitatea celor pe care el însuşi ştie şi poate să şi le procure, intelectualii catolici moderni arată că omul are nevoie şi de unele bunuri pe care singur nu şi le poate procura, creând practic din ideea de supleanţă pe cea de subsidiaritate. Astfel, omul „va încredinţa puterii politice sarcina de a-i compensa propriile incapacităţi”¹⁹, justificând intervenţia exterioară doar în cazul în care aceasta suplineşte o lipsă reală. Pe de altă parte, se conservă dreptul la libertate chiar şi în cazul în care există slăbiciune individuală, pentru că subsidiaritatea nu îşi propune să evite cearea unui welfare state. Principiul subsidiarităţii pus în slujba demnităţii omului permite o intervenţie legitimă în numele valorilor creştine (caritatea, dragoste, întrajutorare etc.), dar interzice acestei intervenţii să invadeze demnitatea persoanei umane atunci când libertatea îi permite să se ajute singură.

Papa Leon al XIII-lea în enciclica sa Rerum Novarum din 1891 defineşte principiile politice şi sociale extrase din viziunea sa asupra omului: „Principiul de subsidiaritate apare ca o metodă de acţiune socio – politică permiţând respectarea într-o manieră cât mai mare a valorii demnităţii şi concretizarea ei prin legi”²⁰. La 40 de ani după Rerum novarum, în timpul dictaturilor europene, Papa Pius al XI-lea în enciclica Quadragessimo Anno critică totalitarismul, observând că mutaţiile politice ale modernităţii nu permit individului să-şi pună în practică iniţiativele decât prin intervenţia statului: „Obiectul natural al oricărei intervenţii în materie socială este acela de a ajuta membrii corpului social, nu de a-i distruge, a-i absorbi”²¹. Pius al XI-lea formuleză principiul susbsidiarităţii cu scopul de a se evita pericolele unei solidarităţi forţate, colectivizante, totalitariste şi autoritare. Consecinţa subsidiarităţii este solidaritatea înţeleasă ca virtute a unei societăţi care o dezvoltă prin afirmarea demnităţii umane.

După cel de-al Doilea Război Mondial democraţia creştină apare în structura guvernelor în ţări precum Germania, Italia şi Austria conduse în perioda interbelică de regimuri totalitare, tocmai pentru că aduce cu sine o concepţie creştină asupra statului conceput pe baza principiului subsidiarităţii. Democraţia creştină îşi propunea să reducă rolul statului şi al instituţiilor sale ca entităţi impersonale în societate şi să accentueze rolul persoanei umane. Prăbuşirea statelor – naţiune este văzută ca „eşec al statolatriei”²² ce impunea o reformă constituţională radicală a statului.

În documentele Conciliului II Vatican, principiul subsidiarităţii apare din nou formulat explicit: „Părinţii având dreptul fundamental de a-şi educa copiii, trebuie să se bucure de o reală libertatea în alegerea şcolii. Statul însuşi trebuie să promoveze şcoala afirmând principiul subsidiarităţii”²³. Observăm din textul de mai sus faptul că Biserica transmite mesajul subsidiarităţii mai întâi autorităţilor inferioare (familii­lor) şi mai apoi celor superioare (statului). În doctrina socială catolică elaborarea principiului subsidiarităţii provine din necesitatea apărării libertăţii şi iniţiativei personale a credincioşilor: „Principiul subsidiarităţii se opune oricăror forme de colectivism. El trasează limitele statului. Vizează armonizarea relaţiilor între îndivizi”²⁴.

Acquis – ul european împrumută principiul subsidiarităţii de la doctrina socială catolică prin intermediul creştin – democraţiei în baza devizei: „Politica Europei Unite nu poate fi decât politica Persoanei”²⁵. Prezent implicit în Tratatul din 1952 care instituie Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului şi mai apoi în alte tratate şi rezoluţii care stau la baza construcţiei europene, subsidiaritatea este consacrată definitiv în Tratatul de la Maastricht: „art3b”²⁶, devenind un „mijloc de a se opune puterii centralizatoare, de a contrabalansa statul ale cărui funcţii sunt prin acestea limitate, organizând protecţia unităţilor sociale mai mici”²⁷.

Subsidiaritatea are un sens pozitv şi unul negativ, de non-ingerinţă a statului. Tocmai faptul că subsidiaritatea are ca punct de plecare idei religioase, ne indică necesitatea aplicării şi susţinerii acestui principiu de către cultele religioase. „Natura subsidiarităţii este greu de definit: este în acelaşi timp un principiu de organizare a structurii sociale, un principiu de drept, o normă de organizare socială, un principiu de măsură a scopurilor politice sau de distribuire a competenţelor”²⁸. În literatura recentă sunt prezentate patru caracteristici ale subsidiarităţii: centralitatea persoanei umane, non-ingerinţa autorităţilor superioare fără a fi solicitate, autoritatea superioară intervine doar atunci când cea inferioară nu face faţă propriilor necesităţi, după ce autoritatea superioară intervine, trebuie să se retragă.

Principiul de subsidiaritate este un fel de lege generală aptă să promoveze o anumită ordine. El cere ca fiecare incapacitate să fie suplinită sub formă de ajutor, de către instanţa imediat următoare, adică mai elaborată şi prin aceasta mai puternică. Conform definiţiei de mai sus, şcoala trebuie structurată ca auxiliarul familiei, pentru că familia niciodată nu poate răspunde tuturor necesităţilor educaţionale ale copiilor. Mai departe comunele trebuie să ajute şcolile, asociaţiile cetăţeneşti, cele religioase şi culturale etc., dar intervenind doar când acestea sunt nevoite să accepte puterea superioară ca necesitate ultimă. Toate aceste grupări sunt mai apropiate de oameni şi, prin aceasta, mai umanizate şi mai putin birocratizate.

Nevoia de subsidiaritate provine din două exigenţe contradictorii ale societăţilor contemporane pluraliste: cererea crescândă de protecţie şi securitate a indivizilor şi o autonomie de gândire şi acţiune din ce în ce mai mare. Cu alte cuvinte, întâlnirea dintre drepturile – creanţă şi drepturile – libertăţi presupune reevaluarea modului de atribuire a competenţelor.

Cea mai importantă caracteristică a subsidiarităţii este aceea a afirmării primatului societăţii asupra statului pe baza următorului argument: societatea este formată din persoane, este, deci pesonală, în timp ce statul este impersonal. Statul, a cărui putere nu are finalitate proprie, este văzut ca o cale prin care persoanele şi grupurile de persoane pot realiza o anumită stare de solidaritate la care nu pot ajunge în mod natural. Comunitatea trebuie să aibă ca unic scop binele comun, iar „binele părţii este subordonat binelui întregului”²⁹, de aceea intervine doar pentru a da ajutor persoanelor după care se retrage. Orice persoană şi orice comunitate au drepturi proprii şi autonomie pe care statul trebuie să le cunoască, să le respecte şi să le promoveze. Comunităţile mari sau superioare există doar pentru a prelua din insuficienţele comunităţilor mici, „realizând propria – i solidaritate pentru ca persoanele şi grupurile să contribuie la înfăptuirea binelui comun”³⁰.

A doua cerinţă importantă a subsidiarităţii este limitarea rolului statului, care este descris ca o comunitate organică a oamenilor liberi. Aşa cum, „un uriaş nu suplineşte carenţele unui liliputan, dacă nu-l striveşte îl ia în mână, dar n-ar putea participa la sarcinile sale minuscule”³¹, tot aşa statul trebuie să fie unul minimalist, o entitate a cărui putere nu poate ajuta direct pe membrii săi. El îşi justifică atât existenţa, cât şi intervenţiile doar atunci când este solicitat, remediind insuficienţele de moment ale celor pe care îi guverneză. Puterea suverană se vede, astfel, limitată doar la spaţiul necesităţii ultime, intervenind în mod supleativ. Statul subsidiar este opusul celui despotic, care presupune guvernarea autoritară a celui care ştie mai bine decât poporul însuşi binele poporului. Despotul este deţinătorul unic al binelui obiectiv şi guvernează pornind de la „imaturitatea supuşilor săi, legitimându-se prin ştiintă”³². Din această perspectivă devine şi un stat impotriva naturii, pentru că tendinţa naturală este aceea de a conserva puterea. Statul subsidiar este o construcţie impersonală, de aceea instituţiile sale nu pot interveni decât atunci când sunt solicitate de către persoane. Astfel, subsidiaritatea se fereşte să creeze oameni dependenţi de stat pentru că are o viziune personalistă asupra societăţii, menită să afirme persoana umană şi să-i creeze pârghiile de afirmare. Pentru că „ajutorul nu creează lenea sau dependenţa prin existenţa sa, ci prin depărtarea sa”³³, statul este dator să se retragă imediat ce remediază problema ivită, lăsând mai departe persoanelor şi grupurilor autonome datoria şi obligaţia să se dezvolte în baza faptului că doar ei sunt deţinători ai finalităţilor.

Subsidiaritatea presupune trei nivele de solidaritate: orizontal, ascendent şi descendent. Astfel, nivelul orizontal înseamnă că orice grup este dator să cunoască, să respecte şi să ajute pe cele aflate la acelaşi nivel cu el. Solidaritatea la nivel ascendent se traduce prin datoria tuturor grupurilor inferioare de a contribui la realizarea binelui comun al organzaţiei imediat superioare, iar la nivel descendent prin ajutorul oferit de la centru spre periferie. Subsidiaritatea postulează o societate participativă în care persoanele sau grupurile de persoane sunt coresponsabile şi coparticipante la binele comun pentru a evita „sufocarea iniţiativei indivizilor, dispariţia grupurilor intermediare şi dezvoltarea excesivă a unui stat centralizat, birocratic şi absolutist”³⁴. În acest sens, federalismul regional devine mediul cel mai propice pentru dezvolatarea democraţiei, pentru participarea unui număr cât mai mare de cetăţeni la viaţa publică, a căror „calitate şi valoare nu sunt absorbite de cetăţenia politică, omul nefiind un simplu element al unui organism politic”³⁵. Autonomia locală devine expresia libertăţii persoanei umane contra statului, a eliberării grupurilor de persoane de sub tutela statului impersonal, încât, „acesta să nu mai fie în situaţia de a nutri el însuşi ambiţia de a produce şi controla cetăţenii”³⁶.

Utilizarea unei paradigme de gândire de tipul unor autori precum Carl Schmitt³⁷ şi Hanna Pitkin³⁸ pentru evaluarea rezultatului întâlnirii dintre ortodoxia românească şi statul român modern ne indică faptul că la nivelul juridico-teologic subsidiaritatea este echivalentă cu principiul ecleziastic al sinodalităţii. În spaţiul românesc, modernitatea nu a adus o astfel de viziune asupra persoanei umane şi a societăţii, excepţiile din perioada interbelică ce au creat o variantă românească de creştinism social³⁹ confirmând regula. Ortodoxia românească nu a articulat o raportare critică asupra atotputerniciei statului şi a necesităţii persoanelor umane de a fi protejate în demnitatea şi unicitatea lor, dizolvându-se în „idealul mesianic, unitar şi indivizibil al unei comunităţi naţionale”⁴⁰ .

Cu toate acestea, o importantă sursă pentru consolidarea subsidiarităţii o reprezintă creştinismul social, un curent de gândire dezvoltat pe parcursul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, care propune redesenarea arhitecturii sociale şi politice a Europei prin găsirea căii de mijloc între liberalismul individualist şi socialismul egalitarist. Astfel, principiul subsidiarităţii, născut dintr-o profundă reflecţie teologico – politică care îşi propune dezmembrarea oricăror forme politice ce nu asigură demnitatea şi libertatea persoanei umane, nu are un corespondent consistent în gândirea politică românească.

CĂTĂLIN-VALENTIN RAIU – licenţiat Teologie Ortodoxa 2007, Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii din Bucureşti, absolventul programului de master Politică Europeană şi Românească, 2009, Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, doctorand la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus