Editorial

Problema teologico-politică în Noua Europă
Studiu asupra efectelor neintenţionate ale tabuurilor sexuale şi războaielor culturale
 

DAN PAVEL

Abstract:
The democratic West and the other cultural areas (Islam, Confucian & post-Confucian China, Buddhist India, Eastern Christianity) face a much more serious challenge than the current global financial and economic crisis: the new theological-political problem. It is different from the theological-political problem of the Middle Ages – separation State-Church. While in Europe, Machiavelli’s thought influenced the practice of State and Church separation, as Manent wrote, in the United States of America religion was the primary political institution, as Tocqueville explained. The new theological-political problem is a useful conceptual framework for disclosing Radical Evil. It explains the radical totalitarian experiments of the XXst Century (the Gulag & the Holocaust), but also the instabilities of the globalized world.

Keywords: New Europe, New World, the new theological-political problem, Radical Evil, religion as the primary political institution

 

„Futurologia are obiceiul de a se înşela”.
Jean Delumeau

Uniunea Europeană este o megabirocraţie transnaţională a cărei democraţie formală este produsul instituţional al unei forme provinciale de political correctness. Pentru România şi alte foste ţări comuniste, intrarea în UE şi NATO a reprezentat evadarea rapidă şi benefică din coşmarul istorico-geopolitic al dominaţiei comunismului euroasiatic totalitar sovietic, precum şi din sfera de influenţă a statelor succesoare. Este cea mai importantă realizare politică a României de la 1918 încoace, care se datorează în cea mai mare parte liderilor şi partidelor postcomuniste din ţara noastră.¹ Aceste două adevăruri trebuie repetate, subliniate, explicate, pentru că există o categorie de sceptici în această ţară care crede cu tărie în două iluzii: că nu s-a întîmplat nimic bun în România după căderea comunismului² şi că liderii, partidele politice sunt vinovaţi pentru tot ce merge prost în această ţară, percepţie care i-a transformat într-un fel de „ţapi ispăşitori”.³

Marea realizare istorică a României şi meritele actorilor politici autohtoni nu trebuie să întunece minţile celor care judecă politica după criteriile eficienţei instituţionale, ale principiilor şi valorilor democraţiei liberale. Cu alte cuvinte, nu trebuie să idealizăm nici Uniunea Europeană şi nici pe actorii noştri politici, care între timp au devenit şi actori politici europeni (atestaţi). Uniunea Europeană însăşi este o organizaţie relativ tînără şi care s-a întinerit considerabil după aportul de sînge proaspăt adus de fostele ţări comuniste, dar şi de alte state integrate în ultimele valuri. Această megaorganizaţie se confruntă cu provocări mai dure şi mai periculoase decât actuala criză economică şi financiară globală.

Marea provocare pentru Occidentul democratic, din care Uniunea Europeană face parte, este noua problemă teologico-politică. De ce „noua”? Şi de ce „problema teologico-politică”? Am să încerc să explic în acest studiu, într-o formă lapidară, anumite teme recurente în preocupările mele, pe care le-am reluat de fiecare dată cînd acumulările de studiu şi analiză păreau să încurajeze noi descoperiri sau măcar noi întrebări, poate mai bine formulate.

O astfel de întrebare reformulată m-a împins către o descoperire, care merită explicată: „noua problemă teologico-politică” are o relevanţă transdenominaţională şi transcivilizaţională. Nu este doar problema Noii Europe. Ea este problema lumii diverse şi contradictorii în care trăim, caracteristici pe care fenomenul numit (impropriu?) „globalizare” a reuşit să le accentueze. Noua problemă teologico-politică este marea provocare a Occidentului democratic, dar şi a Orientului nedemocratizat, a creştinismului răsăritean ortodox, dar şi a catolicismului aflat din nou în criză, o problemă a lumii islamice, dar şi a lumii budhiste, a lumii confucianiste şi postconfucianiste. Această provocare este însă resemnificată în fiecare spaţiu cultural.

Problema teologico-politică a Europei a fost abordată adesea în mod parţial sau unilateral. De la Machiavelli încoace, Europa Occidentală, modernă, democratică, liberală şi capitalistă s-a construit prin „proiectul de a exclude radical religia din cetate”, după cum spunea Pierre Manent, încercînd să sintetizeze contribuţia marelui florentin la această construcţie. Numai că Manent confunda aici „religia” cu „biserica”.⁴ Am să revin asupra acestei confuzii, dar nu înainte de a cita acelaşi autor, care definea astfel problema teologico-politică a Europei de la sfîrşitul Evului Mediu:

„dezvoltarea politică a Europei nu poate fi înţeleasă decît ca istorie a răspunsurilor la problemele ridicate de Biserică – asociere umană de tip nou -, fiecare răspuns insituţional punînd, la rîndul său, probleme inedite şi cerînd inventarea unor răspunsuri noi. Cheia dezvoltării europene este ceea ce în termeni savanţi numim problema teologico-politică...

Am încercat să definesc foarte schematic peisajul primordial, problema originară a Istoriei Europei, pornind de la care dezvoltarea politică ulterioară este inteligibilă. Am prezentat această problemă într-o formă aproape matematică: fiind date caracteristicile Bisericii catolice, să se afle forma politică X care permite să se asigure independenţa lumii profane. Cetatea şi imperiul fiind inadecvate, rămîne monarhia”.⁵

În regimul comunist problema teologico-politică (în accepţia restrînsă şi parţială dată de Manent) a fost tranşată într-o manieră totalitară: proiectul excluderii radicale a bisericii din cetate a căpătat forme represive, ba chiar genocidare. Ca să reiau o comparaţie pe care am făcut-o într-un text acum mai bine de 15 ani, bolşevicii au tratat problema teologico-politică într-un mod similar cu soluţia găsită de Alexandru Macedon pentru desfacerea nodului gordian, cu sabia. Simbolic, dar cu consecinţe dramatice pentru umanitate, bolşevicii nu au tăiat cu sabia nodul gordian, ci zeci de milioane de capete. Lenin a luat din programul lui Machiavelli viziunea negativă asupra bisericii şi i-a schimbat statutul de limitator instituţional al statului, a extinzînd-o asupra religiei în general şi a relaţiei dintre aceasta şi masele largi, poporul: „religia este opiumul popoarelor”. Cu toate că în tinereţe făcuse studii de teologie, Stalin nu intenţiona să modifice viziunea leninistă asupra religiei/religiilor şi bisericii/bisericilor, pregătind o persecuţie mai cumplită decît pe vremea romanilor, pentru că viza creştinii, evreii, musulmani, adică pe toţi credincioşii. Oricum, statul ateu era un proiect pe lungă durată, cu toate că intra oarecum în contradicţie cu un alt proiect comunist, desfiinţarea statului. Dar, bolşevicii au înţeles repede cît de utile sînt megainstituţiile, astfel încît la ei nici măcar principiul separaţiei dintre stat şi biserică nu mai funcţiona, pentru că ambele erau subordonate partidului unic. În totalitarismul comunist, o parte a problemei teologico-politice poate fi rezumată prin principiul subordonării statului şi bisericii faţă de partid. Aici, ar mai trebui adăugat că perioadele genocidare ale totalitarismului (acelea în care s-au comis crimele în masă) au fost perioadele în care şi partidul unic se subordona unui singur om, conducătorul partidului, prin urmare statul şi biserica erau subordonate pe cale de consecinţă, la fel precum armata şi poliţia politică, justiţia şi administraţia. La început, pentru că era ocupat cu uciderea a milioane de oameni, Stalin a continuat să dărîme biserici, sinagogi ori moschei sau să le transforme în grajduri. Aici intervine o chestiune de istorie contrafactuală: nu ştim unde s-ar fi oprit cu aceste „demolări” ale spaţiilor sacre dacă Hitler nu îl ataca (prin surprindere, o surprindere valabilă însă numai pentru el). Desigur, istoricii de modă veche sau cei care tratează ideologic istoria vor spune că Germania nazistă a atacat Rusia Sovietică, însă în realitate Hitler l-a atacat pe Stalin. În termenii problemei teologico-politice, frazele de mai sus pot fi reformulate astfel: un om „fără Dumnezeu” a atacat un alt om „fără Dumnezeu”. Iar consecinţele înfruntării dintre cei doi „posedaţi”, cei doi „Cezari”, nu s-au stins nici pînă azi. Fără Stalin şi fără Hitler niciunul dintre cele două state totalitare nu ar fi posibile, iar problema teologico-politică s-ar fi pus în alţi termeni.⁶ Cînd a văzut că oamenii au uitat de teroare - mai ales într-un moment în care el însuşi trăia în teroare şi confuzie - şi intră cu milioanele în biserici să se roage, Stalin şi-a schimbat radical atitudinea faţă de Biserică şi religie. A redeschis bisericile care nu fuseseră dărîmate, le-a permis oamenilor să se reapropie de clerul tuturor bisericilor şi al religiilor care coexistau în acel imens stat, care din acel moment se subordonau celui considerat „Dumnezeu pe pămînt”.⁷ Tolerarea şi parţiala reabilitare a bisericilor şi religiiilor s-a făcut însă cu un preţ enorm: Stalin a obligat clerul să facă „pactul cu Diavolul” şi să colaboreze cu poliţia politică, KGB-ul. Iar modelul kaghebist al colaborării forţate dintre ierarhia ecleziastică şi poliţia politică a fost importat şi impus în toate ţările comuniste, în particular în România, unde Biserica Ortodoxă Română şi toate celelalte biserici au fost subordonate şi controlate de Securitate.

Pierre Manent a abordat doar parţial problema teologico-politică, la fel precum şi alţi specialişti în ştiinţa politică, care nu au privit dincolo de graniţele interdisciplinare, aşa cum numai un demers de tip filosofic sau epistemologic îşi poate permite. Or, pentru a înţelege consecinţele desacralizării de tip european a spaţiului public, trebuie să punem problema în contextul mai larg, comparativ, prin referire la experienţele din aceeaşi sferă petrecute pe alte continente şi în alte civilizaţii. Manent s-a preocupat mult de opera lui Alexis de Tocqueville, însă teoreticianul francez al genealogiei liberalismului nu a observat modul total diferit în care era reformulată problema teologico-politică în cea mai importantă carte scrisă vreodată despre democraţia reală şi explicaţiile sale. Manent nu a acordat prea mare atenţie demersului hermeneutic făcut de Tocqueville în explicarea democraţiei americane.

Spre deosebire de Lumea Veche, de tip machiavellian, în care politicienii au încercat să rezolve marile probleme morale ale comunităţilor printr-o abordare strict tehnică şi pragmatică, separînd complet statul de biserică, în Lumea Nouă, „părinţii fondatori” ai Americii au aşezat lucrurile de la bun început pe o cu totul altă bază bază, o bază solidă, fundamentată din punct de vedere teologico-politic: politica în general, statul din punct de vedere instituţional, dar într-un mod cu totul special politica democratică şi statul democratic au legitimitate doar dacă se bazează pe legea lui Dumnezeu, adică pe credinţa şi legămîntul cu Dumnezeu. Or, nimeni altcineva nu a înţeles şi explicat mai bine această aşezare decît Tocqueville, în cercetarea sa asupra factorilor decisivi pentru instaurarea şi menţinerea „republicii democratice în Statele Unite”, demers în care religiei îi revene rolul de prim rang, fiind considerată fundamentul democraţiei liberale (simultan al libertăţii şi libertăţii), ca „prima dintre instituţiile politice”, cea care formează substanţa „moravurilor”, i.e. (în sens tocquevilleian) „întreaga stare morală şi intelectuală a societăţii”:

„dintre toate doctrinele religioase, creştinismul este cel mai favorabil libertăţii, pentru că nu se adresează decît spiritului şi inimii celor pe care vrea să-i supună. Nici o religie n-a dispreţuit atît folosirea forţei materiale, ca religia lui Isus Cristos. Or, acolo unde forţa materială nu este la mare cinste, tirania nu poate dura...

Orice interpretare i s-ar da, dintre toate doctrinele religioase creştinismul este cel mai favorabil egalităţii. Doar religia lui Isus Cristos a considerat că singura măreţie a omului constă în împlinirea datoriilor sale şi că oricine poate ajunge la această măreţie, singura religie care e gata să accepte drept un fapt aproape divin sărăcia şi nefericirea.

Cred că este greşit să se considere religia catolică un inamic natural al democraţiei. Dimpotrivă, dintre diferitele doctrine creştine, catolicismul mi se pare cel mai favorabil egalizării condiţiilor...

...America este încă acel loc din lume în care religia creştină şi-a conservat cele mai multe din adevăratele-i puteri asupra sufletelor; şi nimic nu demonstrează mai bine cît este de folositoare şi firească pentru om, deoarece ţare în care influenţa ei este cea mai puternică în zilele noastre, este în acelaşi timp cea mai luminată şi cea mai liberă... Nu se poate spune deci că, în Statele Unite, religia exercită vreo influenţă asupra legilor sau asupra nuanţelor opiniilor politice, dar ea dirijează moravurile şi, orînduind familia, contribuie la ordinea în stat...

În Europa, aproape toate dezordinile din societate se nasc în căminul familial şi nu departe de patul conjugal...

În Statele Unite, religia nu orînduieşte doar moravurile, ci îşi îndinde puterea şi asupra inteligenţelor...

Religia care la americani nu se amestecă niciodată în mod direct în guvernarea societăţii, trebuie să fie considerată prima dintre instituţiile politice, deoarece, dacă nu ea le dă oamenilor gustul libertăţii, le uşurează în mod deosebit folosirea ei ”.⁸

Tocqueville are locul său unic în istoria gîndirii politice, în particular în teoria democraţiei. A spune despre el că este precursorul instituţionalismului şi neoinstituţionalismului este prea puţin, pentru că demersul său nu poate fi integrat în vreo şcoală de gîndire, fiind prea simplu şi complex în acelaşi timp. Şi nici nu poate fi imitat, aşa cum Marx a fost imitat de către marxişti, iar gîndirea sa a fost dusă pînă la ultimele consecinţe practice, adică la totalitarism. Cu ajutorul său, în particular al pasajelor de mai sus, putem înţelege că americanii nici măcar nu s-au sinchisit de lecţia lui Machiavelli şi de modul în care europenii au crezut că au rezolvat problema teologico-politică, cum se iluziona şi Manent. Tocqueville ştia că şi americanii făcuseră separarea între stat şi biserică, dar pentru el nu biserica era importantă, ci religia, pe care o şi consideră „prima dintre instituţiile politice”. El vorbeşte în particular despre religia creştină, precum şi despre importanţa catolicismului (dar şi a protestantismului, în alte pasaje). Nu vorbeşte niciunde despre ortodoxie, care nu a avut nici un rol nici în formarea spiritului american, nici în formarea şi menţinerea „republicii democratice”, după cum nu vorbeşte nici despre celelalte religii, iar aceste omisiuni (provenite din descrierea realităţii de atunci, care încă era departe de ceea ce avea să devină „the Melting Pot”) le-au dat multora bătăi de cap de atunci încoace. Însă Tocqueville nici nu formulează vreo restricţie sau vreo „lege universală” cu privire la necesitatea ca religia să devină „prima dintre instituţiile politice” ale democraţiei în vreun alt context decît cel pe care îl explica, lucru care ar fi putut fi interpretat drept un fel de abordare teocratică.

Menţionarea lui Tocqueville în contextul explicării rolului religiei şi al bisericii (sau al religiilor şi bisericilor) în Noua Europă are rolul de a marca o diferenţă crucială: în vreme ce democraţia americană se dezvolta de la bun început avînd religia drept „prima dintre instituţiile politice”, în Europa începuse încă din Renaştere un proces de treptată eliminare a bisericii din stat şi a religiei din filosofie şi din gîndire, o emancipare pe care mulţi au interpretată vreme de secole drept „un progres” indiscutabil. În statele totalitare atee, acest „progres” urma să fie dus pînă la ultimele consecinţe. Or, aşa cum descriu, definesc şi explic eu „noua problemă teologico-politică”, eliminarea instituţională completă a bisericii din spaţiul politic, dar mai ales eliminarea axiomelor moral-religioase şi teologic-ontologice din gîndirea filosofică şi politică au echivalat cu eliminarea oricăror tabuuri, sancţiuni, interdicţii şi spaţii bine delimitate pentru manifestarea în lume a Răului Radical. Ce înseamnă aceasta din punct de vedere concret, politic? Înseamnă că linia roşie de gîndire, care începe cu strigătul lui Nietzsche („Dumnezeu a murit!”) şi merge pînă la filosofia analitică (care demonstrează că noţiunea de „Dumnezeu” nu are nici sens, nici semnificaţie), fără a se opri însă acolo, au distrus complet fundamentul respectului faţă de demnitatea, viaţa şi drepturile omului, aşa cum fuseseră ele conferite de Dumnezeu.

Dovezile cele mai şocante au fost Gulagul şi Holocaustul. Însă manifestările Răului Radical nu se leagă doar de regimurile totalitare, nazist şi comunist. Preşedintele american Ronald Reagan definea cruciada sa împotriva URSS şi a ţărilor comuniste din Pactul de la Varşovia (care includea şi România) drept „the Empire of Evil”, propunîndu-şi să-l doboare, iar în ultimă instanţă chiar a reuşit. Regimurile totalitare au marcat renunţarea făţişă la retorica delimitării de Răul Radical. Regimurile democratico-liberale, alături de care au intrat în NATO şi UE regimurile posttotalitare, lasă indivizilor şi comunităţilor libertatea de a se raporta oricum vor la Răul Radical. Aceasta nu înseamnă completa abandonare a luptei împotriva Răului, ci doar relativizarea sa abordarea sa prin strategiile „de nişă”, adică indirect şi prin intermediul unor „politici” sectoriale (policies). De aceea, chiar dacă principiul separării dintre stat şi biserică funcţionează la nivelul UE, în practică formele organizate de religie sînt încurajate să ia „iniţiative”, să participe la anumite „proiecte”, să devină parteneri nonstatali ai megabirocraţiei transtatale europene sau a diferitelor componente statale ori nonguvernamentale ale acesteia.

Am explicat pe larg în alte scrieri cum rezolvarea europeană medievalo-modernă a problemei teologico-politice a stat la baza marilor catastrofe politice, a genocidului comis de către bolşevici şi nazişti, a Gulagului şi Holocaustului.⁹ Am să reiau demonstraţia pe scurt, pentru a mă apleca apoi asupra subiectului rolului jucat de biserici, religii în Noua Europă şi în Lumea Nouă. De fapt, am folosit cadrul teoretic al problemei teologico-politice pentru a explica apariţia şi manifestarea în lume a Răului Radical.

(continuare în numărul viitor)

NOTE