Religie, Biserică

Religia – o armă împotriva ignoranţei şi a manipulării? 

 

CĂLIN SINESCU şi LILIANA TROFIN

Abstract:
The presence of religion in the contemporary world is, beyond its verbal and ideological extremism, a fact of real and large visibility; it renders manifest not only man’s ability to explain to himself and to judge on the basis of his own free will his connections with the sacredness, but also his aspiration to personalize his relationship with divinity. In this modern world, where the political and the religious phenomena are living together and where religion's great destiny is to show the origin of the evil and, at the same time, the ways of man's own salvation, we assist to an accelerated dissolution process of our societal values. In this framework, the public good may be a syntagm that could bring together the political and the religious universe.

Keywords: religion, faith, God, knowledge, ignorance, manipulation, messianism, ideology

Cunoaşterea – sub semnul credinţei

De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de a-l defini pe om: „animal social” (Aristotel), „animal care fabrică unelte” (Bergson, Blaga), urmaş demn al maimuţei (Darwin), „lup omului” (Thomas Hobbes), produsul a ceea ce mănâncă (Feuerbach), „un ghem de instincte peste care domneşte sexualitatea” (Freud), un animal care iubeşte frumosul etc. Este evident pentru toată lumea că aceste etichete sau definiţii au darul să-l dezbrace pe om de orice urmă de nobleţe¹. Doar Pascal, care evidenţiază raţionalitatea şi conştiinţa morţii, pare să-i mai dea omului o şansă să devină mai bun.

Păstrând rezervele, se poate spune despre om că este o „oglindă care reflectă întocmai ambianţa în care vieţuieşte şi realitatea pe care o percepe”². Asta înseamnă că binele şi răul nu pătrund în viaţa lui fără ca el să-şi dea consimţământul. Liberul arbitru este suveran în acest caz, iar declanşarea actului moral/imoral implică un efort de voinţă personal. Extinsă în sfera religiosului această libertate de alegere înseamnă drumul omului spre cunoaştere. Formulat altfel, omul îl priveşte cu „ochiul minţii” pe Dumnezeu, fără să sufere vreo constrângere. Dumnezeu îi respectă totdeauna omului libertatea, nu-l ispiteşte, nu intră cu forţa în viaţa lui şi nici nu-i insuflă „de-a gata” omului „înţelesurile şi numele celor create de El”. Aşteaptă doar „efortul” omului „de a le descifra, pentru care i-a dat capacitatea şi trebuinţa lăun­trică”³.

Perspectiva care se deschide înaintea omului este una de-a dreptul minunată: grădina Edenului. Problema care se ridică în acest moment priveşte dorinţa omului de a valorifica această relaţie specială cu divinitatea sau, dimpotrivă, de a respinge darul divin în funcţie de interesele şi necesităţile sale. Din păcate, lucrurile, însă, nu sunt atât de simple cum par la prima vedere. Alegerea este dificilă. Trăind într-o lume transformată într-un „han” al diavolului, oriunde ar merge, el îl găseşte pe „hangiu” acasă⁴. Poate de aceea tentaţia „fructului oprit” pentru om este mai puternică decât alegerea binelui şi a împărăţiei lui Dumnezeu. Realităţile cotidiene arată că participarea activă a omului la viaţa socială îi influenţează viaţa psihică, dându-i acesteia un aspect social. Dacă privim din această perspectivă, înţelegem de ce unii oameni nu manifestă nici un interes faţă de integrarea lor în comunitatea lui Dumnezeu, iar alţii vor să se salveze, fără să depună, însă, nici un efort spiritual în acest sens. Cei din urmă sunt oameni cu „rădăcini chtoniene”, dar animaţi, uneori, de un fior metafizic, care vor să ducă o viaţă plină de desfătări pe pământ, pe care s-o continuie drept răsplată, după încheierea socotelilor cu viaţa, în Ierusalimul ceresc. Alături de acestia mai întâlnim o categorie, destul de restrânsă, compusă din cei care îşi dedică viaţa practicării virtuţii şi lasă în urmă grijle veacului. Urâţi şi dispreţuiţi de către unii, cinstiţi şi respectaţi de alţii, ei sunt cei pentru care adevărata înţelepciune şi cunoaştere este frica de Dumnezeu.

1. Ipostaze ale ignoranţei

Socrate se numără printre cei care refuză să creadă că omul ar alege răul de bună voie, deoarece nu iubeşte suferinţa. Din acest motiv a susţinut că orice faptă rea este rezultatul ignoranţei⁵. Din perspectiva creştinismului, însă, ignoranţa este un păcat grav, deoarece ea este cea care deschide uşa prin care Răul intră în viaţa omului. Răul s-ar naşte, deci, din neştiinţă⁶. Paradoxal, ignoranţa este comodă pentru mulţi semeni pentru simplu motiv că ea nu implică un efort serios de gândire şi o asumare a faptelor. Deoarece tradiţia (fixată mai ales de religie) şi educaţia stau la baza unor deprinderi dobândite din copilărie, mulţi respectă regulile de convieţuire şi vor prefera ca alţii să gândească pentru ei, lor rămânându-le doar să se supună deciziilor celor puternici şi să se lamenteze din cauza sorţii potrivnice. Nu depun nici cel mai mic efort pentru a schimba situaţia, dar mereu vor avea ceva de obiectat. Însă, dincolo de faptul că trădează neputinţa şi laşitatea, plasarea vinei personale pe seama altora poate fi privită şi ca o „terapie perversă” a vindecării. Pentru unii ca aceştia, cunoaşterea este o modalitate de a controla intelectul uman. De aceea, ei depun toate eforturile în vederea surpării domniei acesteia. Au nevoie de credinţa în adevăr, dar nu cunoaşterea adevărului⁷.

Este de prisos să mai spunem că această fugă a omuluide cunoaşterea originii răului a născut monştri, fiind speculată, de-a lungul timpului, de toţi care au vrut să-şi impună voinţa şi controlul asupra celor mulţi. Nu o dată, apelul liderilor revoluţionari şi-a atins ţinta, ei primind nu numai sprijinul plebei, ci şi pe cel al elitei sociale. De notat atracţia pe care o exercită răul şi crima asupra mentalităţii plebei⁸.

Neutralitatea în problemele politice, dorinţa de parvenire socială, indiferenţa faţă de treburile publice, idealurile utopice, invidia, sărăcia, marginalizarea, discriminarea, ignoranţa sau nevoia de schimbare au făcut posibilă alianţa temporară dintre plebe şi elită. Lenin, marele maestru al manipulării, priveşte această realitate în termenii „luptei de clasă”. Astfel, în anul 1913, el scrie negru pe alb că „Oamenii au fost şi vor fi întotdeauna victime stupide ale înşelării şi ale autoînşelării în politică atâta timp cât nu vor învăţa să caute îndărătul fiecărei fraze, declaraţii şi făgăduieli cu caracter moral, religios, politic sau social interesele unor clase sau ale altora. Adepţii reformelor şi ai îmbunătăţirilor vor fi întotdeauna prostiţi de apărătorii vechiului atâta timp cât nu vor înţelege că orice instituţie veche, oricât de barbară şi de putredă ar părea, se menţine graţie forţelor de care dispun unele sau altele din clasele stăpânitoare. Iar pentru a sfărâma împotrivirea acestor clase există un singur mijloc: a găsi în însăşi societatea care ne înconjoară, a lumina şi a organiza pentru luptă forţele care pot – şi, datorită situaţiei lor sociale, trebuie – să constituie forţa capabilă să înlăture vechiul şi să creeze noul”⁹. Dă dovadă de un uimitor spirit de observaţie atunci când sesizează că religia ţine trează conştiinţa oamenilor. Din acest motiv Lenin se grăbeşte să o condamnă fără drept de apel¹⁰.

Dacă tot vorbim despre ignoranţă nu putem să aducem în discuţie pe una din fiicele ei: prostia. Înţelepciunea populară arată că hotarul care desparte ignoranţa de prostie este destul de firav. Prostia este, deci, opusul cunoaşterii şi al înţelepciunii, având „adepţi” în toate straturile sociale. Chiar şi zeii luptă în zadar împotriva ei spune Isaac Asimov. În societatea actuală, prostia ar fi după unii „forma cea mai nocivă a cruzimii, răul cel mai răspândit şi cel mai bine camuflat”. Nimic nu-l poate scăpa pe om de ea. Există totuşi o soluţie salvatoare: fuga. Doar ea îl mai poate scăpa pe omul inteligent de contaminarea cu prostia¹¹. După alţii, prostia este „diabolică”, în timp ce „răutatea şi Răul sunt efectele ei secundare”. Mai mult, „Prostia este eternă şi invincibilă; e o hidră cu nenumărate capete care cresc la loc de câte ori le tai, de aceea trebuiesc tăiate mereu cu acizii inteligenţei, pentru a o ţine în şah; e tot ce se poate face contra ei”¹².

Într-o lume dominată de Rău, orice tentativă a omului de a-şi analiza faptele este demnă de laudă. În momentul când el „încearcă să judece lucrurile personal”, are toate şansele să fie condamnat, aidoma lui Sisif, să o ia de la capăt”. În acest caz, cunoaşterea de sine nu înseamnă un chin, ci o „minunată pedeapsă”¹³, care-l scapă de la o existenţă anostă. Însă, câţi semeni reuşesc acest lucru sau măcar depun un minim efort în această direcţie? Cifra este, din nefericire, nesemnificativă. Dacă ţinem cont de natura duplicitară a cunoaşterii şi de tentaţia omului de a o blama şi de a o pune sub obroc, putem spune că ea este, în egală măsură, o binecuvântare şi o povară (sau mai rău, un blestem). În atari condiţii, nu trebuie să mire pe nimeni că ignoranţa pentru mulţi înseamnă fericire, iar cunoaşterea cauza durerii şi a nefericirii.

2. Mesianismul religios şi ideologia politică

Există voci care afirmă că „Evul Mediu a fost o era care nu a avut şi nu are o presă prea buna în istorie. A fost multă vreme sufocat între admiraţia pe care europeanul a avut-o pentru excelenţa culturii clasice, greco-romane şi resuscitarea ei în Renaştere, urmată de epoca – de asemenea strălucită pentru cultura europeană – a raţionalismului şi apoi a încrederii manifestate în secolul Luminilor în virtuţile raţiunii: nu numai de a descoperi adevărul, dar şi de a transforma societatea într-un sens benefic. A trebuit să treacă o vreme până când Romantismul să reabiliteze Evul Mediu, cu valorile lui sentimentale şi artistice. Din acel moment, de pe la începutul secolului al XIX-lea, această epocă şi-a găsit un loc echilibrat în sistemul de valori al trecutului”¹⁴. În pofida interpretărilor romantice, Evul Mediu rămâne însă în mintea multora ca epoca dominată de gândirea religioasă şi de idealul mesianic.

În secolul XIX dorinţa omului de a schimba lumea şi de a o pune pe un făgaş nou a fost, mai evidentă, decât în alte epoci. Pe fondul împărţirii sferelor de influenţă, care include şi împărţirea coloniilor, apar teoriile evoluţioniste, eugeniste şi rasiale, precum şi primele congrese antisemite, care vor deveni izvorul unor ideologii nefaste ale viitorului. „Progresele tehnologico-industriale avansau într-un ritm nemaiîntâlnit până atunci, iar odată cu Revoluţia Franceză fuseseră câştigate drepturi politice inimaginabile în secolele anterioare. Cu toate acestea, clivajele sociale şi economice se menţineau la cote înalte. Dinamica socială care a fost antrenată de industrializările secolelor XVII şi XVIII, şi care a transformat o mare parte a ţărănimii europene în muncitori, reprezentase cu siguranţă o ameliorare a condiţiilor de viaţă a acestora; nu trebuie omis însă faptul că noul tip de economie care prevalase în detrimentul mercantilismului colonialist suferea de numeroase tare, dintre care inegalitatea celor aflaţi la baza ei în raport cu cei care o conduceau era de departe cea mai accentuată”¹⁵. Acest tip de economie a fost aspru criticat de Marx, dar după cum ştim preocupările lui nu s-au limit doar la acest aspect¹⁶.

Pe acest fundal se desfăşoară şi lupta papalităţii cu monarhiile europene şi cu modernismul. Contrar evoluţiei fireşti a lucrurilor papalitatea se repliază în secolul al XIX-lea „pe poziţii conservatoare antiliberale şi autoritare”. Prin adoptarea unei poziţii defensive în faţa iluminismului şi a progresului culturii şi ştiinţei, aceasta pierde bătălia cu statele naţionale şi laicismul promovat de revoluţia franceză. Amintim doar acel Syllabus-ul din 1865 al papei Pius IX (1846-1878) în care sunt condamnate fără drept de apel „liberalismul, socialismul şi în general modernitatea socială, politică şi intelectuală”. Apogeul acestor măsuri a culminat cu „dogmatizarea sub pedeapsa anatemei a autorităţii jurisdicţionale şi magisteriale absolute a papei proclamat primat universal „de juro divino” cu putere „nemijlocită” asupra întregii Biserici şi infailibil „ex sesse non ex consensu Ecclesiae”. Conciliul Vatican I (1869-1870) prezidat de papa Pius al IX-lea a şocat lumea¹⁷. Papalitatea încearcă să recupereze terenul pierdut, fără însă să renunţe la poziţia sa rigidă. Îşi canalizează eforturile în direcţia refacerii autorităţii sale, opunându-se în acelaşi timp procesului de secularizare a societăţilor occidentale. În această cheie ar trebui analizate unele documente emise de Vatican. Un exemplu în acest sens îl constituie enciclica Rerum novarum (1891), aparţinând papei Leon al XIII-lea, unde sunt expuse ideile sociale ale Bisericii¹⁸. Sunt combătute în bloc socialismul şi liberalismul şi este prezentată viziunea Bisericii cu privire la problemele lumii industriale.

În primul deceniu al secolului XX, papa Pius al X-lea enciclica Pascendi – 1907 respinge din nou modernismul (văzut ca „o sinteză a tuturor erezilor”), deoarece distruge caracterul supranatural al revelaţiei creştine. Încheierea acordului cu fascismul italian (1929) şi a concordatului cu cel de-al treilea Reich (1933) scandalizează opinia publică şi pun Vaticanul într-o lumină nefavorabilă. Papa Pius al XII-lea încearcă să îndrepte lucrurile, renunţând la „neutralitatea” Bisericii faţă de regimurile politice. Ulterior, papa pledează insistent în favoarea adoptării unei legislaţii care să apere democraţia şi să se opună forţei. În mesajul de Crăciun din 1944 Pius al XII-lea arată că: „În epoca noastră în care activitatea statului este atât de vastă şi decisivă, forma democratică de guvernământ apare multora ca un postulat natural impus de raţiunea însăşi”. Practic, înaltul prelat recunoştea „laicitatea şi autonomia statului ca realitate ontologică şi juridică separată de biserică”¹⁹. Deşi conciliul Vatican II reprezintă „momentul cheie al creştinismului catolic” în secolul trecut, el nu modernizează Biserica. El reafirmă doar învăţătura Bisericii, pledează în favoarea refacerii unităţii acesteia şi îndeamnă la o redescoperire a izvoarelor „din Tradiţia Scripturii şi a Părinţilor Bisericii²⁰. Ar mai fi de spus că ideologia Bisericii Catolice se străduieşte să pună în relaţie creştinismul occidental cu evoluţia societăţii şi progresul ştiinţei, iar refacerea unităţii creştine sub egida papei o vede înfăptuită cu ajutorul mişcării ecumenice.

Dar pentru că am adus vorba de ideologie, ar trebui, mai întâi, să vedem ce este aceasta şi cu ce se ocupă. În mare, ideologia este „logica unei idei”, iar obiectul ei de studiu este istoria²¹. Pentru Alain Besancon, ideologia reprezintă „o doctrină care promite, prin intermediul convertirii, o mântuire temporală, care se consideră conformă cu o ordine cosmică descifrată ştiinţific în evoluţia sa, care impune o practică politică vizând transformarea radicală a societăţii”. Definită astfel, ideologia „se naşte la interferenţa dintre religie, ştiinţă şi politică, la nivelul unei conştiinţe culturale, determinată prin intermediul unui spaţiu cultural delimitat istoric”. Ea apare într-un „spaţiu cultural închis” (delimitat istoric), dominat de mitul „poporului ales”, mit „transferat, la nivel cultural, de la evrei la creştini şi modificat în esenţă înspre o coloratură evident politică”. În acest mod, „funcţia sacră a mitului” se pierde, iar „locul sacrului” este luat de „dimensiunea istorică a unei culturi profane”. Inevitabil, este înlocuită, prin ideologie, „istoria sacră” cu o „istorie profană”, în timp ce „mitul poporului ales” cunoaşte „o reactualizare în cadrul oricărui tip de mesianism naţional care-l afirmă” ²².

Russell Kirk vede ideologia ca o „religie inversată” care neagă sacrificiul divin (aflat la baza doctrinei creştine a mântuirii) şi o înlocuieşte cu „mântuirea colectivă aici pe pământ prin violenţa revoluţionară”. El mai atrage atenţia asupra politicianului prudent care ştie că „Utopia de fapt înseamnă Nicăieri; că nu putem marşălui spre un Rai pe pământ; că natură umană şi instituţiile omului nu sunt perfectibile; că a urmări cu agresivitate îndeplinirea unei „justiţii sociale” se sfârseşte în vărsări de sânge. Adevărata religie este o „disciplină a sufletului, nu a statului”. În schimb, ideologia „moşteneşte uneori acel fanatism ce a tulburat credinţa religioasă şi îl aplică preocupărilor seculare”. Ea este opusă adevărului şi neagă liberul arbitru. În sfârşit, ideologia face furori în rândul celor culţi care nu au cunoscut „credinţa religioasă autentică” sau a celor care nu înţeleg „filozofia adevărată”. Russell Kirk sesizează pericolul îndoctrinării tinerilor cu o nouă ideologie şi atrage atenţia asupra efectelor ei nefaste. „Dacă cineva trezeşte demonii din adâncul omenesc, pot ei să fie alungaţi sau chemaţi înapoi? Ceea ce trebuie noi să susţinem este prudenţa politică, nu beligeranţa politică. Ideologia este maladia, nu remediul. Toate ideologiile, inclusiv ideologia maximei vox populi, vox Dei, sunt ostile ordinii, justiţiei şi libertăţii – deoarece ideologia este politica ne-raţiunii înflăcărate” ²³.

Dar să vedem în cele ce urmează cum stau lucrurile în practică. La bazele culturii şi civilizaţiei europene stau trei mari piloni: filosofia greacă, legislaţia romană şi cultura iudeo-crestină. Aşa se explică de ce cultura europeană mai păstrează astăzi un sens normativ şi umanist. Nimeni nu poate contesta rolul jucat de Biserică în cadrul construcţiei europene, începând cu edictul de la Milano şi până în zorii modernităţii. Ea şi-a pus amprenta asupra vieţii sociale, politice, economice şi culturale a societăţii europene şi a modelat mentalul colectiv. În zilele noastre ea este marginalizată, fiind pusă pe picior de egalitate cu alte cultele şi orientări religioase, în cadrul construcţiei europene, în numele libertăţii de exprimare şi a drepturilor omului, care, culmea ironiei, dacă nu sunt citite în cheie relativistă (evidenţiază legătura dintre dimensiunea juridică şi cea morală), îşi dezvăluie originile în modelul hristic (restaurează demintatea umană şi-i respectă liberul arbitru).

Cum poate fi explicat acest paradox? Gândirea liberală, promotoare a laicităţii, afirmă limpede, prin reprezentanţii săi de seamă, că aşa cum două săbii nu au loc în aceeaşi teacă, tot aşa Cezarul şi Dumnezeu nu pot convieţui în acelaşi loc. În aparenţă, lucrurile sunt simple: religia aparţine de drept zonei private, iar politica celei profane. Trebuie să admitem că ideea are, pe alocuri, şi implicaţii pozitive în sfera socialului. Ce facem, însă, cu amestecul profanului în zona sacrului? Ce caută Cezarul în cetatea lui Dumnezeu? Cine nu respectă regulile jocului, Cezarul sau Dumnezeu? Lăsând la o parte întrebările retorice, vedem cum această idee i-a fost inoculată omul occidental timp de secole. Roadele acestei munci de convingere se văd astăzi. Omul occidental şi-a pierdut strălucirea spirituală, iar memoria lui sacră este amputată. Din această cauză, relaţia strânsă dintre politică şi religie în Orientul Mijlociu i se pare anacronică, nefirească şi dăunătoare stabilităţii în zonă şi nu numai. Devine însă amnezic şi subiectiv atunci când e vorba de trecutul istoric al naţiunii din care face parte, care-i dezvăluie, fără drept de tăgadă, faptul că alianţa dintre Tron şi Altar era considerată naturală de supuşi²⁴. Pentru el a fi european înseamnă a fi secular.

3. Manipularea şi emoţia umană

„Spre deosebire de influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inocularea unei înţelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la apelul la palierele non-raţionale. Intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia’’²⁵. Zvonurile, intoxicările, dezinformarea, propaganda sunt doar câteva practice manipulative utilizate de cei interesaţi pentru a-şi atinge scopurile. Să vedem cum stau, de pildă, lucrurile în cazul religiei.

Astfel, în pofida faptului că secularismul domină astăzi societatea, retorica religioasă este încă folosită de unii lideri politici, deoarece o parte a societăţii civile manifestă o anumită afinitate faţă de religie sau faţă de valorile morale promovate de aceasta. Unii autori evocă în acest sens îndemnurile memorabile cu iz mesianic ale fostului preşedinte american George Bush în favoarea atacării Irakului, preluate şi commentate intens de presa din acea perioadă. Sunt exemplificate în acest sens aserţiuni de genul: „Naţiunea noastră a fost aleasă de Dumnezeu şi însărcinată de istorie spre a fi înaintea lumii un model de justiţie”. Sau: „Sunt motivat în aceasta de o misiune primită de la Dumnezeu”. Sau: „Am simţit spiritul lui Dumnezeu coborând asupra mea. Dumnezeu mi-a spus: George, du-te şi pune capăt tiraniei în Irak; şi asta am făcut”; „Dumnezeu m-a îndemnat să lovesc în Saddam – ceea ce am şi făcut: iar acum sunt ferm decis să rezolv problema Orientului Mijlociu”. Observatorii politici au arătat că „alesul Domnului” a riscat enorm cu aceste afirmaţii, care nu au convins pe nimeni , specificând că manipularea a fost mai mult decât evidentă şi că evoluţia conflictului din Irak avea să confirme că Dumnezeu n-are nici un amestec în această „cruciadă” a petrolului. Cum era şi firesc, situaţia a devenit şi mai jenantă în clipa când liderii principalelor biserici şi confesiuni americane au pus la îndoială „chemarea” divină a preşedintelui menită să justifice agresiunea militară. S-a menţionat totodată că doar naivii şi cei care fac parte din aşa-numita Christian Right (Dreapta creştină), cărora li se alătură „durii” (supranumiţi de ziariştii de la Washington Post drept „hard-liners for Jesus”) i-au luat partea.

Manipularea grosolană practicată în numele religiei de către unii politicieni vine în contradicţie cu linia imprimată de Părinţii Fondatori ai statului, care au intuit legătura indisolubilă dintre supravieţuirea libertăţii într-un stat şi protejarea libertăţii religioase²⁶. Acest aspect este subliniat de fostul guvernator de Massachusetts, Mitt Romney într-unul din discursurile sale, unde nu se sfieşte să invoce în sprijinul rolului jucat de religie în societatea americană un citat celebru aparţinând preşedintelui John Adams: „«nu vom avea niciodată un guvern înarmat cu o putere capabilă să ţină piept patimilor omeneşti atunci când acestea scapă de sub controlul moralităţii şi religiei. Constituţia noastră a fost gândită pentru persoane morale şi religioase»”. Facem precizarea că Mitt Romney este cunoscut ca un „practicant fidel al cultului mormon”²⁷.

În spaţiul european occidental lucrurile sunt un puţin mai complicate, deoarece aici funcţionează „cristofobia”, promovatăasiduu de presă şi politicieni. În cazul presei întâlnim „două tipuri de ştiri care nu trec de codurile interne de promovare ale mediilor de informare occidentale: ştirile care pun creştinismul într-o lumină favorabilă şi ştirile care arată persecuţiile la care e supus. Dimpotrivă, tot ce pune creştinismul într-o lumină proastă e imediat promovat ca ştire semnificativă. Orice scandal sexual care implică ierarhia catolică are instantaneu asigurată o publicitate mondială, în schimb omorârea a sute de creştini în Asia abia dacă e menţionată, iar persecutarea sistematică a altor zeci de mii de creştini în toată lumea nu găseşte nici un spaţiu de audienţă”. După toate aparenţele, priorităţile sunt altele.

Cu toate că trăim într-o epocă de mari persecuţii anticreştine, este mai importantă soarta urşilor polari şi a celor panda, a balenelor albastre, a marelui rechin alb sau cea a condorului californian decât soarta creştinilor persecutaţi şi abuzaţi politic, cultural şi religios. Cauza acestor biete vietăţi este apărată cu îndârjire de nenumăraţi activişti ai mediului şi ai protecţiei animalelor, cărora li se adaugă media şi unii politicieni. În schimb, cauza victimelor persecuţiei religioase are, din păcate, puţini susţinători în rândul celor care pretind că sunt apărători ai drepturilor omului²⁸. Şi mai trist este că „La vârful piramidei, în marile trusturi media occidentale, unde se dă tonul şi acolo unde se află principala sursă a acestui blocaj informaţional, tema este considerată ca prea incorectă politic şi prea subversivă pentru noua ideologie a stângii liberale promovată de aceste instituţii. În lumina acestei ideologii, tot mai influentă în redacţiile şi studiourile de pe toate meridianele, creştinii sunt, alături de evrei, agresorii şi exploatatorii acestei lumi. Prin definiţie, nu pot fi victime. Iar dacă „realitatea contrazice dogma, cu atât mai rău pentru realitate!” – afirmă Dragos Paul Aligica. Există însă şi excepţii. De pildă, ziaristul Anthony Browne, un ateu declarat, pledează cauza victimelor persecuţiilor anticreştine. Graţie lui şi celor ca el aflăm despre decapitarea preoţilor creştini în India, arestarea şi torturarea în Cairo de către poliţia egipteană a celor convertiţi de la Islamism, atacurile lansate asupra bisericilor în Pakistan, condamnarea la moarte a preoţilor în Coreea de Nord sau despre închiderea câtorva sute de case de rugăciune şi arestarea multor preoţi de către autorităţile chineze.

În societăţile occidentale dominate de secularism, creştinismul se află în defensivă, „fiind continuu obiectul ridiculizarilor, „demitizarilor” şi subminării institutionalizate prin mass-media şi în cultura populară promovată de aceasta. Dublul standard şi ipocrizia tronează”²⁹. George Weigel, biograful papei Ioan Paul al II-lea comentează în mod plastic această realitate: „Europenii s-au auto-convins că pentru a fi modern şi liber trebuie să fii neapărat secular, şi anume până la capăt. Această convingere are urmări cruciale, chiar letale, asupra vieţii publice şi culturii europene; într-adevăr, această convingere şi consecinţele ei publice se află la originea crizei morale a civilizaţiei europene. Aceasta criză morală, la rândul ei, explică de ce europenii sunt hotărâţi să îşi uite istoria. (…) Afirmaţia că societăţile libere, prospere şi guvernate potrivit legii ale Europei de azi nu au nici o legatură cu creştinismul este mult mai mult decât o falsificare a trecutului, înseamnă angajarea Europei pe o cale în care adevărul moral nu joacă nici un rol în guvernare, în elaborarea politicilor publice, în realizarea dreptăţii şi în definirea acelei libertăţi căreia democraţia este chemată să îi ofere un corp”³⁰.

Comunităţile musulmane europene nu trebuie să se simtă vinovate de ceea ce fac confraţii lor din alte zone ale lumii. Frica occidentalilor de a le provoca supărarea musulmanilor care trăiesc în ţările lor este evidentă. Este cultivată ridiculizarea Bibliei şi batjocorirea imaginilor sacre ale creştinismului în numele libertăţii de expresie, în timp ce orice referire ireverenţioasă la adresa Coranului este interzisă. Politicienii şi presa lucrează cot la cot în această direcţie. Dincolo de asta, adevărul este că musulmanii împart pe plan mondial monopolul persecuţiilor anticreştine cu naţionaliştii hindu³¹. Ceea ce frapează, însă, nu este atitudinea „cristofobilor”, ci lipsa de reacţie a creştinilor însişi, care „s-au izolat de societate cu un zid încă mai redutabil, un zid intern, pe care singuri şi l-au ridicat şi pe care l-au impus tuturor creştinilor ca singur acceptabil pentru un comportament social decent”³². Ei trăiesc vremuri apocaliptice iar curgerea lucrurilor le sugerează iminenţa venirii Antichristului.

Spre deosebire de creştinism, situaţia este foarte diferită în cazul celorlalte două religii monoteiste ne avertizează Eli Barnavi³³, cunoscut drept un fin observator al realităţilor Orientului Apropiat. Astfel, în cazul islamului, „revelaţia Profetului a precedat apariţia statului, care a fost creat imediat după aceea, cu tăişul sabiei, în numele principiilor noii credinţe. În iudaism, religie în mod tradiţional lipsită de stat, caracterul etnic al religiei interzice, în principiu, separarea radicală între două domenii strâns întrepătrunse, între care nimeni nu poate defini o adevarată linie despărţitoare. În cazul ambelor monoteisme avem de a face cu o imposibilă laicitate”.

Imitarea fidelă a modelelor străine („de la liberalism la socialism, trecând prin naţionalism, local sau panarab”) de către musulmani în timpul ocupaţiei coloniale nu a avut efecte benefice, ci doar „a agravat mizeria şi umilirea”. În această lumină trebuie judecată opţiunea indivizilor de a îmbrăţişa islamul. Pe de altă parte, „în contextul conflictului israelo-arab, islamul politic pare a fi singurul mijloc de a combate în mod eficace Israelul”. Deşi Occidentul crede că lupta contra Israelului reprezintă esenţa, ei bine se înşeală, deoarece „proiectul islamist este unul global”, care are ca obiectiv mărirea domeniul dar al-islam-ului. Vizaţi sunt şi „cruciaţii”, nu numai evreii. Prin urmare eliberarea „locurilor sfinte” ale islamului reprezintă doar „o etapă pe un drum foarte lung”.

De integrism nu a scăpat nici Israelul. Integrismul evreiesc „derivă şi el din acelaşi fenomen de respingere a modernităţii şi de nostalgie pentru o lume dispărută pe care l-am observat în islam”. Dar pentru că Israelul este o ţară industrializată şi are o economie solidă, fenomenul integrist nu are mulţi adepţi. Visul „Marelui Israel este epuizat”, iar „neosionismul mesianic” dă „semne de oboseală”. Nu există pericolul exportării integrismului, întrucât iudaismul este o religie etnică, în timp ce islamul este o religie cu vocaţie universală³⁴.

Ne oprim aici cu analiza, fără a epuiza însă tema propusă spre dezbatere. Manipularea ideologică a religiei, uneori în scopuri politice, devine catalizatorul unei stări de tensiune şi divizare, uneori, chiar şi de violenţă, în societate. Violenţa este, în acest context, nu numai permisă, este chiar necesară.

Aşadar, sintetizând toate cele expuse până acum, putem afirma că religia este o armă cu două tăişuri care se poate întoarce împotriva celui care o utilizează, aidoma sabiei lui Petru. Filiaţia dintre cunoaştere şi religie este evidentă, iar ignoranţa le este potrivnică amândurora.

Recursul, astăzi, la valorile religioase este, în mare parte, compromis, deoarece acestea au fost caricaturizate de gândirea liberală. Religia este luată în seamă, mai ales, de societăţile care refuză modernismul, de politicienii dornici de voturi, de strategii care se ocupă de geopolitică şi securitate şi de cei care văd în religie un mijloc de manipulare. Prea puţini sunt cei care trăiesc sentimental religios în mod autentic.

CĂLIN SINESCU – Profesor universitar, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti. Apariţii recente: Teoria conflictelor politice, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2009, Comunicare politică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009.

LILIANA TROFIN – Lector universitar, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti. Apariţii recente: O istorie a creştinismului la Dunărea de Jos până în secolul al XIII-lea, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007; Istoria creştinismului la nordul Dunării de Jos (secolele I-XIV), Editura Universităţii din Bucureşti, Curs universitar, Bucureşti, 2008.

 sus