Societate

Tehnici de influenţare a opiniei publice
 

SABIN DRĂGULIN

Abstract:
This study analyzes the communication techniques employed by the politicians with the aim of influencing the electorate. Two models are to be scrutinized: the Fascist model and the National-Socialist one.

Keywords: language, communication, political speech, propaganda, masses

Limbajul, acest mijloc de comunicare este cel mai important factor de influenţare a deciziilor umane. Oare câţi dintre noi observă şi înţeleg această unicitate a modului de a vorbi, de a modela cuvintele în funcţie de mesajul care se doreşte să fie transmis? În timp, cuvântul a devenit regele şi sclavul acelora care înţelegând importanţa şi puterea acestuia, l-au supus, jignit, alienat, reprodus, dilatat, sacralizat, conservat, anulat, în funcţie de propriile interese.

În timp, spaţiul politic a cunoscut o mutaţie importantă. Analiza limbajului şi comunicării politice ne poate ajuta la înţelegerea mecanismelor care ne guvernează. Prin intermediul acestuia putem identifica care sunt iluziile, promisiunile, idealurile sau trucurile şi minciunile pe care acea persoană care doreşte să deţină puterea le foloseşte.

Într-un regim democratic pluralitatea discursului politic este o garanţie şi în acelaşi timp o tradiţie. În schimb, la nivelul unui stat totalitar câmpul discursului politic se restrânge la acele teme preferate de regim chiar dacă sunt expuse de mai multe persoane. Voinţa represivă a acestuia se exprimă prin cuvinte care trebuiesc ascultate şi urmate. De aceea, tipul de limbaj folosit de un dictator este diferit de acela al unui lider democratic. Cu toate că ambii protagonişti folosesc tehnici ale limbajului pentru a-şi promova propriile idei diferenţa rezidă în faptul că într-un regim democratic liderul poate fi ascultat dar nu şi urmat, în schimb în cazul totalitar cuvântul dictatorului devine lege prin intermediul propagandei şi a aparatului de stat.

Cazul italian este sugestiv pentru a înţelege cum limbajul politic devine de o fundamentală importanţă în universul comunicaţiei. Schimbarea esenţială la nivelul limbajului intervine în momentul în care apare un nou element: propaganda.

Prin propagandă se înţelege totalitatea tehnicilor ce stau la dispoziţia puterii politice pentru realizarea unei imagini despre o anumită realitate. Cadrul general este dat de afluxul de informaţii venind din partea unui singur emiţător către mai mulţi receptori cu scopul construirii unei imagini care nu are legătură cu realitatea. Acest aflux de informaţii este în schimb o creaţie de cuvinte care în timp, după ce sunt repetate cu regularitate, devin fapte sau se declară fapte. Modalitatea de transmitere a acestor „cuvinte” sunt: presa, balconul, piaţa, radioul şi cinematograful. Practic, scopul acestui demers este realizarea unui nou tip de limbaj. În spatele acestui limbaj alternativ se ascunde intenţia de a capta audienţa, concomitent cu ascunderea sărăciei de limbaj şi a ideilor.¹

Ca tehnică este folosită metoda „bombardării” ascultătorului din partea tuturor emiţătorilor cu informaţii despre propria activitate. În practică individul este „forţat” să asculte.²

Jean Marie Domenach consideră că propaganda politică reprezintă unul dintre fenomenele democraţiei sec. XX. Fără aceasta marile răsturnări ale epocii noastre ca comunismul, fascimul sau nazismul nu ar fi fost posibile. Prin intermediul propagandei Lenin ar fi putut să creeze o imagine de tip umanitarist bolşevismului. În cazul totalitarismlor de dreapta atât la Mussolini cât şi la Hitler propaganda a reprezentat vârful de lance în câştigarea adeziunilor cetăţenilor.³

Modelul fascist

Benito Mussolini este personalitatea care a schimbat la începutul anilor ’20 modul de exprimare a omului politic prin intermediul unor noi tehnici ale limbajului politic. Noutatea introdusă de viitorul Duce consistă în faptul că a reuşit să revoluţioneze modul în care se făcea campania electorală şi propaganda de până atunci. Fiecare apariţie în public era o „punere în scenă”. Erau folosite un întreg arsenal de tehnici menite să impresioneze autorul. Locul preferat este piaţa. Mussolini se prezenta în faţa mulţimii cu intenţia de a „vrăji” auditoriul. Prin intermediul cuvintelor, cei prezenţi, printr-o magie înspăimântătoare, publicul era conectat la discursul acestuia. În acelaşi timp părea a fi trei personalităţi într-un singur personaj: religiosul, militarul şi revoluţionarul.⁴

Ingredientele „punerii în scenă” sunt: mimica feţei, gesturile, tonalitatea, flatarea auditorului cu scopul primirii răspunsului pozitiv. Scopul era acela al autoglorificării. Mimica feţei, a buzelor, poziţia corpului, a mâinilor, salutul roman sunt elemente externe prin care se încerca captarea atenţiei publicului. În schimb maşina propagandistică fascistă a făcut tot ceea ce era posibil de a exploata vechile substraturi ale caracterului italian.⁵

Cu aceste elemente pe un ton răsunător Mussolini declara „... Cine spune Alpini, spune forţă, tenacitate, sânge rece, dispreţ faţă de pericol, într-un cuvânt: eroism. Menţineţi aceste virtuţi solide şi transmiteţi-le fiilor voştrii. Nu sunt Alpii ce fac alpinii, ci alpinii ce fac Alpii”.⁶

În mitologia fascistă este realizată apologia violenţei bine camuflată prin conceperea unei mitologii a acţiunii. Tipul de limbaj explică mentalitatea de întrecere a fascismului dedicat cultului acţiunii şi al actului eroic. Aceste elemente stau la baza unei ideologii unde se exaltă cu un lexic adecvat şi funcţional, forţa fizică şi tinereţea. Mitologia acţiunii este susţinută de expresiile milităreşti: „cutezător”, „siguranţă”, „dinamic”, „infailibil”, „profetic”, „formidabil”, „ţintă”, „îndrăzneţ”, în comparaţie cu lexicul negativ folosit pentru a caracteriza inamicii: „burghez”, „comunist”, „subversiv”, „bolşevic”, „prăpădit”, „slab”, „cocoşat”, „hidropic”, „creier redus”, „pederast”, „sedentar”, „jumătate de cartuş”.⁷

Umberto Eco analizând limbajul lui Mussolini îl considera o „retorică degenerată, adică un limbaj dens în solicitări emotive dar lipsit de argumentaţii”.⁸

Exemplificăm cu o monstră de discurs „...pentru aceşti tineri şi pentru ceilalţi, Italia nu este burghezia sau proletariatul, proprietatea privată sau proprietatea colectivă, Italia nu este nici măcar aceia care guvernează sau nu guvernează naţiunea şi aproape nu ne înţelege. Italia este o rasă, o istorie, un orgoliu, o pasiune, o grandoare a trecutului...Eu nu am frică de cuvinte. Dacă mâine ar fi necesar mă voi proclama principele reacţionarilor. Pentru mine toate ideologiile de dreapta, de stânga, de conservatori, de aristocraţie şi democraţie sunt terminologii fade scolastice. Ajută doar pentru a le distinge câteodată şi pentru a le confunda adesea”.⁹

Este greşit să considerăm că regimul fascist acţiona doar prin persoana Ducelui. Începând cu anul 1936 ia fiinţă „Şcoala de Mistică fascistă”, cu sediul la Milano. Obiectivul şcolii era de a recruta tineri pentru formarea şi educarea unei noi elite. Scopul era realizarea „omului nou”.¹⁰

Şcoala de Mistică Fascistă este un episod extrem în pedagogia regimului care a imaginat un vast proiect de formare a cetăţeanului italian. Terenul fertil identificat de fascişti era şcoala, iar motorul era Ministerul Educaţiei Naţionale. Obiectivele acestui demers erau:
1) stabilirea unei forme lingvistice prin intermediul învăţământului italian pentru diminuarea importanţei dialectului şi a analfabetismului;
2) utilizarea limbii latine ca obiect de învăţământ pentru a constitui un model lingvistic pentru limba italiană, dar şi pentru limbile străine.
3) stabilirea unei ierahii între limbile moderne în funcţie de utilitatea lor politică.¹¹

Fascismul îşi propunea constituirea „naţiunii” italiene şi, ca o consecinţă, a promovat o limbă oficială luptând împotriva dialectelor şi a regionalismelor

Dialectele erau considerate un fapt anticoagulant. Astfel problema naţională şi problema lingvistică , teme existente în universul cultural italian devin proritare în cadrul doctrinei fasciste. Un prim pas fusese făcut în perioada anterioară, 1922-1924, când a fost realizată reforma învăţământului pe baza unei noi programe alcătuită de Giovanni Gentile. Şcoala devine cîmpul de propagandă a noului regim, deoarece în viaţa de zi cu zi dialectul era larg răspândit iar o acţiune brutală ar fi cauzat recţii adverse. Aşa, prin intermediul şcolii „dialectul” este în mod treptat eliminat în numele formării „noului italian”.¹²

Un alt proiect are ca obiect italienizarea tuturor numelor străine. În iulie 1939 un decret obligă familiile de a nu mai pune nume străine copiilor cetăţenilor italieni. Între anii 1939-1940 sunt italienizate nu mai puţin de 18.000 de nume de familie de origine franceză. Anul 1931 preanunţase această politică prin faptul că se ordonase eliminarea tuturor scenelor vorbite într-o limbă străină în cadrul filmelor italiene.¹³

Este înfiinţată o „Comisie pentru italienizarea limbii” alcătuită din Antonio Boldini, Emilio Cecchi, Ungo Ojetti etc. care a început, cu rezultate lamentabile, de a înlocui tehnologia străină cu expresii autohtone. Exemple: parquet – tassellato, coktail – arlequino, charlotte – carlota, bar – barra, choc – scossa, plaid – scialle di viaggio.

Academia regală Italiană explica în anul 1941 scopul acestei politici arătând că atunci „când capriciul sau istoria favorizează răspândirea unui cuvânt străin este obigatoriu să se intervină imediat pentru că în materie de lingvistică este mult mai uşor să previi decât să suprimi”. Este o perioadă în care cotidianele, reviste culturale, publicaţii de orice tip participă la subiectul italienizării limbii de pe poziţii raţionale mergând pânâ la fanatism.¹⁴

Şcoala fascistă nu se limitează doar la a promova proiecte instituţionale militând activ în crearea unei religii : religia fascistă. Această poziţie începe să se accentueze după „împăcarea “ cu Vaticanul şi tinde să devină religia oficială a statului, doctrină axată pe valori religioase pentru coagularea consensului catolicilor cu scopul combaterii curentelor culturale laice. Armando Carlini, considerat „filosofo della Concilazione”, a trecut de la un idealism la un spiritism religios politizat. Acesta identifica în interiorul fascismului trei virtuţi teologice încrederea, speranţa şi iubirea de aproape. Erau publicate texte în care apare un adevărat fanatism religios care a condus la extreme consecinţe ideologice şi lingvistice. Exemplu: „cartea şi muscheta”, fascistul perfect ascultă de triada „A crede, a asculta, a lupta”. Acest triplu comandament cu caracter religios şi militar reprezenta atributul membrilor Şcolii Fasciste de „vestalele lui Mussolini” sau „templieri de Italia”.

Războiul este un alt „câmp de luptă” fiind glorificat, eroicizat. Expresii celebre ale timpului: „războiul ca o sărbătoare”, „baie de sânge”, „valoare educativă”, „exerciţiu etic”, „renaştere”.¹⁵

De aceea, putem considera că fascismul, în anumite aspecte ale sale, poate fi văzut ca un regim fondat pe cuvinte care propunea un proces alternativ de modernizare al celui liberal.

Observând cu atenţie întregul arsenal folosit de fascişti în raport cu opinia publică nu putem să nu facem următoarea consideraţie: fasciştii reuşesc să introducă în spaţiul ideilor elemente noi, revoluţionare care, experimentate pe un public nepregătit, au avut succes. Desigur, Mussolini nu este un inovator. Acesta nu face altceva decât să-l copieze pe Gabrielle D’Anunnzio. Viitorul Duce nu reuşeşte decăt să pună în scenă la un nivel generalizat schemele, uzând de toate mijloacele ştiinţei moderne. Însă toate aceste elemente nu fac altceva decât să ascundă adevărata impostură a regimului. În faţa evidentelor eşecuri pe plan economic fasciştii încearcă să eludeze realitatea inoculând în societate spiritul violenţei. Sunt căutaţi vinovaţii, care nu pot fi alţii decât burghezul sau evreul. În realitate Italia, a parcurs cei mai bine de 20 de ani de regim fascist bazându-se pe rămăşiţele economiei liberale. Introducerea modelului corporatist a demonstrat că acesta nu este decât un proiect demagogic care în practică nu poate fi susţinut. Odată cu trecerea anilor s-a demonstrat ineficienţa fiecărui element ideologic propus de fascism.

Modelul naţional-socialist

Un alt exemlu în folosirea tehnicilor de influenţare a maselor este dat de Adolf Hitler. Pentru a înţelege cum a putut să apară naţional-socialismul şi Hitler trebuie să observăm că după 1923 se dezvoltă în Germania un curent ideologic intitulat „revoluţia conservatoare”. Respectivul curent dorea declanşarea unei revoluţii antidemocratice ca o contrareacţie a revoluţiei franceze şi a efectelor sale. Această mişcare se regăseşte în fruntea mişcărilor antidemocratice apărute după primul război mondial. Pionierii acestei şcoli militau pentru disoluţia societăţii burgheze şi dezvoltarea unui „socialism german” în matrice naţional-prusacă care avea ca scop apariţia celui de-al III-lea Reich. În gândirea lor existau un „ethos” particular german în sensul existenţei unei superiorităţi a naţionalismului german care avea o misiune importantă şi anume anularea lumii occidentale, a societăţii liberale şi a capitalismului, se ridica împotriva amestecării raselor şi al emancipării, socialismului internaţional şi al pacifismului. Promovarea acestor idei a avut un important impact mediatic dezvoltând o mişcare elitistă care dorea punerea în practică a acestor idei şi fondarea noului Reich milenar.¹⁶

Hitler şi naţional-socialismul se integrau într-o lungă tradiţie de gândire germană. Amestecul dintre conceptul unui stat autoritar prusac şi a unei ideologii expansionist-naţionaliste se regăseau în matricea hitleristă.¹⁷

Elementul catalizator al mişcării a fost doctrina rasială. Încă de la început s-a exprimat caracterul terorist al mişcării, prin folosirea forţei cu scopul impunerii propriei voinţe politice. Construcţiile teoretice ecletice pseudoştiinţifice şi pseudofilozofice ale lui Ferdinand Clauss, Hans F.K. Günter şi Alfred Rosenberg au fost traduse în practică. Hitler cu programul său anticapitalist, antiproletar şi conservator dar în acelaşi timp revoluţionar, atrăgea simpatia clasei mijlocii intrată în criză, care se apropia de orice mişcare care îi promitea menţinerea poziţiei sociale. Naţional-socialismul promitea un nou sens al existenţei, un nou prestigiu social şi naţional. Tinerii care aveau o majoră dificultate în a se integra într-o societate bulversată de crize sociale îşi exprimau spiritul de revoltă prin aderare la o mişcare care cerea existenţa unui „om total” pentru a reuşi să se iasă din criză şi acuzau „bătrânii de existenţa crizei contemporane”.¹⁸

Pe acest fond, apare Adolf Hitler, un fost caporal de armată, austriac de origine purtătorul acelor idei antisemite care vehiculau la Viena. Prima tehnică folosită este discursul, care va rămâne modalitatea propagandistă cea mai des folosită de viitorul Führer. Unul dintre primii săi biografi arată că Hitler se antrena în faţa oglinzii măsurând şi analizând propriile gesturi.¹⁹

Folosea gesturile teatrale, privirea, poziţia degetului, a pumnului; mişcarea braţelor era o noutate pentru publicul german. Hitler urla, gesticula, ridica ochii la cer, imaginea feţei era desfigurată, plin de transpiraţie şi cu o voce transformată. Avea comportamentul unui om isteric. Toate aceste mişcări făceau parte dintr-o regie plină de trucuri, deoarece discursurile erau atent pregătite dinainte, iar Hitler improviza puţin. Ţinea în mână o hârtie pentru a nu pierde firul. În prima parte a discursului, începea cu calm, cu ezitări calculate, dezvolta argumentul cu luciditate şi abilitate apelând când era nevoie la glume, era abil în a răspunde adversarilor. Folosea trucuri, nu venea niciodată punctual la întîlniri lăsând publicul să aştepte pentru a creşte tensiunea şi interesul. Ca mijloace externe folosea muzica, simboluri ale mişcării ca steagul cu zvastica, salutul era indispensabil şi deriva din salutul fascist, regia era întotdeauna perfectă. Odată cu trecerea timpului şi afirmarea propriei poziţii îşi creează o nouă imagine de „Führer”.

Era o tehnică rafinată, discursurile erau melodramatice, intenţia era de a suscita emoţie şi pasiuni. Nu se lăsa purtat de entuziasm, apaluzele îl exaltau, dar, în acelaşi timp, îl calmau. Tehnica limbajului se baza pe folosirea unui discurs piramidal care trecea de la „fortissimo” încheind cu „furioso”. Hitler nu dorea să stimuleze inteligenţa, dorea doar ascultători care nutreau fidelitate şi obedienţă. Trebuia să fie considerat liderul absolut şi necontestat, iar deciziile sale să fie urmate fără crâcnire. Politica era văzută ca o operă a lui Wagner pentru deţinerea obedienţei maselor.²⁰

În acelaşi timp, era convins că este guvernat de o stea norocoasă ca şi de unicitatea sa. Într-un discurs ţinut la Berlin în 1939 cu ocazia invadării Poloniei declara: „... nici un militar sau un civil nu ar putea să mă înlocuiască.... Sunt convins de propriile puteri intelectuale decizionale. Nimeni nu a mai obţinut ceea ce eu am obţinut.... nu cer generalilor mei să înţeleagă ordinele pe care le impun, ci doar să le urmeze”. Cu ocazia cuceririi Norvegiei arată pe 3 aprilie 1940: „...am obţinut victoria deoarece un om ca mine nu cunoaşte imposibilul”. În timpul campaniei din Franţa declara : „...sunt cel mai mare strateg din toate timpurile”.²¹

După cucerirea puterii Hitler, avea posibilitatea să dispună de resursele statului şi să-şi experimenteze tehnica pe plan naţional. A. Speer, referindu-se la sărbătoarea naţională de 1 mai 1933 spunea: „Era o întindere imensă. În centrul acestui spaţiu, în punctul cel mai înalt l-am aşezat pe Hitler. Toţi trebuiau să-l vadă, cu toţii trebuiau să-l audă...piaţa era ca o femeie iar Führer-ul este bărbatul.”²²

Propaganda devine mijlocul prin care masele sunt cucerite şi subjugate. Joseph Goebbels descrie astfel masele: „Lumea nu doreşte altceva decât să fie guvernată în mod decent.... Indivizii nu sunt altceva decât piatra care este pentru sculptor..” .²³

Principalele „valori” luate în considerare de ministerul propagandei ar fi putut fi rezumate în următoarele fraze: „... propaganda nu are nimic cu adevărul”²⁴ „...oricare minciună dacă este repetată frecvent se transformă în mod gradual într-un adevăr...” fiind convins că lumea nu dorea altceva decât să fie amăgită.²⁵

Contactul cu masele este fundamental pentru moralul cadrelor naziste. Obedienţa acestora este izvor de putere şi siguranţă: „Uneori suntem surprinşi şi de o profundă depresie. Aceasta poate fi depăşită doar venind în faţa maselor. Poporul este izvorul puterii noastre”.²⁶

Un alt ingredient necesar în asigurarea moralului era dorinţa, setea de putere. Aşa cum arată Erich Fromm era vorba de un progres psihologic. Hitler şi birocraţia de partid se bucurau de puterea pe care o aveau asupra maselor. În acelaşi fel, poporul german se bucura de sentimentul că stăpâneşte alte popoare. Obiectivul final era de a domina lumea.²⁷

Idolatria era fundamentală în menţinerea coeziunii interne a elitei naziste. Hitler cerea să fie considerat liderul de necontestat. Goebbels, referindu-se la Hitler, declara : „ ...ca un astru care răsare, dumneavoastră aţi apărut în faţa ochilor noştrii miraţi, aţi îndeplinit miracole pentru a ilumina minţile noastre. Într-un mod sceptic şi disperat ne-aţi redat încrederea. V-aţi înăţat deasupra maselor, plin de încredere, sigur de viitor, pătruns de voinţa de a elibera acele mase cu a voastră dragoste nelimitată pentru toţi cei care cred în noul Reich. Pentru prima dată am văzut cu ochii lucizi un om care a smuls masca de pe chipurile distorsionate de aviditate, de pe chipul mediocrilor, a parlamentarilor intriganţi. Aţi interpretat nerăbdarea unei întregi generaţii, tot ceea ce aţi spus reprezintă catehismul unui nou crez politic, născut din dispreţul unei lumi în ruină, fără D-zeu….. Vă mulţumesc, Germania vă va mulţumi într-o zi…”²⁸

Pentru a încheia această apoteoză declara: „… atunci când Führer-ul vorbea era ca şi cum deţinea o condiţie divină…”.²⁹

Rudolf Hess se întâlneşte cu Hitler în anul 1926 la vârsta de 26 ani şi înţelege imediat că a găsit omul care însuma toate aşteptările sale. Referindu-se la acest moment crucial din viaţa sa declara: „… mă simţeam copleşit ca de o viziune…” iar soţia sa îşi amintea că Hess intrând în casă a început să urle: „ …este omul destinului…”. În timpul procesului de la Nürenberg pe 31 august 1946, declara: „… am avut norocul de a trăi pentru mulţi ani din viaţa mea alături de mulţi oameni mari pe care poporul meu i-a avut în cursul unei istorii milenare. Sunt fericit şi orgolios de a fi făcut propria datorie ca german, naţional socialist şi ca fidel al Führer-ului. Nu regret nimic. Dacă aşi reîncepe voi activa în acelaşi mod, chiar dacă aş şti că la sfârşitul vieţii m-ar aştepta rugul. Mă interesează prea puţin de ce ar putea să-mi facă oamenii. Mă voi prezenta în faţa lui D-zeu şi sunt sigur că mă va absolvi”.³⁰

Declaraţii de acest tip provenite din rândul elitei de prim plan al regimului nazist pot părea ciudate, dar ar putea fi înţelese în contestul unui fanatism exacerbat şi a unei idolatrii fără limite faţă de Hitler. Dar populaţia? În acest sens avem mărturia lui David Lloyd George primul ministru britanic, care, în anul 1936, vizitează Germania. În contact cu opinia publică germană declara: „… Bătrânii au încredere în el în timp ce tinerii îl idolatrizează … nu se tratează de admiraţia unui lider popular. Este cultul unui erou naţional care a salvat propria populaţie de la disperare şi degradare totală. El este imun în faţa criticilor ca un rege într-o ţară monarhică. Este George Washington al Germaniei, omul care a reuşit să obţină pentru ţara sa independenţa faţă de opresori. Pentru cei care nu au avut posibilitatea de a vedea cum Hitler controlează inima şi mintea poporului german această descriere poate fi considerată excesivă, dar este realitatea pură”.³¹

Şcoala devine un alt agent al alienării mentale a germanilor. În momentul în care elevii se prezentau la şcoală, înainte de începerea orelor, învăţătorii îi puneau pe copii să recite o rugăciune care începea cu „Führer, Führer-ul meu trimis de D-zeu”.³²

Ca efect al educaţiei primite la şcoală mulţi copii încercau să-şi educe părinţii pentru a devini „... buni nazişti, să abandoneze ideile marxiste şi să nu mai frecventeze evrei”.³³

Atacul regimului îndreptat împotriva poporului german era generalizat. Pe de o parte erau reuniunile politice unde erau ascultate discursurile lui Hitler, Goebels, Baldur von Schirach etc., la locul de muncă exista activitatea de propagandă internă. Şcoala era un laborator în care trebuia să se nască noul german, radiolul, presa şi cinematograful prezentau programe sau articole pe care cenzura le aproba. Ultimul refugiu al cetăţeanului era familia, dar în acest timp spaţial privat a fost violat de partid. Partidul impunea părinţilor să nu interzică propriilor copii să facă parte din organizaţii ale tinerilor hitlerişti sau să interzică acestora să poarte uniforme specifice. Un tânăr care făcea parte dintr-o asociaţie. „ Jung volk” trebuia să participle la exerciţii militare, marşuri, să cunoască principiile de bază a ideologiei naziste. Un tânăr îşi amintea „orice eroare minimă în îngrijirea uniformei, orice întârziere la întâlniri, sau orice lipsă era pedepsită cu exerciţii suplimentare. Toate aceste practici absurde aveau un sens, educarea germanilor, din copilărie la rezistenţă şi obedienţă necondiţionată. Erau plini de entuziasm, care băiat nu ar fi fost fericit auzind vorbindu-se de camaraderie, fidelitate şi onoare? După care erau uniformele, parade şi jurăminte privind Führer-ul fapte ce fascinau un copil…”³⁴

Ascensiunea la putere a lui A. Hitler a apărut pentru multe persoane un fenomen particular şi insolit. Cu toate acestea, spaţiul cultural german în ansamblul său, luând în considerare şi pe cel austriac, a fost pentru mai bine de două secole şi jumătate un laborator în care au apărut idei naţionaliste, xenofobe, rasiste şi antisemite. Mişcările naţionaliste doreau crearea unei Germanii unificate, un imperiu care să înglobeze teritoriile deţinute de imperiul Austro-Ungar. Conceptul de „spaţiu vital” avansat de Hitler reprezenta trecerea în practică a ideilor mai multor generaţii de germani care visau în apariţia unui „Reich” milenar. Pierderea primului război mondial a exacerbat aceste idei şi în acealşi timp, pe fondul crizei economice şi a dezagregării sociale, i-a permis să iasă din spaţiul său relativ închis, în spaţiu public şi să catalizeze frustrările unor straturi importante ale societăţii. Adolf Hitler era reprezentantul acestui curent ideologic, iar prin propria carismă şi voinţa de fier va reuşi să se impună ca lider al tuturor celor care nutreau idei rasiste, xenofobe, antiliberale şi antidemocratice. Albert Speer declara cu seninătate că, Hitler a fost primul „care a folosit complet toate mijloacele tehnice pentru dominarea propriei ţări”.³⁵

Avantajul avut de mişcarea naţional-socialistă a fost că a avut ca exemplu mişcarea fascistă şi a înţeles că prin violenţă se poate câştiga voinţa populară şi în acelaşi timp să confişte puterea. Metodele folosite de nazişti sunt similare cu cele ale fasciştilor, diferenţele fiind date de particularităţile naţionale.

Hitler şi Mussolini, au înţeles că, cuvântul are o putere extraordinară şi poate fi folosit pentru a îmblânzi/dresa masele. Pentru realizarea acestui obiectiv s-au folosit mijloace moderne de comunicare. Propaganda reprezintă rezutatul unei acţiuni focalizate, premeditate , voluntare, de răspândire a unor doctrine sau idei, prin manipularea informaţiilor.³⁶ Cucerirea politică a produs eliminarea tuturor concurenţilor, regimul nazist eliminând modelul democratic şi instaurând totalitarismul. Din acest moment, germanul cunoaşte un proces de alienare mentală care avea ca scop realizarea „omului nou”, fiind folosite toate tehnicile de influenţare a opiniei publice. Experienţa nazistă va provoca mutaţii importante în societatea germană şi în mentalul colectiv al acesteia. Prăbuşirea regimului ca urmare a înfrângerilor suferite pe câmpurile de luptă a pus la îndoială justeţea teoriilor naţionaliste. Cu toate acestea, va rămâne, până la sfârşit, ca un fir călăuzitor în lupta împotriva „evreului”.

SABIN DRĂGULIN – licenţă în ştiinţe politice în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, licenţă în istorie în cadrul Facultăţii de Istorie, ambele din Universitatea Bucureşti, doctor în istorie, Lector universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir.Ultima lucrare publicată, „Istoria gândirii politice româneşti 1848-1948”, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010.

 sus