U.E. şi Tratatul de la Lisabona

Momentul Lisabona – Un nou început pentru construcţia europeană

ALEXANDRU JĂDĂNEANŢ

Abstract:
The present article introduces the reader to the novelty provided by the new Community Treaty which has been signed in Lisbon and became operative starting with December 1, 2009. The keyword of the Lisbon Treaty is the citizen, due to which the author analyzes the means by which the citizen is involved in the European construction. The democratization of Europe, or the rights and obligations of the European citizen are thus some of the issues presented in detail. An important aspect discussed in the article targets the elections for the European Parliament and the participation of the citizens of the Member States in these elections. Besides, the transparency and the efficiency of political decision are two concepts that are explained in the Lisbon Treaty, the article thus trying to underline the advantages that are offered to the European citizens.

Keywords: Lisbon treaty, citizenship, political decision, European Parliament, European elections

Anul 2009 avea să marcheze un nou început pentru Uniunea Europeană, prin semnarea şi ratificarea Tratatului de la Lisabona, dar avea şi să comemoreze câteva evenimente cruciale din istoria vechiului continent: împlinirea a 70 de ani de la declanşarea celui de-al II-lea Război Mondial, 60 de ani de la înfiinţarea Consiliului Europei sau 30 de ani de când Parlamentul European este ales prin vot direct de către cetăţenii statelor membre. Dar anul 2009 avea să rememoreze şi 20 de ani de la prăbuşirea unui sistem totalitar din statele europene aflate până în 1989 sub sfera de influenţă a Uniunii Sovietice; astfel s-au sărbătorit revoluţiile de catifea din Cehoslovacia, Ungaria, căderea zidului Berlinului sau revoluţia sângeroasă din România. Anul 2009 poate fi caracterizat drept un liant între trecut şi viitor, deoarece Uniunea Europeană are şansa unui nou început şi fundamentarea mult mai bine a principiilor pe care este clădită, dar şi ancorarea în procesul decizional al instituţiilor comunitare.

Aceste câteva date expuse chiar de la bun început ne prefigurează un scenariu încărcat, în care actorul principal a fost Europa. Un continent divizat ideologic, economic şi cultural încearcă să transforme rădăcinile comune într‑un avantaj pentru secolul XXI. Uniunea Europeană trebuie să devină un actor mult mai activ şi pregnant pe scena politicii internaţionale, iar ratificarea tratatului de la Lisabona reprezintă declanşarea unui joc de domino ce trebuie să spargă anumite bariere ale ideii de integrare europeană.

Construcţia europeană a pornit de la ideea că între statele vest-europene nu trebuie să existe scântei care să declanşeze un eventual conflict armat. La 5 mai 1945 se năştea Consiliul Europei, o organizaţie internaţională regională clasică¹, prin care actorii statali europeni au fost aduşi sub acelaşi acoperiş, încercându-se astfel atingerea unor ţeluri comune. Proiectul ambiţios de integrare europeană nu putea fi declanşat decât printr-o formă mult superioară unei organizaţii clasice, astfel ia fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, o construcţie „sui generis” care s-a remarcat prin transferarea anumitor drepturi suverane ale statelor fondatoare către organele noii create Comunităţi Europene.

Integrarea europeană a avut de la bun început ca şi scop organizarea convieţuirii paşnice în spaţiul european a diferitelor popoare europene, precum şi a diferitelor influenţe culturale ce sunt uşor detectabile în spaţiul comunitar. Proiectul european urmărea rezultate concrete: un spaţiu european eliberat de spaima războiului şi caracterizat de pace şi bunăstare. Proiectul european Schuman s-a dovedit până în prezent a fi unul de succes, iar explicaţia este una pragmatică: după experienţele celui de-al II-lea Război Mondial terenul a fost propice unui plan, care prin mijloace paşnice avea să rezolve probleme comune ale statelor europene.

Proiectul de la mijlocul secolului XX a fost unul al elitelor europene, deoarece o schimbare de paradigmă se realizează fie prin revolte sângeroase, fie prin munca elitelor care-şi impun viziunea. Uniunea Europeană s-a născut din ideile generoase ale elitei europene, ca o construcţie pentru cetăţeni; analiza realităţii contemporaneităţii ne obligă să recunoaştem că Uniunea Europeană seamănă mai mult cu o Europă a cetăţenilor. Schimbarea conceptuală a „Europei pentru cetăţeni” în „Europa cetăţenilor” conţine nu doar o nouă viziune, ci o responsabilizare a individului ce se bucură de cetăţenia comunitară.

Un exemplu la îndemână pentru responsabilitatea civică de care au dat dovadă cetăţenii este anul 1989, când cetăţenii statelor aflate sub sfera de influenţă sovietică s-au eliberat şi au militat² pentru libertate, democraţie, pluralism şi prosperitate. Acum nu mai trebuie sparte ziduri sau garduri, care ne despărţeau ideologic, ci trebuie să fie străpunse bariere psihologice şi letargia ce caracterizează opinia publică europeană. Acum 20 de ani cetăţenii Republicii Democrate Germania, alături de cetăţenii români, maghiari, cehoslovaci, bulgari sau polonezi au luptat pentru democraţie, libertate şi stat de drept. Prin dobândirea acestora se naşte şi o obligaţie din partea Europei faţă de proprii cetăţeni: lupta pentru libertate şi democraţie nu trebuie să se oprească la graniţele naţionale, ci dimpotrivă Uniunea Europeană trebuie să implice cât mai mult cetăţeanul comunitar în această construcţie politică.

Procesul de integrare europeană trebuie să fie unul aproape de cetăţean, atrăgător pentru acesta şi nu în ultimul rând să răspundă nevoilor acestuia. Fără implicarea cetăţenilor în procesul de integrare europeană, acesta riscă să nu aibă rezistenţă pentru viitor sau se transformă într-o formă de dictatură, care însă aşa cum ne-a arătat istoria este întotdeauna limitată în timp.

Este de netăgăduit faptul că Uniunea Europeană este proiectul cel mai avansat de integrare ce este cunoscut în contemporaneitate, această construcţie cunoaşte gradul cel mai înalt al concretizării şi structurării activităţii politice europene. Atâta vreme cât Uniunea Europeană este doar o altă tribună de la care se face politică, pe lângă cele deja consacrate la nivel local, regional sau naţional, se pune întrebarea care este legătura dintre această construcţie şi cetăţean. Începuturile comunitare s-au bazat exclusiv pe interesele economice ale statelor membre, care au încercat să găsească un liant între pace şi prosperitatea, două deziderate atât de necesare Europei jumătăţii de secol XX. Cu timpul, Uniunea Europeană avea să se dezvolte, să primească prin instituţiile şi organele proprii tot mai multe competenţe din partea statelor membre, dezvoltându-şi capacitatea de a se etala drept o „putere”, mai ales din momentul din care acest potenţial de putere a trecut de barierele reprezentanţilor statelor membre. Cu cât obţinea o vizibilitate tot mai mare, Uniunea Europeană începea să emită pretenţii de actor pe scena internaţională, fapt ce a dus la o încordare a relaţiilor cu proprii cetăţeni³, cu cei pe care de fapt îi reprezintă.

Pe de altă parte, în ultimii ani se poate observa că în urma campaniilor de informare asupra funcţiilor şi competenţelor organelor comunitare, cei care se interesează de problemele comunitare au devenit mult mai critici vis-à-vis de eforturile depuse pentru integrarea europeană. Acest proces continuu poate crea cetăţeanului comunitar un anumit disconfort datorat transferului de drepturi suverane către Uniune în tot mai multe domenii ale politicii, fapt ce ar putea îngrădi drepturile şi libertăţile de care se bucură cetăţenii statelor membre.

Tribunalul constituţional de la Karlsruhe a trebuit să analizeze proiectul tratatului de la Lisabona din perspectiva concordanţei acestuia cu legea fundamentală germană. Unul din argumentele aduse de contestatorii tratatului de la Lisabona a fost exprimat interogativ-retoric: libertăţile de care se bucură cetăţenii europeni au sporit datorită Uniunii Europene sau libertăţile garantate de către statele membre au fost îngrădite prin dezvoltarea conceptului de integrare europeană?

Scopul principal al activităţii politice dintr-o societate ar trebui să poată fi identificat cu o vorbă înţeleaptă a filosofului şi economistului irlandez Francis Hutcheson⁴, care opina: „fericire pentru un număr cât mai mare de indivizi”. Astfel, societatea ar trebui să fie organizată în aşa măsură, încât fericirea să fie accesibilă unui număr cât mai mare de cetăţeni. Acest deziderat nu mai aparţine doar statelor naţionale, în această eră a globalizării graniţele dintre state au fost demult înfrânte, fenomenul crizei economico-financiare cu care se confruntă societatea este exemplul cel mai grăitor. Soluţiile nu mai pot fi unele individuale, căci economiile statelor sunt atât de dependente unele de altele, încât, cel puţin la nivel occidental acestea trebuie identificate în comun.

Acest context nefavorabil la nivel mondial, arată încă odată importanţa unificării europene din perspectivă economică, dar şi necesitatea ca proiectul politic european să fie concretizat.

Un prim pas este definirea relaţiei nu tocmai destinsă dintre Uniunea Europeană şi cetăţenii europeni. Această relaţie se întinde pe mai multe planuri: comunitate de valori, drepturi şi obligaţii, democratizare, precum şi transparenţă şi eficienţă. Pentru a putea defini relaţia dintre Uniune şi cetăţean trebuie să încercăm să răspundem la anumite ipoteze: cetăţenii comunitari sunt legaţi de valori comune, care se şi regăsesc în dreptul comunitar; Uniunea Europeană le protejează cetăţenilor drepturile şi defineşte obligaţiile acestora; în ce măsură cetăţeanul este integrat ca şi actor al procesului de integrare europeană sau în ce măsură structurile şi procesele decizionale la nivel european sunt destul de transparente sau eficiente pentru ca cetăţeanul să fie conştient de plusul de valoare, de siguranţă, de libertatea sau de prosperitatea de care beneficiază în urma acestora.

Aceste câteva întrebări ne vor ghida de-a lungul acestei etape a cercetării noastre. Încercările de a răspunde chestiunilor ridicate mai sus vor avea în vedere doar prevederile recentului ratificat tratat de la Lisabona, precum şi anumite idei desprinse în urma lucrărilor Conventului European⁵, care a propus spre semnare şi ratificare Tratatul constituţional, care stă la baza tratatului semnat în capitala portugheză. Dezbaterile Conventului sunt o sursă foarte preţioasă pentru un atent cercetător al procesului de integrare europeană, deoarece acest înalt for european a fost compus nu doar din reprezentanţii guvernelor statelor membre, ci şi de parlamentari europeni sau parlamentari ai statelor membre, ceea ce a dus la o dezbatere vie, aprinsă şi foarte axată pe rezolvarea unor chestiuni tehnice, dar esenţiale pentru dinamizarea procesului integraţionist la nivel comunitar.

Putem spune, că în faza de elaborare a textului Tratatului constituţional, cetăţeanul european a fost foarte bine reprezentat atât direct prin europarlamentari şi prin parlamentarii naţionali, cât şi indirect prin societatea civilă⁶ care a organizat o serie de dezbateri, conferinţe şi discuţii în cadrul cărora au fost formulate opinii referitoare la echilibrarea propunerilor ce erau făcute în Convent.

Ipoteza centrală a prezentului studiu este dacă putem defini tratatul de la Lisabona ca fiind unul creat, semnat şi ratificat pentru cetăţeni. Răspunsul este unul greu identificabil, însă oferind o soluţie ipotezelor ajutătoare arătate mai sus, acesta se poate cristaliza într-o oarecare măsură.

Uniunea Europeană – o construcţie bazată pe valori comune

Ne întrebam dacă Uniunea Europeană este o comunitate bazată pe valori comune, iar dacă acestea sunt detectabile în corpul textelor dreptului comunitar primar. Tratatul de la Lisabona fortifică valorile comune, ce-i leagă pe cetăţenii comunitari: libertate, siguranţă şi prosperitate. În această ecuaţie îşi face locul şi un al termen: solidaritate, prin care de fapt se exprimă un mijloc prin care se pot atinge scopurile Uniunii Europene. Prin solidaritate, mutualitate o societate poate atinge un grad ridicat de prosperitate şi siguranţă, ce este garantat propriilor cetăţeni. Solidaritatea este un concept vag, foarte îndrăgit de politicieni în discursuri, dar aproape uitat de aceştia când trebuie pus în practică. Făcând o analiză numerică, identificăm faptul că în textul tratatului de la Lisabona termenul de „solidaritate” este identificat de aproape douăzeci de ori, pe când în varianta consolidata de la Nisa, acest cuvânt este folosit doar de şase ori.

Fiecare stat membru al Uniunii Europene trebuie să respecte valorile fundamentale ale acestei comunităţi: demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept şi protecţia acordată minorităţilor. Astfel nevoile sociale ale cetăţenilor sunt echivalente ca şi rang cu ţintele economice ale Uniunii, ceea ce este un nou pas spre formarea unei uniuni politice.

Solidaritatea pare a fi cuvântul cheie al tratatului de la Lisabona⁷. Experienţele neplăcute ale atacurilor teroriste, precum şi natura dezlănţuită ce a dus la tot mai multe catastrofe au fost factorii declanşatori ai unităţii prin solidaritate a statelor membre. Textul versiunii consolidate a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene valabilă în urma ratificării tratatului de la Lisabona, în art. 222⁸ menţionează clauza de solidaritate, potrivit căreia Uniunea Europeană şi statele membre trebuie să acţioneze solidar faţă de statul membru care este supus unui act de terorism sau unei catastrofe naturale sau provocate de om. Pentru cetăţeanul european, această prevedere prezintă importanţă practică imediată, căci oferă acestuia un grad sporit de siguranţă în cazuri de extremă urgenţă.

Prin noul tratat modificator, Uniunea Europeană obţine competenţe sporite în domenii ca: libertate, siguranţă şi justiţie⁹. Sectoare precum: protecţia în cazul catastrofelor¹⁰, a intervenţiei umanitare¹¹ sau sănătatea publică¹² sunt introduse în construcţia comunitară, tocmai pentru ca Uniunea Europeană să fie mai bine pregătită în faţa unor evenimente de acest gen şi pentru a gestiona cât mai rapid şi profesionist astfel de crize, protejând astfel interesele cetăţenilor europeni. O altă problemă tot mai spinoasă pentru bătrânul continent este asigurarea resurselor şi a energiei necesare acestui teritoriu, problemă ce este tratată la nivel comunitar, aşa încât cetăţeanul comunitar este pus la adăpost de problemele ce pot interveni la nivel local. Asigurarea energiei a devenit o problemă a Uniunii Europene, metodele şi mijloacele de intervenţie sunt unele adecvate, iar principiul solidarităţii stă şi la baza acestei noi viziuni introduse prin tratatul de la Lisabona.

Aceste probleme discutate cu ocazia rundelor de negociere a tratatului modificator sunt reflectate de către text, un lucru mai mult decât pozitiv, având în vedere că politicienii au înţeles şi au ţinut cont de nevoile celor pe care îi reprezintă. La nivelul Uniunii Europene se organizează destul de des sondaje de opinii, la care cetăţenii europeni sunt chemaţi să răspundă la problemele curente ale Uniunii. Într-un recent Eurobarometru, cetăţenii europeni au fost rugaţi să identifice domeniile şi politicile în care Parlamentul European ar trebui să devină mult mai activ. Domeniile cele mai des amintite de către subiecţii cercetării sociologice sunt: terorismul, schimbările climatice, drepturile consumatorilor sau sănătatea publică. Or, aceste domenii sunt, chiar dacă unele doar tangenţial, amintite şi explicitate de textul tratatului de la Lisabona.

Proiectul comunitar a avut de la bun început adversari, care mai mereu aduc în discuţie contraargumente faţă de procesul de integrare europeană. O idee constantă ce apare în discuţia celor 27 de state membre face vorbire despre pierderea identitară cu care se confruntă nu doar cetăţenii, dar şi formele statele. Această temere este din punctul nostru de vedere o pseudo-problemă, trebuie însă să recunoaştem că există anumite aspecte ce trebuie să fie criticate şi comentate pe marginea planului integrării europene. Revenind la temerea pierderii identităţii naţionale de către statele membre, acestea sunt protejate de chiar art. 4 alin. 2 din tratatul privind Uniunea Europeană, care de la bun început doreşte să tranşeze aceste lucruri. Textul tratatului arată că Uniunea Europeană protejează identitatea naţională a statelor ce o compun, oferind acestora libertatea de a se exprima în concordanţă cu structurile politico-constituţionale, fiind de asemenea protejate şi modalităţile de administrare la nivel local şi regional a problemelor statelor membre. Uniunea Europeană este o organizaţie internaţională, dar nu de tip clasic, este o construcţie de tip „sui generis”, iar statele membre nu renunţă la întreaga lor suveranitate în favoarea Uniunii, ci doar la anumite şi foarte precis descrise drepturi suverane. Modul în care, spre pildă, Republica Federală Germania îşi reglementează administraţia la nivel de Gemeinde, Land sau Bund este o chestiune de drept intern, în care Uniunea Europeană nu are cum să intervină. Garanţia Uniunii de nealterare a identităţii naţionale a statelor membre, îi implică direct şi pe cetăţenii comunitari. Aceştia trebuie să fie conştienţi că se pot dezvolta în continuare conform propriilor tradiţii, fără a se pierde într-un concept difuz al conştiinţei europene. Dorinţa unora de a forma o identitate europeană este firească, atâta vreme cât garanţia expusă mai sus rămâne valabilă.

Identitatea naţională, în contextul integrării europene nu are valenţe culturale sau istorice, ci unele politico-juridice, exprimate prin forţa de a negocia şi de a impune anumite viziuni şi opinii. Politica scaunului gol, jucată de Franţa a fost, cel puţin pentru acest stat, un succes. Conceptul de Comunitate Europeană a evoluat, astfel că în contemporaneitate statele negociază mult mai dur cedarea anumitor drepturi suverane, marcând foarte clar şi exact care sunt competenţele exclusive de care se bucură instituţiile şi organele Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona, prevede clauza competenţelor restrânse de care se bucură Uniunea, competenţe care trebuie să fie interpretate limitativ, astfel organele sau alte structuri comunitare nu-şi pot conferi alte competenţe, decât cele atribuite prin voinţa statelor membre. Statele membre deţin, prin această prevedere, adevărata putere, acestea fiind cele care hotărăsc de fapt, care este gradul şi viteza cu care se lucrează la programul de integrare europeană.

Tratatul de la Lisabona este un „novum” din mai multe puncte de vedere, cum ar fi spre pildă introducerea în sistemul controlului subsidiarităţii a parlamentelor naţionale sau clauza expresă potrivit căreia statul membru poate părăsi construcţia europeană. Prima menţiune este de noutate, renunţarea unui stat membru la această calitate era asigurată şi până la tratatul de la Lisabona de normele dreptului internaţional public. Revenind la implicarea parlamentelor naţionale, acestea sunt implicate pentru prima dată direct în procesul legislativ comunitar. Încă din stadiul propunerilor de acte normative comunitare, parlamentele naţionale intervin şi analizează juridic respectiva propunere, având dreptul de a iniţia şi amendamente. Este un sistem de protecţie a priori exercitat de legislativele statelor membre. Propunerile venite de la acestea nu trebuie să fie însuşite şi de legislativul bicefal comunitar, astfel guvernele statelor membre au la dispoziţie mecanismul a posteriori de a ataca respectiva normă, în faţa Curţii de Justiţie de la Luxembourg. Cetăţenii statelor membre, chiar dacă indirect - dar acestea sunt regulile jocului democratic - iau parte la procesul legislativ european, odată prin parlamentarii de la Bruxelles, apoi prin parlamentarii naţionali care analizează încă din faza de proiect viitoarele norme ale dreptului comunitar secundar.

Pentru prima dată, cetăţeanul statului membru este dublu reprezentat în procesul de edictare al normelor comunitare, iar ca acest câştig să fie şi fructificat are nevoie de o mobilizare corespunzătoare a clasei politice, dar şi a opiniei publice, iar acest deziderat poate fi atins prin informaţie, astfel media jucând în acest sistem un rol cheie.

Tratatul de la Lisabona prevede, la insistenţele statelor conservatoare şi orientate spre un euroscepticism moderat, posibilitatea ca statele membre să retragă o serie de competenţe Uniunii Europene. Prin această clauză statele membre au dorit să-şi asigure proprii cetăţeni că Uniunea Europeană nu este o organizaţie care să se poată dezvolta în afara mandatului statelor membre, iar pentru orice eventualitate, competenţele atribuite Uniunii prin renunţarea de către statele membre la unele drepturi suverane, pot fi revocate.

Drepturile şi obligaţiile cetăţenilor

Tratatul de la Lisabona, tratat modificator al tratatelor constitutive preia drepturile statuate în acestea, de care se bucură cetăţenii statelor membre. Spre pildă, libera circulaţie a muncitorilor este un drept garantat şi prin ultimul tratat ratificat de statele membre, dar acesta conţine o serie de noi drepturi ce le sunt acordate cetăţenilor europeni. Acestea trezesc interesul şi merită să fie discutate pe scurt în cele ce urmează.

Criteriile de la Copenhaga, criterii ce trebuie să fie îndeplinite de orice stat ce doreşte să adere la Uniunea Europeană, sunt de fapt condiţii minimale care asigură un start comun tuturor statelor membre în procesul integrării europene. Printre aceste condiţii ce se cer a fi îndeplinite se numără economia de piaţă funcţională, protecţia drepturilor minorităţilor sau respectarea statului de drept. La nivel comunitar, cetăţeanului nu-i erau garantate foarte multe drepturi, nu putem vorbi spre exemplu, de un cod al drepturilor fundamentale ale cetăţeanului comunitar, ceea ce a reprezentat până la momentul Lisabona un punct negativ al conceptului de Europă unită. Totuşi la nivel european, cetăţeanul este protejat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, document semnat şi ratificat sub auspiciile Consiliului Europei, un veritabil codex al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului statului membru la această convenţie. Pentru prima dată în spaţiul european, un cetăţean, îndeplinind o serie de condiţii, poate să cheme în judecată propriul stat sau pe unul terţ, pentru a se stabili încălcarea de către acestea a dreptului sau libertăţii petentului. În cadrul dreptului pozitiv comunitar nu s-a întâlnit un astfel de catalog de drepturi, astfel că acestea nici nu puteau fi protejate jurisdicţional la nivelul instanţelor comunitare. Totuşi, Curtea de la Luxembourg a făcut apel în rezolvarea anumitor speţe la principiile şi practica curţii de la Strasbourg.

Odată cu tratatul de la Nisa s-a parafat şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, document cu caracter pur politic şi cu nici o implicaţie juridică. A fost semnalul dat de şefii de stat şi de guvern că Uniunea Europeană are nevoie de un document în această direcţie. Conventul care a dezbătut tratatul constituţional a inclus Carta în corpul acestuia. Prin tratatul de la Lisabona, Carta drepturilor fundamentale devine un document ce produce efecte juridice, cetăţenii comunitari beneficiind de protecţia drepturilor şi a libertăţilor stipulate de aceasta.

Acest document este o sinteză a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti întâlnite în constituţiile statelor membre, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau în Carta Socială Europeană, ultimele două documente fiind edictate sub auspiciile Consiliului Europei. Carta Socială Europeană este un document ce a fost semnat în 1961 şi care de-a lungul vremii a suferit multiple modificări, ultima fiind cea din septembrie 2001. Cetăţenii sunt protejaţi prin Carta drepturilor fundamentale, atunci când se aplică dreptul comunitar sau când este cerută în faţa unei instanţe constatarea încălcării unor prevederi ale acesteia. Preşedintele comisiei pentru chestiuni constituţionale a Parlamentului European, Jo Leinen a declarat din perspectiva ratificării tratatului de la Lisabona şi a atribuirii de puteri juridice Cartei drepturilor fundamentale, că: „odată¹³ cu ancorarea acestui document în tratatul european, vom avea cel mai complex şi modern catalog al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului. Pentru prima dată într-un codex general al drepturilor fundamentale, drepturile social-economice sunt definite ca fiind de acelaşi rang cu drepturile şi libertăţile clasice ale omului”.

Uniunea Europeană trebuie să respecte în toate acţiunile pe care le întreprinde principiul egalităţii cetăţenilor comunitari. Acest deziderat a fost enunţat cu ocazia tratatului de la Nisa, moment în care Uniunea se lupta încă cu anumite discriminări la care erau supuşi cetăţenii din statele membre. Tratatul de la Nisa s-a concentrat tocmai pe îndepărtarea acestora şi pe înlăturarea oricăror bariere care ar fi făcut imposibilă punerea în practică a principiului egalităţii de şanse a cetăţenilor comunitari. Tratatul de la Lisabona, prin prevederile sale novatoare, atinge o etapă mult superioară, deoarece identificăm formulată în economia textului tratatului o obligaţie ce incumbă Uniunii Europene, şi care prevede că aceasta să „acorde în aceeaşi măsură” importanţă tuturor cetăţenilor comunitari. Astfel cetăţeanul nu mai este doar obiectul negocierilor şi acţiunilor politice de la nivel european, ci se creează o relaţie de comunicare între organele comunitare şi cetăţean. Procesul de integrare comunitară este mereu inovator, iar elitele europene au înţeles într-un final, că în acest proces trebuie să fie implicaţi şi cei pentru care s-a gândit la jumătatea secolului trecut aceasta formulă de organizare.

Textele de legi sau ale tratatelor internaţionale nu sunt o lectură obişnuită pentru marea masă a populaţiei statelor membre, astfel că Uniunea Europeană trebuie să implementeze o strategie prin care să popularizeze oportunităţile ce-şi trag seva din ultimul tratat modificator. Puterea unor exemple foarte concrete poate fi benefică şi totodată atrăgătoare pentru marele public. Vom încerca să identificăm în textul analizat astfel de cazuri, prin care dorim să demonstrăm atât importanţa acestui tratat, cât şi efectele practice imediate ale acestuia. Tratatul de la Lisabona elimină anumite proceduri greoaie din cauzele civile şi de dreptul familiei ce conţin elemente de extraneitate¹⁴. Prin prisma celor arătate mai sus rezultă spre pildă, că încheierea sau desfacerea unei căsătorii în cadrul Uniunii Europene sunt proceduri ce sunt rezolvate mult mai rapid prin eficientizarea şi armonizarea normelor procedurale în astfel de cauze. Un alt segment de cauze, care vor fi mult mai rapid rezolvate, sunt cele în care se discută despre drepturile minorilor sau punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti edictate de către o curte valabil sesizată dintr-un stat membru al Uniunii Europene. Aşa spre exemplu, o hotărâre edictată de către o instanţă belgiană prin care se recunoaşte dreptul ambilor părinţi, ce au cetăţenii a diferite state membre ale Uniunii Europene, de a stabili de comun acord domiciliul copilului lor minor, este recunoscută şi produce efecte pe teritoriul tuturor statelor membre. Prin aceste clauze ale tratatului de la Lisabona se simplifică procedurile în cauze cu element de extraneitate, cauze care înaintea ratificării acestui tratat erau definite ca fiind unele destul de îndelungate. Procedura de exequatur sau alte proceduri întâlnite în cauzele care au ca şi obiect conflicte între cetăţeni ai diferitelor state comunitare devin neinteresante, deoarece prin noile reglementări se elimină obstacolele birocratice îndelungate. Prin aceste prevederi ale tratatului de la Lisabona, se închide cercul format între prevederile referitoare la piaţa unică şi libertăţile aferente şi dreptul cetăţeanului de a ridica pretenţii şi de a se bucura de drepturile sale şi în afara graniţelor statului a cărui cetăţean este. Astfel, libertăţile fundamentale, pe care s-au creat Comunităţile Europene sunt protejate şi procedural prin garanţiile ce sunt acordate şi garantate prin tratatul semnat în capitala Portugaliei.

Cetăţeanul este cuvântul cheie al filozofiei actuale a procesului de integrare europeană. În acest moment, când terorismul şi globalizarea produc evenimente nedorite, sângeroase şi terifiante, Uniunea Europeană a reuşit prin art. 39 din tratat să garanteze cetăţenilor europeni protecţia datelor acestora cu caracter personal. Având în vedere situaţia expusă mai sus, aceasta este o performanţă, deoarece chiar în unele state membre ale Uniunii Europene se discută intens despre introducerea unor excepţii la această protecţie oferită propriilor cetăţeni. Dezbaterea la nivel occidental are loc deoarece suntem în prezenţa unui conflict între norme juridice, iar doctrina trebuie să argumenteze care drept protejat este superior. Demersul porneşte de la teoria considerării comparative a drepturilor protejate de lege şi clasificarea acestora după rang, iar în situaţia expusă identificăm pe de o parte dreptul statului de a se folosi de anumite date cu caracter personal în lupta împotriva criminalităţii şi a terorismului şi pe de altă parte vorbim despre protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Acest „conflict” trebuie rezolvat, iar rezolvarea nu este atât de simplă ca şi în cazul unei comparaţii de drepturi într-o situaţie uzuală. De exemplu: dreptul la viaţă al unui alpinist rătăcit în munţi care pătrunde prin efracţie într-o cabană pentru a supravieţui este net superior dreptului proprietarului cabanei la integritatea proprietăţii sale. Este însă evident, că prin ultimele reglementări din cadrul tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană nu doar tinde, dar a recunoscut superioritatea netă a dreptului cetăţeanului la protejarea datelor cu caracter personal. Multe discuţii au iscat dorinţa unor state membre de a introduce pe anumite aeroporturi scannere prin care pasagerii erau obligaţi să treacă, imaginile astfel preluate fiind însă considerate a aduce grave atingeri demnităţii umane şi protecţiei datelor cu caracter personal.

Nu toate prevederile unui tratat internaţional sunt foarte clare, astfel în tratatul de la Lisabona se face vorbire în art. 10 alin. 3 despre faptul că toţi cetăţenii europeni au dreptul de a lua parte la viaţa democratică a Uniunii Europene, fără a se explicita ce anume incumbă acest drept. În esenţă, textul citat face referire la posibilitatea cetăţenilor de a participa la alegerile pentru Parlamentul European, dar şi la obligaţia de a asigura din partea instituţiilor comunitare a transparenţei acţiunilor pe care le exercită. O noutate este adusă şi de art. 302 care acordă posibilitatea Consiliului de a solicita societăţii civile europene expunerea punctelor de vedere referitoare la domeniile pe care activitatea Uniunii le priveşte. Pentru ca acest mecanism să poată funcţiona, cetăţenii la nivel european trebuie să fie foarte bine organizaţi, tocmai pentru a nu se expune doar păreri ale unui singur segment al populaţiei comunitare, ci să fie articulate ideile şi interesele unor cât mai mari grupuri de cetăţeni.

Un ultim aspect trebuie amintit în acest context, în care prezentăm problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului european, şi anume că nu identificăm în cadrul textului tratatului de la Lisabona nici o obligaţie expres prevăzută pentru acesta. Teoria dreptului ne arată că fiecărui drept îi este corelată o obligaţie, materia drepturilor cetăţenilor europeni reprezentând excepţia de la regulă. În cadrul lucrărilor Conventului European au avut loc dezbateri referitoare la introducerea în proiectul tratatului constituţional a noţiunii de obligaţie a cetăţeanului european. La momentul dezbaterii tratatului constituţional s-a discutat şi despre oportunitatea de a introduce ca şi obligaţie a cetăţeanului european plata unui impozit european, problemă ce s-a dovedit a fi foarte controversată, astfel că cel puţin în mod direct nu a fost îmbrăţişată la momentul respectiv, aceasta negăsindu-şi susţinători nici în cadrul negocierilor privitoare la tratatul de la Lisabona. Chiar dacă nu sunt amintite direct, pot fi identificate obligaţii în sarcina cetăţenilor europeni, spre exemplu o parte a taxei încasată cu titlu de taxă pe valoare adăugată se varsă la bugetul comunitar.

Democratizarea Europei

Europa este un termen ce se identifică în aceste zile cu ideea de democraţie, fiind un etalon şi pentru alte zone geografice ale lumii. Ar putea părea derutant să discutăm în această lucrare despre nevoia democratizării Europei sau mai exact exprimat, a Uniunii Europene. Dar nu suntem în prezenţa unui nonsens, ci a unei realităţi, căreia Uniunea trebuie să-i răspundă cu promptitudine. Pentru prima dată, dreptul pozitiv comunitar foloseşte în tratatul de la Lisabona terminologia de „democraţie reprezentativă”. Art. 10 alin. 3 al tratatului recunoaşte că izvoarele legitimării democratice a activităţii Uniunii Europene sunt Parlamentul European şi parlamentele naţionale, şi asta datorită faptului că acestea se compun conform voinţei exprimate prin vot direct de către cetăţenii ce au capacitatea de a-şi exercita acest drept. Un alt element inedit este întâlnit în corpul aceluiaşi articol al tratatului modificator ratificat la sfârşitul anului 2009 potrivit căruia şefii de stat şi de guvern şi delegaţiile guvernamentale trebuie să dea explicaţii cetăţenilor asupra poziţiilor ce le adoptă în cadrul Uniunii Europene.

Cetăţenii sunt reprezentaţi direct în cadrul Parlamentului European. Competenţele acestui for, ce nu deţine ca un parlament naţional în exclusivitate puterea legislativă, au fost mereu lărgite, iar prin ultimul tratat modificator acestea cunosc modificări în domenii precum: legiferare, buget sau relaţiile internaţionale ale Uniunii. În tratat¹⁵, egalitatea în domeniile bugetar şi legislativ între Parlamentul European şi Consiliu este ridicată la nivel de principiu general de drept. Prin extinderea procedurii de codecizie la un număr important de domenii, se asigură echilibrul funcţiei legislative între Parlamentul European şi Consiliu într-o proporţie de aproximativ 95%¹⁶, ceea ce este un câştig deosebit, mai ales dacă avem în vedere faptul că la începuturile construcţiei europene, Parlamentului European aproape că nu-i erau recunoscute funcţii legislative.

Lucrările Parlamentului European au fost dintotdeauna publice, Consiliul dimpotrivă a lucrat cu uşile închise. Atunci când Consiliul discută acte normative în cadrul procedurii de codecizie cu Parlamentul European, acesta este obligat să transmită în direct şi să facă un upload pe Internet, pentru ca opinia publică europeană să poată lua la cunoştinţă despre punctele de vedere ale Consiliului referitoare la propunerile legislative. Suntem convinşi că nu mulţi cetăţeni europeni vor face uz de această oportunitate, cel mai mare câştigător este desigur mass-media, care are astfel un nou izvor de informaţii şi astfel, indirect noi toţi suntem beneficiarii transparenţei de care trebuie să dea dovadă Consiliul.

Pentru prima dată, în cadrul dreptului comunitar, Parlamentelor naţionale li se recunoaşte rolul de actori ai procesului legislativ¹⁷ la nivel european. Această recunoaştere a puterii legislativelor naţionale duce la o funcţionare mai eficientă a Uniunii, rolul decisiv fiind reprezentat de faptul că fiecare cameră a Parlamentelor naţionale va putea fi activă în procesul decizional european. Aşa spre pildă, în cazul Republicii Federale Germania, atât Bundestag-ul, cât şi Bundesrat-ul îşi împart prerogativa de a interveni în procesul legislativ european. Opinăm că acest scenariu este valabil pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, care cunosc un sistem bicameral al legislativului. În România, Camera Deputaţilor şi Senatul vor putea reprezenta pe cetăţenii români în procesul de edictare a normelor la nivel european într-o modalitate directă şi care se bucură de deplină legitimitate. Desigur că la nivelul fiecărui stat membru, Parlamentul naţional va trebui să elaboreze norme interne prin care să se descrie modalitatea concretă prin care poate fi exercitată această nouă funcţie ce incumbă parlamentelor naţionale. Aşa spre exemplu, la începutul anului 2008, fracţiunile creştin-democraţilor, a social-democraţilor şi a verzilor din Parlamentul federal german au iniţiat un proiect de lege prin care să se reglementeze sporirea şi cimentarea drepturilor celor două camere în problemele Uniunii Europene. Proiectul de lege prefigura ratificarea tratatului de la Lisabona, astfel că politicienii germani şi-au pregătit strategia încă din timp, acest lucru este şi normal, atâta vreme cât Republica Federală a Germaniei este un stat fondator, care varsă cele mai importante sume de bani la bugetul comunitar. Cultura politică şi ecourile acesteia, ce sunt mereu perceptibile în impozanta clădire a Parlamentului german vor influenţa într-un mod pozitiv noua constelaţie a procesului decizional comunitar.

Rolul decisiv al Parlamentelor naţionale va fi cel de veghe, acestea analizând oportunitatea de intervenţie la nivel legislativ a instituţiilor comunitare, astfel se introduce o nouă măsură prin care se asigură respectarea principiului subsidiarităţii. Prin această competenţă acordată legislativelor naţionale, respectarea principiului fundamental de drept comunitar, cel al subsidiarităţii este asigurată printr-o reglementare clară şi opozabilă din perspectivă juridică. Prin tratatul de la Lisabona, Parlamentele naţionale îşi schimbă statutul în cadrul procesului legislativ comunitar, trecând de la calitatea de actor-privitor, la cea a unui actor principal cu drepturi depline¹⁸ şi justificate prin legitimitatea oferită de cetăţenii comunitari.

Un aspect, cel puţin teoretic, foarte important pentru condiţia şi drepturile de care se bucură cetăţeanul european, se referă la dreptul de iniţiativă legislativă ce a fost acordat prin tratatul de la Lisabona cetăţenilor comunitari. Prin această procedură, ce trebuie să recunoaştem că nu este una foarte simplă şi nebirocratică, cetăţenii statelor membre pot să ia parte direct la temele politicii comunitare. Un număr de 1 milion de cetăţeni europeni pot demara procedura prin care se solicită Comisiei Europene elaborarea de proiecte de norme de drept comunitar secundar¹⁹ în domeniile solicitate de către cetăţenii care au apelat la această nouă procedură introdusă odată cu ratificarea tratatului semnat în capitala Portugaliei. Prin acest instrument, ce se află la îndemâna opiniei publice europene, s-a răspuns dorinţei exprimate atât la nivel naţional, cât şi la nivel european de a introduce un element plebiscitar democraţiei reprezentative ce se naşte la nivelul construcţiei comunitare.

Un al „novum” al tratatului de la Lisabona este identificabil în prevederea, potrivit căreia retragerea unui stat membru al Uniunii Europene este posibilă. Dacă este să analizăm doctrina clasică de drept internaţional public, atunci acest lucru era posibil şi până la momentul Lisabona, datorită faptului că toate tratatele comunitare, fie ele constitutive ori modificatoare, sunt autentice tratate de drept internaţional, iar acestea pot fi oricând denunţate de către statele ce le-au ratificat, respectând desigur normele în vigoare ale dreptului tratatelor. Nici un stat, datorită suveranităţii de care se bucură, nu poate fi constrâns să rămână parte a unui tratat, dacă această realitate contravine intereselor respectivului subiect de drept internaţional. Prin această prevedere exprimată foarte clar şi expres în cadrul tratatului de la Lisabona, cetăţenii comunitari, precum şi statele membre sunt într-un fel asigurate că participarea statelor la construcţia europeană nu se transformă într-o relaţie de dependenţă ce se manifestă în detrimentul intereselor statelor naţionale ce compun Uniunea Europeană şi a cetăţenilor pe care-i reprezintă.

Suntem de părere că noua prevedere a tratatului ratificat şi intrat în vigoare în ultima lună a anului 2009 este una la care nu se va apela foarte curând, iar îndrăzneala cu care facem această afirmaţie îşi trage seva din faptul că renunţarea la calitatea de membru al Uniunii Europene este o procedură foarte costisitoare, iar efectele unui astfel de gest sunt greu de prevăzut. Cel puţin din punct de vedere economic, statul ce doreşte să părăsească construcţia europeană va avea de suferit, deoarece propria lui economie va trebui să se adapteze unei situaţii în care nu se poate conta pe sprijinul regulilor şi a expertizei de la nivel comunitar. Într-un astfel de scenariu nu ar pierde doar statul ce se hotărăşte să denunţe calitatea de membru al Uniunii, ci chiar Uniunea. De fapt, prin introducerea acestei prevederi s-a dorit a se aduce o garanţie în plus cetăţenilor europeni, că participarea statelor a căror cetăţeni sunt la Uniunea Europeană nu este un automatism şi că procesul de integrare va fi unul în care cetăţenii să fie implicaţi, iar statele să aibă posibilitatea legală de a se retrage din această construcţie.

Ca şi observaţie empirică, putem afirma faptul că, cu cât este mai avansată integrarea europeană, cu atât posibilitatea ca un stat să dorească să se desprindă din Uniune, tinde spre minim. Scenariul renunţării la calitatea de membru al Uniunii Europene este aproape unul utopic, catastrofal, dacă s-ar transforma în realitate pentru statele membre ale zonei Euro.

Transparenţa şi eficacitatea deciziei politice la nivel european

Scindarea în două mari părţi a tratatului de la Lisabona a creat mai multă transparenţă pentru cetăţeanul comunitar. În prima parte a tratatului sunt prezentate principiile generale ale dreptului comunitar, prevederile şi normele prin care se creionează instituţiile comunitare, precum şi cooperarea intensificată în domeniul politicii externe a Uniunii Europene. Această primă parte a tratatului modificator de la Lisabona conţine cele mai importante reguli, pe care cetăţeanul comunitar le necesită pentru a putea avea o privire de ansamblu asupra construcţiei europene. Trebuie să recunoaştem că limbajul folosit de către state, atunci când au redactat proiectul tratatului, este unul juridico-diplomatic, ceea ce face ca acesta să nu fie foarte uşor digerabil marelui public. Normele de redactare a unui tratat internaţional impun o anumită ţinută a vocabularului şi structurii unui astfel de document, putem astfel concluziona că forma exterioară îmbrăcată de către tratat nu este un motiv care să atragă imposibilitatea cetăţeanului comunitar de a se informa. Dacă este să fim sinceri, anumite articole sau paragrafe ale Constituţiei României sau ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nu sunt foarte accesibile unui profan. În acest context trebuie să fie amintită performanţa de a sintetiza normele principale ale „scheletului” Uniunii Europene în doar 55 de articole.

A doua parte a tratatului de la Lisabona este de fapt, o variantă revizuită a Tratatului privind Comunităţile Europene, ce cuprinde 357 de articole prin care se reglementează modalitatea de funcţionare a organelor şi instituţiilor comunitare, politicile comune comunitare, modul de abordare în domeniul politicii externe europene sau prevederile referitoare la bugetul Uniunii, precum şi procedurile de adoptare a normelor dreptului comunitar secundar.

Prin tratatul de Lisabona s-a creat o mai mare disciplină în domeniul competenţelor, astfel că relaţiile dintre Uniune şi statele membre sunt mult mai clare şi uşor detectabile. Prin acest nou tratat comunitar s-a reuşit performanţa de a zugrăvi o Europă mult mai eficientă, cu proceduri de lucru şi metode de adoptare a legislaţiei secundare mult simplificate, instituţii dimensionate corespunzător nevoilor celor 27 de state membre şi un grad ridicat de capacitate de reacţie în domeniile strategice ale Uniunii Europene.

Acest nou tratat modificator cunoaşte şi carenţe, ce se datorează în mare, lipsei de voinţă a statelor membre. Nu este o noutate această constatare, de-a lungul procesului de integrare europeană s-au putut identifica momente de impas, care au fost rezolvate în timp. Un prim lucru neatins de tratatul de la Lisabona constă în faptul că normele juridice de drept comunitar secundar nu „îmbrăţişează” denumiri consacrate la nivelul dreptului naţional, şi ne referim aici la noţiunea de „lege” în general, ci acestea se vor intitula în continuare: regulamente, directive sau decizii normative, ceea ce poate duce la o anumită confuzie în rândul cetăţeanului european. Proiectul de tratat constituţional prevedea ca toate normele de drept comunitar secundar să se numească generic „legi”, ceea ce terminologic, ar fi fost un câştig, cel puţin, pentru cetăţenii interesaţi de ordinea juridică comunitară. Credem că putem să ne hazardăm în acest moment şi să afirmăm faptul că, într-un viitor tratat modificator, normele derivate ale dreptului comunitar se vor fi numind „legi”, desigur cu un grad diferit de aplicabilitate.

Codecizia este un alt succes al tratatului de la Lisabona. Prin procedura codeciziei, atât Consiliul, cât şi Parlamentul European sunt instituţiile implicate în edictarea de norme juridice comunitare. Regula de bază este stabilită ca fiind codecizia, în terminologia tratatului de la Lisabona fiind uzitată sintagma de „procedură legislativă ordinară”. Potrivit art. 289²⁰ aceasta: „constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei”. Excepţii de la această procedură ordinară sunt cunoscute atunci când sunt edictate norme juridice în domenii ca politica externă şi de securitate sau proprietate intelectuală.

Un alt aspect pozitiv al tratatului de la Lisabona ce merită a fi menţionat în această prezentare a acestui tratat din perspectiva conceptului de cetăţean european, se referă la faptul că adoptarea cu majoritate de voturi a unor decizii în Consiliu se aplică şi mai multor politici comunitare, cum ar fi spre pildă: cooperarea în domeniul justiţiei şi afaceri interne, politica comună de transport, problemele legate de azil, controlul graniţelor exterioare sau protecţia diplomatică şi consulară. Prin aceasta se asigură o luare a deciziei mult mai eficientă şi rapidă. Din 2014 majoritatea calificată cerută în Consiliu se va forma dintr-o dublă majoritate, aceasta fiind influenţată pe de o parte de numărul statelor membre, iar pe de altă parte de numărul populaţiei, ceea ce are ca şi efect o dublă legitimare a Uniunii Europene ca actor ce adoptă norme juridice nu doar pentru statele membre, cât şi pentru cetăţenii acestora care au ca şi numitor comun cetăţenia europeană. Conform art. 16 din tratat, dubla majoritate va fi atinsă când acordul pentru adoptarea unui act normativ este dat de cel puţin 55% din statele membre, care să reprezinte cel puţin 65% din populaţia Uniunii Europene. În această ecuaţie este introdusă variabila „cetăţean european”, vorbim în termeni pur tehnici de un „cvorum al cetăţenilor” ce trebuie să fie realizat pentru ca un act normativ de drept comunitar secundar să poată fi adoptat de către Consiliu. Prin această importantă variabilă introdusă în procesul legislativ comunitar se oferă garanţia că nu se poate adopta nici o normă juridică ce ar contraveni majorităţii populaţiei Uniunii.

Conform prevederilor tratatului de la Lisabona pentru prima dată în istoria construcţiei europene se alege un Preşedinte al Consiliului European pentru o perioadă de 30 de luni, iar această formulă are darul ca cetăţenii comunitari să aibă o mai mare capacitate de a se identifica cu persoana care conduce un important for european. Şi în cazul alegerii Preşedintelui Comisiei Europene, rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European influenţează decisiv această alegere. Votul exprimat de către cetăţenii comunitari primeşte astfel o nouă valenţă şi însemnătate. Preşedintele Comisiei Europene trebuie astfel să fie agreat, dacă nu chiar, să provină din familia politică dominantă din cadrul Parlamentului European.

În acest moment al cercetării noastre trebuie să reliefăm un aspect foarte interesant pentru viaţa construcţiei europene. În orice societate contemporană, cetăţenii sunt reprezentaţi la nivel local sau central de către cei ce au fost aleşi de către aceştia. La nivel naţional întâlnim dezbaterea de idei şi doctrine la nivelul partidelor politice. Odată cu adâncirea procesului de integrare europeană, la nivel comunitar aveau să se dezvolte autentice partide sau familii de partide. Cetăţenii trebuie să se implice în politică, atât la nivel local, naţional, cât şi european. Deoarece statistici recente ne arată că, din păcate, interesul cetăţeanului comunitar este unul modest pentru politică, partidele la nivel european trebuie să se gândească la o strategie, prin care să capteze interesul maselor. Una dintre variantele ce pot fi folosite, chiar cu succes am spune, la nivel european este cea oferită de exemplul german. În acest sistem rolul hotărâtor îl joacă în alegerile parlamentare candidatul pentru demnitatea de Bundeskanzler. Această strategie a fost utilizată şi în cadrul ultimelor alegeri europene, în majoritatea statelor, partidele au desemnat candidaţi-locomotivă, care să trezească cetăţenilor interesul pentru politica europeană.

Politica la nivel european nu seamănă întotdeauna cu cea realizată în microcosmosul unui stat. Desigur că în contemporaneitate, cu ajutorul media, un politician poate să devină cunoscut pe o scară mult mai largă decât cea a statului a cărui cetăţean este, dar pentru ca o democraţie să fie caracterizată drept una funcţională, este nevoie de o relaţie de loialitate între conducere şi cei reprezentaţi. Or, este evident că noţiunea de „preşedinte” are o cu totul altă încărcătură la nivel naţional, decât la nivel european. Acesta este şi motivul pentru care la nivel european se încearcă a fi plasaţi în funcţii cheie politicieni cu charismă şi personalitate, care să reprezinte transparenţa instituţională la nivel european.

Un punct nevralgic al Uniunii Europene este acela că nu există posibilitatea ca această construcţie să exprime o singură voce în politica externă. Amintim, printre altele, de situaţia războiului şi a intervenţiei din Irak, moment în care statele membre ale Uniunii Europene s-au scindat, majoritatea condamnând intervenţia militară. Prin tratatul de la Lisabona s-a încercat găsirea unei soluţii, care din punctul nostru de vedere nu este viabilă. Este vorba despre numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru politica externă şi de securitate comună, acestuia revenindu-i automat şi calitatea de vicepreşedinte al Comisiei Europene. Considerăm că suntem în prezenţa unei pseudo-soluţii, deoarece statele membre ale Uniunii Europene şi-au păstrat toate drepturile suverane în domeniul politicii externe. Nu se pot identifica semnale, potrivit cărora, statele membre să dorească să transfere această competenţă către Uniune, aceasta nefiind de altfel deloc în interesul cetăţenilor europeni. Atâta vreme, cât Uniunea nu poate fi definită drept o federaţie sau confederaţie, statele nu vor renunţa la acest atribut esenţial al suveranităţii lor, aşa cum este politica externă.

La nivel de imagine, Înaltul Reprezentant este o instituţie benefică, dar golită de substanţă, ceea ce nu înseamnă că nu va putea juca un rol important pe scena relaţiilor internaţionale. Se prea poate ca acest „ministru al afacerilor externe la nivel comunitar” să-şi ofere bunele oficii pentru a încerca aplanarea diferitelor conflicte.

O construcţie, precum cea europeană, trebuie să fie caracterizată prin eficienţa şi supleţea instituţiilor prin care se desăvârşeşte proiectul european. Punctul de plecare al ideii europene a fost coagularea dorinţei a şase state europene de a realiza un model de conlucrare şi bună înţelegere, prin care să se evite scânteia unui nou conflict armat. Uniunea Europeană a anului 2010 are 27 de state membre, iar în cazul instituţiilor şi organelor comunitare reformele sunt imperios necesare.

Atât structura Parlamentului European, cât şi cea a Comisiei Europene vor suferi schimbări majore odată cu începerea legislaturii din 2014, astfel numărul europarlamentarilor va fi blocat la 750, contingentele naţionale urmând a fi renegociate, pentru a se îmbunătăţii reprezentativitatea acestui vot. Nu se va putea atinge regula „one man, one vote”, deoarece în continuare, statele mici ale Uniunii vor fi discriminate pozitiv, acestea beneficiind de un număr mai are de mandate, decât le-ar fi permis un simplu calcul matematic. Există începând cu alegerile din 2014 mai multă „corectitudine” la împărţirea mandatelor, ne referim la egalizarea numărului de voturi necesare pentru a putea fi obţinut un mandat de europarlamentar. Importanţa votului cetăţenilor europeni, indiferent de statul în care votează, se va echilibra.

Comisia Europeană sau cum este definită de literatura de specialitate, „guvernul european” se află într-un plin program de reformă. Comisia instalată în 2010 este formată în baza regulii, potrivit căreia fiecare stat membru are dreptul de a nominaliza un comisar. Următoarea Comisie Europeană va fi construită după acest scenariu: numărul comisarilor va fi stabilit la 2/3 din numărul statelor membre. Reducerea numărului de comisari are ca şi obiectiv eficientizarea muncii Comisiei, precum şi transparenţa decizională. Această reformă se doreşte a fi realizată tocmai în interesul cetăţenilor statelor membre. Ne punem întrebarea dacă reversul medaliei nu se poate identifica într-o reală critică din partea acestora. Cetăţenii statelor membre de identifică în primul rând cu propriul lor stat, doar apoi reclamă calitatea lor de cetăţeni comunitari. Or, dacă primează încă naţionalul, atunci nu se creează o posibilă tensiune, când cetăţenii anumitor state membre nu vor fi reprezentaţi în Comisie?

Teoretic, răspunsul, cel puţin juridic, este foarte uşor de identificat şi foarte clar. Nu ar trebui să se nască nici un fel de tensiuni, deoarece comisarii odată aleşi, nu reprezintă interesele statului de provenienţă, ci interesele Uniunii, comisarii lucrând exclusiv pentru aceasta, nefiind posibilă o influenţare a acestora de la nivel naţional. Acest răspuns ce are în vedere doar latura juridică a construcţiei europene, poate să nu convingă cetăţeanul european, deoarece la mijloc se poate identifica şi o problemă de prestigiu, căci lipsa din Comisie a unui stat membru poate fi interpretată şi în acest fel.

Teama unor posibile²¹ „conflicte” a dus ca în cadrul dezbaterilor din decembrie 2008 ale Consiliului European să se hotărască că la intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona să fie redactată o rezoluţie, prin care să se aplice în continuare actualul sistem al compunerii Comisiei. Prin această declaraţie, Consiliul European a revizuit tratatul de la Lisabona, chiar înainte ratificării acestuia.

Politicile comunitare sunt domenii de interes pentru cetăţenii europeni, astfel că modalitatea prin care acestea sunt administrate la nivel comunitar prezintă interes nu doar pentru media sau politicieni. Prin tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană câştigă o vizibilitate sporită iar priorităţile agendei cetăţeanului au fost luate în calcul. Domenii ca: lupta şi combaterea terorismului şi asigurarea unui cadru în care libertatea, siguranţa şi dreptul să fie respectate sau problemele de mediu şi politică energetică sunt doar câteva din noile preocupări ale Bruxelles-ului, astfel că nevoile cetăţenilor europeni sunt atent analizate, iar găsirea celor mai bune soluţii este apanajul instituţiilor comunitare.

De la „Europa pentru cetăţeni” la „Europa cetăţenilor”

Scurta analiză pe care am făcut-o tratatului de la Lisabona ne arată foarte clar că posibilitatea cetăţenilor europeni de a se implica în viaţa Uniunii este una mult mai restrânsă faţă de oportunităţile la nivel naţional şi local. Totuşi, trebuie remarcat faptul că prin acest nou tratat se doreşte o apropiere a cetăţeanului european de problemele Uniunii şi implicarea acestuia în găsirea de soluţii problemelor cu care acesta se confruntă. Tratatul de la Lisabona poate fi caracterizat drept un act de reconciliere a Uniunii cu proprii cetăţeni, scopul fiind urmărirea intereselor Europei şi angajării acesteia ca un actor cheie al relaţiilor internaţionale.

Realitatea, potrivit căreia, Uniunea Europeană nu este un stat conform teoriei clasice, a reticenţei statelor membre de a transfera către aceasta o mare parte din drepturile lor suverane, a incapacităţii popoarelor europene de a se coagula „într-un” popor european, ne arată că procesul de integrare şi de înrădăcinare a unei democraţii europene cunoaşte limite şi graniţe.

Politica europeană nu trebuie să fie doar obiect al discuţiilor cetăţeanului european, acesta trebuie să devină activ în planul deciziei politice, trebuind să-i fie garantată modalitatea prin care să poată acţiona la nivel comunitar. Un prim pas este reprezentat de faptul că aceştia trebuie să fie familiarizaţi cu instrumentele şi procedurile comunitare de adoptare a normelor de drept comunitar, al doilea pas din cadrul procesului prin care se urmăreşte implicarea cetăţeanului european în procesul decizional, este ca acesta să şi facă uz de instrumentele ce-i sunt puse la îndemână²².

Identificarea cetăţenilor comunitari cu ideea şi construcţia europeană se realizează şi cu ajutorul unor simboluri, cum ar fi spre pildă: imnul, steagul sau marcarea la 9 mai a zilei Europei. Este ciudată reacţia statelor membre, care în momentul revizuirii textului tratatului constituţional, text ce a stat la baza tratatului de la Lisabona, au renunţat la menţionarea acestor simboluri în noul tratat modificator. Aceste simboluri vor fi folosite şi în continuare, căci acestea s-au înrădăcinat în realitatea vieţii la nivelul continentului european. Semnalul dat de către Uniunea Europeană, prin renunţarea la menţionarea juridică a simbolurilor într-un tratat comunitar este o slăbiciune, iar statele membre au dovedit încă odată că se simt ameninţate în menţinerea şi afirmarea propriei lor identităţi şi suveranităţi, căci altfel nu putem califica refuzul majorităţii statelor membre pentru statuarea juridică a simbolurilor comunitare amintite mai sus.

La nivel comunitar conceptul de „apropiere faţă de cetăţean²³” a fost permanent lărgit şi acestuia i-a fost acordată o tot mai mare importanţă, prin înfiinţarea unor instituţii şi proceduri cum ar fi: Ombudsman-ul, comisia de petiţii la nivelul Parlamentului European, alegerea prin vot direct a europarlamentarilor sau instituirea cetăţeniei comunitare. În această direcţie a fost investită multă energie şi preocupare din partea instituţiilor comunitare. Acest concept este susţinut şi de metoda „prietenoasă” prin care se comunică cu cetăţenii europeni, instituţiile comunitare au dezvoltat în ultima perioadă proceduri mult mai transparente şi pun la dispoziţia celor interesaţi mijloace mult mai eficiente de informare.

Un alt criteriu definit ca fiind ambivalent, dar care este destul de uzitat de către doctrina actuală de drept comunitar, este cel de „bürgertauglich”²⁴, iar ambivalenţa se naşte pe de o parte din dorinţa cetăţenilor de a se implica şi de a utiliza elementele directe şi indirecte ce le sunt puse la dispoziţie pentru a influenţa decizia politică, pe de altă parte din întrebarea firească dacă un sistem precum Uniunea Europeană poate să-şi permită o asemenea implicare a cetăţenilor în luare deciziilor la nivel european. Chestiunea pusă în discuţie în literatura de specialitate este dacă după nivelul comunal, regional şi naţional, cel european poate fi definit drept al patrulea nivel politic, în care cetăţenii comunitari pot influenţa procesul decizional şi în care îşi pot exercita drepturile elective. O mobilizare a cetăţenilor la nivel european este un deziderat destul de greu de atins, deoarece apatia pare a fi starea ce caracterizează dorinţa de implicare a cetăţenilor statelor membre, atât la nivel naţional, cât şi la cel comunitar, atunci când sunt solicitaţi spre pildă să-şi exercite dreptul de vot. La nivel european putem identifica semnele dezvoltării unei societăţi civile la nivel european, societate civilă ce este destul de vizibilă în media europeană şi în spaţiul virtual oferit de serviciile de internet. Societatea civilă europeană este formată din elite şi din vârfurile specialiştilor din diferitele domenii ce au tangenţe într-un fel cu proiectul construcţiei europene şi din personalităţi care au sesizat beneficiile acestui proiect iniţiat prin planul Schuman. Tocmai această realitate ridică un semn de întrebare în ceea ce priveşte legitimitatea susţinerii procesului integraţionist european, deoarece intenţia declarată a Uniunii Europene este aceea de a implica nu doar elitele în opera de implementare a proiectului comunitar, iar ca un prim semnal în această direcţie a fost acordarea dreptului de vot activ şi pasiv tuturor cetăţenilor statelor membre pentru alegerea Parlamentului European.

Participarea la alegerile pentru Parlamentul European – prima obligaţie a cetăţeanului european

Importanţa tot mai crescândă de care se bucură Uniunea Europeană este dată de multitudinea de domenii de competenţă exclusivă ale acesteia. Cetăţenii europeni sunt confruntaţi cu diferite faţete ale conceptului de Uniune Europeană. Pe de o parte, în mentalul colectiv Uniunea Europeană este sinonim cu „Bruxelles-ul” ca sistem neputincios şi lipsit de putere, pe de altă parte, Uniunea este percepută drept un sistem caracterizat prin exces de reglementare, în literatură acestei percepţii i-a fost pusă eticheta de „eurocraţie”. Democratizarea construcţiei comunitare cunoaşte o serie de deficite, dar există destule argumente ce trebuie să fie folosite pentru încurajarea participării cetăţenilor la viaţa Uniunii. Aşa cum rezultă din succinta analiză efectuată asupra prevederilor tratatului de la Lisabona, acest tratat aduce elemente prin care se încearcă diminuarea deficitelor caracteristice democraţiei europene şi construirea unei noi relaţii între cetăţeni şi proiectul european.

Una dintre obligaţiile civice ale cetăţeanului este aceea de a participa la alegerile organizate la nivel naţional. Este momentul unic, în care poporul, adică cetăţenii unui stat îşi exercită suveranitatea alegând organele de conducere ale statului, oferindu-le acestora legitimitate în deciziile ce urmează să le ia. Conform dreptului constituţional în vigoare în majoritatea statelor membre, participarea la alegerile organizate la nivel naţional nu este caracterizată ca fiind o obligaţie, ci un drept. Republica Elenă sau Regatul Belgiei sunt state, în care exercitarea votului este o obligaţie prevăzută de legile electorale. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene au posibilitatea de a participa atât activ, cât şi pasiv la alegerile pentru Parlamentul European. Europarlamentarii sunt singurii purtători de mandat din cadrul construcţiei comunitare, ce sunt aleşi direct de către cetăţenii europeni, aceasta fiind soluţia găsită de statele membre pentru ca proprii cetăţeni să fie reprezentaţi în planul politicii europene.

Parlamentul European este format abia din 1979 din parlamentari aleşi direct de către cetăţenii statelor membre. În anul 2009 s-au organizat la nivel european alegeri pentru Parlamentul European, este a şaptea rundă de alegeri directe ale acestui for european. Atractivitatea participării la alegerile europarlamentare scade constant, dacă este să ne folosim de date statistice, atunci observăm că în 1979 participarea la scrutin la nivelul statelor membre a fost de 63%, iar în 2009 potrivit datelor oferite pe site-ul Parlamentului European rata de participare la scrutin a fost de doar 43%. Participarea redusă la acest scrutin coincide cu sporirea competenţelor Parlamentului European²⁵ ca şi co-legislativ şi potenţarea posibilităţilor prin care cetăţenii pot influenţa mersul Uniunii Europene. O analiză a comportamentului electoral excede prezentei teme, vrem doar să amintim că deşi alegerile europarlamentare se desfăşoară concomitent pe teritoriul statelor membre, aceste alegeri sunt organizate potrivit regulilor electorale ale fiecărui stat, iar campaniile electorale nu s-au focusat pe discutarea problemelor de la nivel european, ci s-au concentrat asupra celor de la nivel naţional sau local. Un alt motiv, pentru care politica europeană nu este atractivă pentru cetăţeni, este că nu putem identifica la nivel european adevărate partide politice. Spre exemplu, în Parlamentul European găsim familii politice²⁶, formate din reprezentanţii naţionali a diferitelor coloraturi politice, dar la nivel comunitar nu se poate încă vorbi nici măcar despre schiţe ale unor partide europene. Or, partidele politice naţionale nu au nici un interes să promoveze nivelul comunitar, acesta rămânând, ca şi strategie, un domeniu rezervat elitelor.

Această realitate hrăneşte forţele ce-şi manifestă scepticismul faţă de construcţia europeană, vocile acestora fiind auzite chiar în incinta plenului Parlamentului European²⁷. Această instituţie are obligaţia de a se implica şi mai mult în programul de popularizare a importanţei acestui organ, de ce este imperios necesară participarea cetăţenilor statelor membre la alegeri şi totodată să ofere explicaţii prin care alegătorii să conştientizeze rolul lor hotărâtor, atunci când sunt adoptate norme juridice, care până la urmă îi marchează şi afectează existenţa.

Titlul acestui paragraf, în care se antama ideea unei prime obligaţii în sarcina cetăţeanului european, este de fapt o metaforă, prin care am încercat să stabilim importanţa şi necesitatea, ca dreptul oferit cetăţenilor europeni, acela de a-şi exercita dreptul de vot, atunci când sunt aleşi europarlamentarii, să fie considerat de majoritatea cetăţenilor drept o obligaţie civică faţă de proiectul european.

Participarea activă la proiectul european – un lux al politicii?

Tratatul de la Lisabona, aşa după cum am putut deduce din analiza efectuată, este cel mai avansat în a recunoaşte cetăţenilor comunitari dreptul de a se implica în procesul decizional de la nivel european. Alţi comentatori²⁸ ai realităţii europene au caracterizat acest ultim tratat modificator, ca fiind un tratat „al parlamentelor naţionale”, deoarece nici un alt tratat nu a permis un grad atât de ridicat al parlamentarizării procedurilor legislative la nivel comunitar²⁹.

Din altă perspectivă, euroscepticii sau cei care nu sunt convinşi de necesitatea proiectului comunitar au contestat tratatul de la Lisabona, argumentând chiar, că acesta desacralizează rolul cetăţeanului în procesul decizional de la nivel european. Tribunalul constituţional german a fost sesizat cu plângeri în această direcţie, până la urmă acest stat a putut ratifica tratatul modificator.

Considerăm că, la finalul acestei analize, putem să ne exprimăm o opinie referitoare la tratatul supus cercetării noastre. Conform prevederilor arătate de noi din cadrul tratatului de la Lisabona, cetăţeanului european îi este lărgit spaţiul de manevră în domeniul influenţei pe care acesta o poate exercita în cadrul procesului legislativ. Premiza principală ca această influenţă să fie perceptibilă şi percepută, este ca cetăţenii să facă uz de drepturile ce le-au fost acordate. Democraţia este, cel puţin din punct de vedere al ştiinţei politice, forma ce mai dificilă de organizare a unei comunităţi, deoarece se porneşte de la percepţia că responsabilităţile sistemului sunt exercitate de către democraţi.

La nivel teoretic, se recomandă ca la nivel naţional să se organizeze referendumuri pentru a se putea astfel lua pulsul populaţiei faţă de ideile şi proiectele comunitare. Desigur că, această formă de consultare populară poate fi benefică, însă suntem de părere că nu trebuie transformată fiecare problemă de la nivel european într-o întrebare formulată în cadrul unui referendum la nivel naţional. Dacă este să ne gândim doar la referendumul organizat în Irlanda, cu ocazia ratificării tratatului de la Lisabona, atunci putem afirma că un cuvânt foarte important l-a avut societatea civilă irlandeză, sau mai corect, acele componente ale acesteia, care militau pentru neratificarea tratatului. Totuşi, acest mijloc prin care se consultă poporul în probleme foarte importante, rămâne o cale prin care cetăţenii unui stat membru se pot exprima faţă de politica comunitară.

Cetăţeanului european trebuie să-i fie foarte clar, că Uniunea Europeană nu este o birocraţie supradimensionată şi inutilă, ci din contră este modalitatea prin care spaţiul european poate să-şi menţină stindardul de actor important în planul relaţiilor internaţionale din perspectiva globalizării.