Religie, Biserică

Biserica Ortodoxă Română – actor al guvernanţei europene
 

RALUCA DIMA

Abstract:
Following two levels of expres-sion, European and national/local, this paper examines the instru-ments and resources that the Romanian Orthodox Church can use in order to fulfill its role as an actor in the European govern-ance. The text is structured in three parts: the first part presents the framework in which the Churches operate, as actors of the European governance, the mechanisms and reactions involved; the second part exam-ines the Romanian Orthodox Church's presence at the Euro-pean level (ROC’s Representation in Brussels, the tasks performed within the Conference of Euro-pean Churches and the interrela-tion between the two forms of representation), while the third part scrutinizes ROC’s behavior at the national/local level of gov-ernance: the topic related to a coherent articulation of a view about its presence in society, the necessary conditions for building a partnership with the state, the other Churches and the laity.

Keywords: European governance, secularization, Romanian Orthodox Church, civil society, religious pluralism

Studiile care tratează problema raporturilor Bisericilor europene cu alţi actori ai spaţiului public (statul, ONG-urile, instituţiile Uniunii Europene) sunt influenţate de dezbaterea privind secularizarea. Majoritatea studiilor (explicit sau implicit) propun drept concluzie faptul că aceste raporturi determină, la nivel epistemologic, nu în mod necesar negarea teoriei clasice a secularizării, ci reformularea acesteia¹.

Tendinţa este prezentă şi în cazul lucrărilor din spaţiul românesc care abordează subiectul însă problema e reprezentată de folosirea datelor empirice valabile/funcţionale în context occidental, ca prototip pentru un alt spaţiu, fără o minimă interogaţie asupra unei dinamici care ar putea să conţină unele diferenţe². Sociologul Mălina Voicu, chestionându-se asupra poziţionării societăţii româneşti în peisajul „secularizării” europene, demonstrează, prin analiza datelor empirice, că România este „campioana” revitalizării religioase în Europa, iar în ceea ce priveşte secularizarea şi alte evoluţii ce însoţesc fenomenul, românii sunt în urma „valului european”³.

Lucrarea îşi propune să analizeze instrumentele de care Biserica Ortodoxă Română (BOR) dispune pentru a deveni parte a guvernanţei europene. Din punct de vedere cronologic analiza cuprinde perioada de la sfârşitul anilor ’90, când subiectul aderării, respectiv al integrării României în Uniunea Europeană a căpătat dimensiuni concrete atât la nivel discursiv, cât şi instituţional⁴, şi primii ani ai perioadei post-aderare.

În analiza mea am identificat două posibile nivele de manifestare a BOR ca actor al guvernanţei europene: cel european şi cel naţional/local. Această separare vizează în principal claritatea expunerii, între cele două existând întrepătrunderi.

Structura lucrării cuprinde trei părţi: o prezentare a cadrului general de manifestare a Bisericilor ca actori ai guvernanţei europene, o analiză a prezenţei  Bisericii Ortodoxe Române la nivel european (activitatea Reprezentanţei BOR pe lângă instituţiile europene şi cea din cadrul Conferinţei Bisericilor Europene) şi o analiză a manifestării sale la nivel local ca actor al guvernanţei (relaţia cu statul, cu alte culte şi cu ONG-urile). 

Bisericile ca actori ai guvernanţei europene

Din punct de vedere normativ, conceptul de „guvernanţă europeană” este definit şi explicat în Carta Albă, adoptată de Comisie la 25 iulie 2001⁵. Sinteze ale ideilor prezente în documentul amintit se regăsesc în discursurile preşedintelui Comisiei, Romano Prodi. Discursul ţinut la Berlin în 30 martie 2000, „Towards the New Europe”, este important prin faptul că introduce un concept ce îşi propune să ilustreze legătura existentă între „guvernanţă”, contextul care a făcut necesară promovarea sa - „deficitul  democratic” (sau aşa cum îl numeşte Bérengère Massignon, „criza politicului”⁶), şi unul dintre mecanismele de bază ale funcţionării guvernanţei – structurile societăţii civile. În discursul din 2000, Prodi vorbeşte despre „Europa reţea”⁷ care în esenţă propune o re-definire a politicului, prin „spargerea” elementului central al acestuia, „puterea” într-o entitate policentrică sau difuză⁸. 

În cadrul unei argumentaţii ce are ca punct de plecare deconstruirea teoriei clasice a secularizării (diferenţierea societăţilor moderne în sfere semiautonome, declinul practicilor şi credinţelor religioase, marginalizarea religiei în sfera privată), José Casanova subliniază faptul că prezenţa în cadrul societăţii civile, „ca o voce printre altele” ar reprezenta o soluţie pentru instituţiile religioase în contextul evoluţiilor aduse de modernizare⁹.

Relaţiile existente între Biserici şi instituţiile europene sunt, după cum afirmă Bérengère Massignon, motivate de „un schimb reciproc de legitimitate”, în sensul corectării deficitului democratic şi estompării efectelor dramatice ale secularizării asupra dimensiunii instituţionale a actorilor religioşi, evoluţie ce conturează peisajul unei „de-privatizări” a religiei, echivalentă „unui al doilea stadiu al secularizării” în care desacralizarea politicului este compatibilă cu manifestarea publică a religiosului. „Compromisul european”, cum îl numeşte autoarea, este însă riscant deoarece determină apariţia unor forme de „secularizare (internă) a religiei”¹⁰.

La nivel supranaţional, dialogul¹¹ este instrumentul principal pe care Bisericile europene îl utilizează pentru exersarea „compromisului european”. Informal, acesta a început în timpul preşedinţilor Delors şi Santer prin intermediul Celulei de Prospectivă, care în timpul preşedintelui Romano Prodi s-a transformat în Grupul Consilierilor Politici (GOPA). Baza legală a acestor relaţii este reprezentată de Declaraţia nr. 11 anexată Tratatului de la Amsterdam, Carta Albă a Guvernanţei Europene, la care se adăugă Tratatul de la Lisabona. Canalele prin care Bisericile capătă o voce în relaţia cu instituţiile europene, în principal Comisia sunt de mai multe tipuri: reprezentanţe diplomatice, reprezentanţe ale Bisericilor la Bruxelles, organizaţii ecumenice¹².

În ceea ce priveşte procesul decizional dialogul are o dublă semnificaţie: expertizape care Bisericile o oferă Comisiei, prin intermediul canalelor sus-menţionate, în domeniile ce pot avea şi implicaţii religioase şi acţiunea de lobby.

În primul caz, Bérengère Massignon remarcă faptul că nu elementul religios este mobilizat, ci mai degrabă capacitatea unor actori sociali precum Bisericile de a vorbi şi acţiona global, de a introduce preocupări transversale politicilor europene care sunt excesiv segmentate şi sectoriale¹³. O analiză a discursurilor şi luărilor de poziţie cu ocazia întâlnirilor dintre reprezentanţii Bisericilor şi Comisie ilustrează o retorică ce rămâne în sfera dezirabilului, a normativului. Bisericile sunt văzute în dimensiunea lor etică, ca factori de promovare a păcii, toleranţei, dialogului, respectului reciproc, a societăţii juste, a solidarităţii¹⁴.

Acţiunea de lobby are două scopuri, din punct de vedere tematic: unul priveşte statutul instituţional al Bisericilor în cadrul unei Uniuni Europene tot mai integrate¹⁵, celălalt vizează prezenţa valorilor creştine într-o Europă secularizată¹⁶. Ce marchează ambele categorii este caracterul defensiv al discursului Bisericilor¹⁷.

Comunicarea instituţiilor religioase în cadrul organizaţiilor ecumenice este parţial inserată, prin prezenţa acestor organizaţii în GOPA, dialogului cu instituţiile europene. Charta Oecumenica rămâne, până în prezent, cel mai bun reper în ceea ce priveşte poziţia oficială a mişcării ecumenice europene faţă de procesul de integrare europeană¹⁸.

Dialogul local este modelat de particularităţile fiecărui caz (istorice, culturale, politice, sociale), având ca principal cadru de manifestare triunghiul Stat-Biserică-Societate. În plus, mult mai evident decât la nivelul superior discutat, dialogul local este dublat de un parteneriat între diferiţi actori, cu impact şi incidenţă asupra socialului. Miza majoră a întregului proces de „democratizare” a UE prin intermediul guvernanţei este estomparea rupturii dintre Europa funcţional-abstractă a birocraţilor şi Europa cetăţenilor. La nivel local, Bisericile au infrastructura instituţională de a pătrunde cel mai adânc în ţesutul social, nu numai pentru a disemina un anumit tip de mesaj, dar şi pentru a răspunde unor nevoi greu de perceput sau cel puţin de gestionat de către nivelele superioare (statal, european). Prin aceasta Bisericile nu vin să înlocuiască statul sau UE în asigurarea unor servicii, ci să completeze, să umple anumite spaţii goale, la care alţi actori nu au acces¹⁹.

Însă mai mult decât infrastructura instituţională, Bisericile, aşa cum subliniază Mihai Şora, au şi o altă utilitate, aceea de a „personaliza” atât mesajul, cât şi acţiunea²⁰. Această personalizare poate fi o traducere la nivel local a ideilor avute în vedere de oficialii Comisiei în momentul lansării iniţiativei „Un Suflet pentru Europa”. Jürgen Habermas menţiona faptul că cetăţenia democratică (specifică naţiunilor civice) „stabileşte o solidaritate abstractă, mediată legal între străini”²¹. Personalizarea evocată de Mihai Şora poate fi unul dintre ingredientele, dar nu singurul, care să atenueze abstractul. 

Nivelul european (supranaţional)

La nivel european BOR are două posibilităţi de manifestare ca actor al guvernanţei: Reprezentanţa pe lângă instituţiile europene şi prezenţa în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene (CBE). Relaţia dintre cele două este una de complementaritate: în timp ce activitatea din cadrul CBE reprezintă poziţia BOR alături de celelalte Biserici europene membre, Reprezentanţa pe lângă instituţiile europene este o voce doar a BOR, face legătura comunicaţional-informaţională între realităţile, preocupările, iniţiativele româneşti şi decidenţii europeni şi invers.

În primul caz este vorba despre un efort în plus de conciliere a punctelor de vedere, mesajul BOR este mai degrabă rezultatul unor “filtrări”, e parte a unui compromis; tocmai din această cauză CBE ia poziţie doar în chestiunile unde există puncte de vedere convergente între membrii săi, fiind prin aceasta mult mai limitată ca formă de expresie pentru BOR (şi pentru oricare dintre membrii CBE) decât este o Reprezentanţă propriu-zisă. În plus, în vreme ce Reprezentanţa are ca misiune în principal problema integrării europene şi a impactului acesteia asupra chestiunilor religioase, prezenţa din cadrul CBE are ca misiune principală ecumenismul european, şi doar prin prisma acestuia abordarea altor subiecte printre care şi integrarea europeană. Este vorba, altfel spus, despre transmiterea aceluiaşi mesaj (cel al BOR) însă în contexte tematice şi instituţionale diferite şi totuşi convergente sub anumite aspecte.

Prin intermediul Conferinţei Bisericilor Europene BOR devine parte a guvernanţei la nivel european prin următoarele mecanisme: dialogul din cadrul Biroului Consilierilor Politici (din care face parte şi CBE), luările de poziţie comune ale membrilor CBE privind diferite aspecte şi probleme ale integrării europene şi în general ale societăţilor europene contemporane²², studii sau cercetări realizate de membrii CBE individual sau în parteneriat în domeniile care privesc prezenţa cultelor în societatea europeană²³ şi participarea la reţele europene la care este parte sau pe care le susţine CBE²⁴.   

Din punct de vedere funcţional, Reprezentanţa pe lângă instituţiile europeneare în primul rând sarcina de a asigura un flux informaţional între instituţiile europene şi Biserica Ortodoxă Română în problemele care privesc politicile UE cu impact asupra vieţii religioase şi a prezenţei cultelor în societate. În strânsă legătură cu aceasta, ar trebui să ofere un cadru pentru informarea, documentarea şi consultanţa necesare elaborării de proiecte care să atragă fonduri europene în domeniile de interes pentru Biserică²⁵. În ceea ce priveşte acest ultim aspect, în cadrul Reprezentanţei la Bruxelles funcţionează un Birou de consultanţă, iar unul dintre proiectele majore este acela de a fonda un Centru de Cercetări în domeniul impactului politicilor europene asupra vieţii religioase²⁶. De acelaşi flux informaţional ţine şi expertiza pe care Reprezentanţa o poate oferi instituţiilor europene cu rol decizional asupra tabloului concret al societăţii româneşti prin prezenţa ei la discuţiile din cadrul Biroului Consilierilor Politici care funcţionează pe lângă Comisia Europeană²⁷. Această expertiză este utilă eficientizării politicilor europene. În contextul actualei crize economice şi financiare este de amintit participarea Reprezentanţei BOR la discuţiile dintre preşedinţii Comisiei şi Parlamentului european cu demnitarii religioşi europeni desfăşurată la 11 mai 2009, la Bruxelles, având ca temă contribuţiile eticii la guvernanţa economică europeană şi mondială²⁸.

Un alt obiectiv al Reprezentanţei este acela de „a facilita şi încuraja parteneriatele şi accesul la platformele şi reţelele europene”²⁹. În acest domeniu ar putea exista punctul de maximă convergenţă dintre cele două canale pe care BOR le are la dispoziţie la nivel supranaţional pentru a participa la guvernanţa europeană deoarece activitatea din cadrul CBE îi asigură deschiderea şi parteneriatul cu Bisericile europene (anglicană, protestante şi catolică prin colaborarea CBE cu CCEE), iar Biroul Permanent la Bruxelles susţine contactele cu instituţiile europene.

Nivelul local

Participarea BOR la nivelul local al guvernanţei pune în discuţie cel puţin două subiecte: pe de o parte, viziunea BOR asupra rolului ei în societate, iar pe de altă parte asupra relaţiilor pe care le are în acest sens cu statul, cu celelalte culte şi cu alţi actori sociali.

Viziunea unei Biserici asupra prezenţei ei în societate, şi implicit a contactelor pe care le dezvoltă cu alţi actori în cadrul acestui proces este cuprinsă de obicei în doctrina socială³⁰. BOR nu a formulat încă un astfel de document, situaţie care poate sugera lipsa unei strategii clare în acest sens. Această „lacună” a fost justificată în trecut prin faptul că „nu este în spiritul Ortodoxiei să-şi formuleze dogmatic experienţa ei de trăire şi slujire”³¹, iar astăzi prin aceea că un astfel de document ar fi o formă fără fond, „care ignoră realităţile sociale”³². Se poate observa în legătură cu acest aspect o distanţă între ideile asumate la nivel instituţional şi cele exprimate individual de laici şi/sau teologi (încercări de conceptualizare/teoretizare). La nivel instituţional, până în prezent, cea mai structurată poziţionare a BOR în planul doctrinei sociale aparţine Patriarhului Justinian Marina, Apostolatul social, însă în acest caz problema este reprezentată de caracterul său controversat, considerat „o teoretizare a convergenţei ideologice între spiritualitatea şi doctrina socială a Bisericii Ortodoxe, pe de o parte şi doctrina şi practica socială marxist-leninistă a PCR” ³³.

Radu Preda preferă sintagma „teologie socială” pentru a explica relaţia Bisericii cu societatea, care în viziunea sa este echivalentul ortodox al doctrinei sociale catolice şi al eticii creştine protestante, o teologie „aplecată atent asupra vieţii sociale” care încearcă „să dea un răspuns adecvat acelora care nu mai ştiu cum se armonizează aceasta (învăţătura Bisericii) cu viaţa de zi cu zi a ortodoxului din secolul XXI”³⁴.

Unul dintre principiile fundamentale ale doctrinei sociale catolice este subsidiaritatea³⁵, iar pentru tradiţia ortodoxă, un echivalent al subsidiarităţii este considerat a fi principiul sinodalităţii (sobornicităţii)³⁶. Acest principiu explică structurarea organizatorică internă a BOR, dar rămâne insuficient în a prescrie sugestii în ceea ce priveşte relaţia Bisericii cu statul. Consider, din acest punct de vedere, funcţională metodologic distincţia dintre o subsidiaritate internă (sinodalitatea³⁷) şi una externă (teologia socială) a BOR³⁸.

Aplicarea subsidiarităţii interne este văzută ca o formă de „democratizare”  sau deschidere spre o relaţie constructivă cu laicatul, ce ar avea o dublă semnificaţie: pe de o parte ar contribui la cultivarea „simţului civic” (al credincioşilor) prin implicarea în viaţa comunităţii, iar pe de altă parte Biserica şi-ar exersa autonomia faţă de stat. Altfel spus, BOR ar putea reuşi în acest fel să rezolve una dintre posibilele dileme semnalate de Teodor Baconsky: dificultatea de a compatibiliza datoria creştinilor de a participa la viaţa comunităţii naţionale cu obligaţia Bisericii de a nu face politică³⁹.

Laicatul ar putea contribui prin diferite activităţi la ameliorarea prezenţei BOR în societate: prin informaţiile oferite ar menţine Biserica în contact cu aşteptările concrete ale comunităţii, ar ajuta astfel la evitarea anacronismului, prin intermediul liderilor de opinie care apar din rândurile sale, la reformarea Bisericii şi la promovarea mesajului său atât la nivel social⁴⁰, cât şi politic (acţiuni de lobby)⁴¹.

Colaborarea BOR cu laicatul este însă percepută ca lipsită de coordonare⁴², determinând în consecinţă apariţia unui „arianism eclezial” tradus în existenţa paralelă a trei biserici: a episcopilor, a clericilor şi a laicilor⁴³. Unele abordări identifică o ruptură mai profundă care depăşeşte polarizarea clerici-laici, ajungând la o diluare a „comunităţii credincioşilor”⁴⁴. Lipsa de coordonare este prezentă şi în cadrul laicatului, deşi au existat eforturi de atenuare a acesteia⁴⁵. 

Dimensiunea externă a subsidiarităţii are în atenţie relaţia BOR ca instituţie cu societatea civilă şi cu statul. Fiind vorba despre funcţionarea unui parteneriat, acţiunea Bisericii este dependentă într-o măsură semnificativă şi de eforturile depuse de ceilalţi actori: presupune existenţa unui cadru legislativ şi instituţional operaţionale şi exersarea unei comunicări permanente între parteneri. Cadrul legal al funcţionării unei guvernanţe de tip parteneriat între cele trei categorii sus-menţionate este considerat ambiguu sau având unele carenţe⁴⁶. La nivel instituţional şi comunicaţional situaţia este cel puţin asemănătoare. Biserica Ortodoxă Română are o reţea de instituţii de asistenţă socială şi misionară, dezvoltă programe în domeniul social⁴⁷, problema este însă relaţia aproape inexistentă (am aici în vedere dimensiunea comunicaţională, esenţială în eforturile de coordonare/colaborare) cu ONG-urile, cu alte culte şi cu statul.

În ceea ce priveşte parteneriatul cu statul sunt de semnalat în ultimii ani două documente: „Protocolul de colaborare în domeniul incluziunii sociale” şi „Protocolul de colaborare privind parteneriatul „Asistenţă medicală şi spirituală”⁴⁸. Cele două documente sunt un semnal al conştientizării nevoii de coordonare a activităţilor, însă riscă să nu depăşească valoarea declarativă. Pentru ca ele să devină un cadru şi un stimulent al guvernanţei este nevoie de reproducerea lor la celelalte nivele. Altfel spus, pledoaria în acest caz merge în direcţia eficientizării gestiunii prin activizarea nivelului celui mai apropiat de individul-cetăţean: colaborarea trebuie să fie vizibilă mai ales între instituţiile de profil ale puterii locale şi mitropolii respectiv parohii.

În acest caz, un exemplu poate fi Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă”, organizaţie nonguvernamentală, sub patronajul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care implementează programe sociale (pentru vârstnici, copiii, persoane cu dizabilităţi, persoane dependente), filantropice (activitatea Asociaţiei Medicilor şi Farmaciştilor Ortodocşi Români-AMFOR), culturale, educaţionale (privind HIV/SIDA, pentru pregătirea voluntarilor, programe dedicate adolescenţilor, Grădiniţa „Buna-Vestire”, Şcoala Postliceală pentru pedagogi de recuperare „Olga Sturdza”) şi civice, şi care acţionează în parteneriat cu Direcţia de Asistenţă Comunitară şi cu Fundaţia Bavaria-România pentru asistenţă socială⁴⁹.

Parteneriatul BOR cu celelalte culte ar putea fi o formă de exersare a pluralismului religios aşa cum este el definit de sociologul Peter L. Berger, ce subliniază importanţa „interacţiunii sociale”, a comunicării între entităţile religioase şi nu doar a simplei coexistenţe paşnice⁵⁰. Unul dintre factorii inhibatori este în acest caz discursul BOR care încă se mişcă pe terenul unei suprapuneri sinonimice între naţiune şi confesiune. Astfel, retorica „Bisericii naţionale”, cu toate interpretările şi nuanţările, pentru moment, în spaţiul românesc înseamnă mai mult decât „un titlu de nobleţe”⁵¹, este percepută ca o încercare a BOR de a obţine un ascendent de tip legitimator faţă de alte culte prezente în societate⁵².

În general, relaţia dintre culte la nivel local, se limitează în prezent la dimensiunea dialogică, fără a fi vorba despre o uniformitate în ceea ce priveşte aspectul tematic sau gradul de „deschidere” al acesteia. De exemplu, există o clară diferenţă între dialogul BOR cu Bisericile protestante, mult mai „deschis” probabil datorită tematicii abordate (aspecte teologice, probleme de mediu, precum dezvoltarea durabilă, incluziunea socială etc) şi dialogul cu Biserica Greco-Catolică, în cadrul căruia tematica este aproape exclusiv referitoare la probleme patrimoniale.

Asociaţia Ecumenică a Bisericilor din România (AIDRom) este cea mai „avansată” platformă de manifestare a parteneriatului dintre culte însă nu include decât o parte a acestora⁵³. AIDRom ar avea datorită proiectelor şi programelor aflate de agenda sa (sunt abordate aspecte precum: traficul de fiinţe umane, violenţa domestică, dreptul muncii, migraţia, probleme de mediu, minorităţi, integrarea europeană etc), în cazul extinderii şi a dobândirii unei vizibilităţi mai mari, infrastructura necesară stimulării „interacţiunii sociale” dintre culte (ca formă de manifestare a guvernanţei) şi totodată integrării nivelului local al parteneriatului celui transnaţional prin colaborarea ei cu instituţii ecumenice şi cu diferite reţele creştine europene sau internaţionale (precum Conferinţa Bisericilor Europene, Consiliul Mondial al Bisericilor, Reţeaua Europeană Creştină pentru Mediu, Forumul Ecumenic al Femeilor Creştine din Europa, Comunitatea Sant’Egidio etc).

Pentru a concluziona aş vrea să sintetizez prin a aminti afirmaţia lui Alfred Stepan referitoare la raportul religie-democraţie, care susţine că „tradiţiile religioase pot fi multi-vocale⁵⁴, dar că în orice moment, vocile dominante din cadrul lor se pot dovedi mai mult sau mai puţin receptive dezvoltării pluraliste”⁵⁵. Altfel spus, BOR are resurse pentru a fi considerată un actor al guvernanţei europene: infrastructură instituţională la nivel european şi local, proiecte şi programe (încă destul de puţin exploatate) pe care le desfăşoară pe baza unei platforme ecumenice (incomplete) sau în colaborare cu statul. Dar, spre deosebire de Stepan, consider că receptivitatea BOR (faţă de autonomia în relaţia cu statul, promovarea pluralismului, implicarea în societate, activarea cooperării cu laicatul) nu e suficientă pentru a „metamorfoza” BOR în actor al guvernanţei şi implicit al democratizării. Metamorfoza depinde şi de atitudinea celorlalţi actori ai spaţiului public, deoarece guvernanţa este în esenţă o formă de parteneriat. Fără îndoială BOR are în această privinţă o serie de aspecte de „clarificat” printre care: o doctrină socială care să asigure o coerenţă acţiunii sale în societate şi îndepărtarea de semnificaţiile şi implicaţiile exclusiviste ale sintagmei de „biserică naţională”.  

RALUCA DIMA – anul II în cadrul Masteratului „Managementul Relaţiilor Internaţionale şi al Politicilor Europene” de la Facultatea de Istorie, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus