Semn de întrebare

Semn de întrebare
Istoria unui text nepublicat
 

MICHAEL SHAFIR

Introducere

La 5 decembrie 2008, primeam din Canada, de la Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, urmatorul mesaj (o invitaţie colectivă în limba engleză, adresată mai multora) pe care îl reproduc întocmai:

1. When and how exactly did you become interested in Romanian and Eastern European studies?
2. Could you tell us what you were doing in 1989? Did you witness the collapse of the communist regimes while in Eastern Europe or did you watch it from your country? How did you perceive those events?
3. Do you think the Revolution of December 1989 was inevitable? In your opinion, how has it impacted post-communist Romania?
4. In 1989, what kind of evolution did you envision for Romania and Eastern Europe for the next two decades? Were your hopes generally confirmed or disconfirmed?
5. In your opinion, which are the most notable successes registered by Romania and Eastern Europe during the last two decades?
6. In your opinion, which are the most notable failures registered by Romania and Eastern Europe during the last two decades?
7. Which are the problems that the country and the region must address in the near future?
8. What difference did the eastern enlargement of the European Union make for Romania and its neighbors?
9. What impact did the eastern enlargement of the European Union have on Europe?
10. What impact, if any, do you think the recent global economic downturn will have on Romania and Eastern Europe?
11. How are Romanian and Eastern European studies viewed in your country and your field (e.g., history, political science, anthropology) 20 years after the collapse of the communist regimes? Does it still pay off to study these countries? Why or why not?

M-am conformat, am răspuns întrebărilor celor doi, avertizându-i în acelaşi timp că s-ar putea ca răspunsurile mele să le stârnească neplăceri, alţi participanţi la volum ridicând obiecţii, caz în care sunt dispus să renunţ la participare. Am fost asigurat că nu se va întâmpla aşa. După avataruri editoriale, volumul se află în stadiul preparării şpalturilor, urmând a vedea lumina tiparului la o respectabilă editură ieşeană. În aceste circumstanţe, am fost recontactat de către dl. Turcescu, care mi-a explicat că, date fiind criticile exprimate la adresa lui Vladimir Tismăneanu în contribuţia mea, a considerat necesar să-i ofere acestuia posibilitatea de a-mi răspunde. Potrivit celor scrise de dl. Turcescu, Vladimir Tismăneanu ar fi afirmat că 1) a răspuns deja criticilor mele în trecut şi o poate face şi dacă e cazul, o poate face în viitor, în altă parte, dar că 2) dat fiind faptul că Monica Lovinescu nu mai poate să răspundă, cere ca pasajele referitoare la ea să fie scoase din textul meu. De două ori fals.

Dl. VT nu a răspuns NICIODATĂ şi nicăieri acestor critici, decât cel mult prin interpuşi, deci nu sub proprie semnătură; s-a referit la UNELE dintre aceste critici având însă grijă să nu numească nici autorul lor, nici unde ele au apărut. Doi: Criticile mele la adresa Monicăi Lovinescu şi a rolului ei după 1989 (contrastat, cum se cuvenea, cu cel jucat înainte de această dată) au apărut, atât în ţară cât şi în străinătate, cu ani de zile înaintea decesului acesteia. Nu a răspuns niciodată, nu s-a referit la ele nici în jurnalele publicate cu atâtea alte detalii. A făcut însă altceva: a refuzat să mai aibă contact cu editorul acestei reviste, Stelian Tănase, pentru “păcatul” de a fi publicat chiar în aceste pagini unul dinte articole referitoare la acest rol. După numeroase încercări de a mă convinge să accept “compromisul” propus de dl Tismăneanu, dl. Turcescu m-a anunţat “cu tristeţe” că, dată fiind intransigenţa mea, se văd nevoiţi să accepte repetata mea propunere de a renunţa mai degrabă la participarea la volum decât la ce am de spus în acea contribuţie. Nu este prima oară când dl. Tismăneanu exercită de la distanţă acelaşi rol pe care Monica Lovinescu l-a exercitat după 1989: cel de cenzor neoficial (vezi cazul Norman Manea şi demisia “protestatară” din colegiul revistei “22”). Mă refer la un asemenea precedent din partea lui într-o carte cere urmează să apară în curând (aşa sper, mai ştii?). Între timp, poate că cititorii Sferei Politice să fie, totuşi, curioşi să afle ce gândesc despre România din ajunul, dar mai ales după, decembrie 1989. Iată, deci, textul nepublicat:

Unsprezece întrebări la tot atâtea
Michael Shafir

Dragă Lavinia Stan, dragă Lucian Turcescu.

După cum bine ştiţi, un evreu răspunde la o întrebare cu alta. Iată, deci, întrebările mele la ale voastre:

1. Mărturisesc că mă cam puneţi în încurcătură cu această primă întrebare. Impulsul mă îndeamnă să vă dau un răspuns cam „ortodoxist”: m-am născut aşa, am fost interesat de studiile asupra României şi regiunii din care face parte de când mă ştiu. Asta ar însemna că sunt mai degrabă eu însumi produsul acestui interes decât producătorul său, că accidentul (şi aici nu mai sunt ortodoxist, ci mai degrabă paradeterminist) naşterii mele pe aceste meleaguri a determinat şi interesul meu pentru această ţară (cu „ţ” mic, vă rog!) şi regiune. Sunt însă destul de lucid să evit acest impuls, deşi el conţine fără îndoială şi un sâmbure de adevăr. Altfel, ferească Domnul, ar fi însemnat să am nu numai câteva sute de concurenţi la scară mondială, ci zeci de milioane. Atunci să vezi ce ar fi însemnat „publish or perish” (publică sau pieri)!

Cred, însă, că o serie de circumstanţe şi de accidente (viaţa e plină de ele, accidentele determinând mult mai multe decât dorim să ne închipuim) mi-au marcat cursul carierei. Prima circumstanţă este fără îndoială faptul că m-am născut şi am crescut într-o familie ultrapolitizată, deci socializarea mea politică a început cu primul banc anticomunist pe care l-am auzit din gura tatălui meu. Desigur, odată emigrat, aş fi putut să-mi îndrept interesele politice spre alte sfere, spre alte meleaguri, spre alte probleme. Aici a intervenit primul accident. Tatăl celui mai bun prieten al meu din copilărie, de origine greacă, m-a recomandat pentru un post la Radio Europa Liberă. Eram atunci pe cale de a-mi absolvi în Israel licenţa în literatură engleză şi în istorie. Am plecat în Germania, am stat acolo doi ani, şi am revenit în Israel în 1967. Odată reîntors, ştiam deja că adevăratul meu interes este în ştiinţe politice. Mi-am schimbat, deci, aria de studii de la istorie la ştinţe politice. Şi am continuat aşa până la doctorat. După ce avusesem enorma şansă să studiez cu un mare istoric, Jacob Talmon, acum formarea mea a trecut în mâinile unei pleiade de uriaşi politologi: Shlomo Avineri, Zeev Sternhell, Martin Seliger (şi i-am numit numai pe câţiva). Dar ce s-ar fi întâmplat dacă accidentul nu făcea ca la facultatea unde studiam să fi venit cu puţin timp în urmă Galia Golan, specialistă în problemele comunismului şi ale Europei de Est, cu care aveam să-mi dau doctoratul în cele din urmă? Poate aş fi devenit un specialist în gândirea lui Antonio Gramsci, aşa cum dorisem la un moment dat. Şi ce s-ar fi întâmplat dacă Universitatea din Tel Aviv, unde predasem câtva timp după obţinerea doctoratului, m-ar fi convins (aşa cum a încercat s-o facă) să abandonez calea pe care plecasem şi să mă concentrez mai mult pe defuncta Uniune Sovietică? Accidentul, numai el, a făcut ca Europa Liberă, unde se pare că lăsasem o impresie destul de pozitivă şi care mă cam bombardase cu oferte de noi şi noi posturi după plecarea mea, să trimeată o nouă ofertă tocmai când tensiunile de la facultate îşi atinseseră apogeul şi cele din familie aşijderea. Am revenit, deci, la Radio Europa Liberă într-un post foarte înalt la scară ierarhică, dar în care mă plictiseam copios. Când Anneli Ute Gabanyi a demisionat din motive personale, am preluat conducerea secţiei de cercetare române a postului de radio. Restul, cum spun americanii, „e istorie”, dar în regiunea de care mă ocupam, istoria înseamnă tensiuni. Aşa că am avut ocazia să constat, mai ales după 1989, că lupta comună pentru înlăturarea comunismului nu a însemnat neapărat şi o poziţie de valori comune, că nu ajunge să fii anticomunist pentru a fi şi democrat. Şi dăi, şi luptă mai departe, până când veniţi Dumneavoastră, soţii Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, încurcându-mă cu întrebări privind geneza ştiinţifică a subsemnatului. Persoană importantă, mie-mi spuneţi?

2. În 1989 eram la Europa Liberă, conducând secţia de care vă vorbeam mai sus. Spre deosebire de alţi viteji de după război, care s-au grăbit să afirme că prevăzuseră cu exactitudine căderea regimului comunist (deşi degeaba veţi căuta dovezi scrise asupra acestora), eu unul eram mai degrabă înclinat să cred că regimul va supravieţui, devenind (folosesc aici un fel de formulă troţkist-telescopică) un fel de Coree de Nord a estului european. Îmi amintesc că urma să plec în concediu de Crăciun în Danemarca, la socrii mei de atunci, şi cu greu m-a convins directorul Institutului de Cercetare, A. Ross Johnson, să renunţ la aceste planuri. Privind înapoi (fără mânie şi fără ruşine) îmi dau seama că tocmai eu (unul ce se vrea hegelian) nu luasem în considerare „şiretenia istoriei”. Pentru că, de fapt, avusesem dreptate: nu regimul comunist căzuse la 22 decembrie 1989, ci Nicolae Ceauşescu. Să nu fiu carecumva greşit înţeles: nu am aparţinut niciodată grupului care consideră „evenimentele” din 1989 a fi fost un mizerabil complot. Din primele mele analize am afirmat că gruparea ce avea să devină în curând FSN a fost singura cât-de-cât organizată, ceea ce i-a permis să ocupe spaţiul politic într-un vid de putere creat de revolta populară care a surprins pe toată lumea, inclusiv pe Michael Shafir. Dar elementele care îl făcuseră pe Michael Shafir să greşească (mă refer la analiza culturii politice al cărei pionier în ce priveşte România am fost) se vor dovedi mai puternice decât evenimentele din 17-22 decembrie 1989: pasivitatea şi conformismul, frica de inovaţie, pe scurt tot ceea ce îi facilitase lui Nicolae Ceauşescu acea „schimbare simulată” căreia îi suntem şi astăzi tributari, plus puternica notă de naţionalism care avea să dispară din parlamentul ales cu instrumente democratice abia în 2008. Şi rămâne de văzut pe cât timp. Acest din urmă element, mai mult decât orice teroare, a contibuit la aflarea anticomuniştilor şi a adversarilor lor în aceeaşi barcă ideologică, aşa cum o demonstrează Alina Tudor Pavelescu într-un doctorat susţinut la Paris, din al cărui juriu am avut onoarea să fac parte. Din păcate, mai nimic din acestea nu se regăsesc în aşa-numitul Raport Tismăneanu. Îmi amintesc cum după 1989, Nicolae Stroescu Stănişoară, devenit între timp (catastrofalul) director al postului de radio Europa Liberă în limba română, susţinea că Armata, fiind mânată de sentimente naţionale, nu putea să fi tras în popor. Astăzi ştim adevărul, dar ceea ce se refuza pe atunci să fie luat în considerare (şi se refuză şi azi) este faptul că naţionalismul şi autoritarismul convieţuiesc foarte bine. În această situaţie, eu cu cine votez?

3. Dacă evenimentele din 1989 au fost inevitabile? Inevitabilă este numai moartea individului. În rest, toată istoria se desfăşoară sub zodia contrafactualismului, adică sub semnul lui „dacă”. Istoricii vor trebui să-şi revizuiască foarte curând tabuizarea lui „dacă”. De fapt, au început să o facă – vezi lucrările lui Niall Ferguson. „Dacă” sovieticii şi-ar fi însuşit „Primăvara de la Praga” în loc să o înnăbuşească în sânge, ar mai fi avut loc dispariţia sistemului (care ar fi devenit altul înainte de a fi prea târziu)? Istoria, avea să afirme Gorbaciov (fără a fi conştient că se pronunţa şi asupra propriului caz, nu numai asupra celui ce se numea Erich Honecker) „pedepseşte pe cei care vin prea târziu”. „Dacă” bunicuţa marxist românească nu ar fi fost atât de „sublimă” încât să „lipsească cu desăvârşire”, nepermiţând naşterea unei disidenţe în cadrul PCR şi eventual transformarea acesteia într-una democratică (vezi cazurile Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei), ar fi rezistat Ceauşescu atâta timp oferind naţionalism în loc de pâine? Şi, după 1989, l-am mai fi avut pe Arpagic în loc să fi avut un program coerent de schimbare democratică? În sfârşit, „dacă” actuala criză economică ar fi izbucnit cu 20 de ani înainte (o ipoteză nicidecum fantezistă), ar mai fi fost opţiunea pentru capitalism atât de tranşantă? În rest, cred că am răspuns deja la întrebare în punctul 2 de mai sus.

4. Ca mai toată lumea, am fost şi eu cuprins la început de euforia speranţelor, dar m-am trezit foarte repede din ea. Vedeţi, pînă la prima mea vizită la Bucureşti în mai 1990 (fusesem la Timişoara în martie să mă reîntâlnesc cu singura rudă pe care o mai aveam în România), lumea se cam împărţea între sprijinitorii Pieţii Universităţii şi oponenţii acesteia. Bineînţeles că mă număram printre primii. Nu cred că trecuseră 12 ore de la venirea mea până am ajuns în piaţă. Nu au trecut alte 12 ore şi am înţeles că, vai, nici de data aceasta lumea nu se împărţea între „cei buni” şi „cei răi.” La vestitul balcon îşi făcuse apariţia Marian Munteanu, care ceruse imediat publicului să îngenuncheze. Persoana cu care mă aflam atunci în piaţă şi cu mine am fost singurii în perimetrul meu vizual care nu au îngenunchiat. N-am s-o numesc, i-ar crea şi astăzi neplăceri. Dar printre cei care îngenunchiaseră se numărau zeci de prieteni reveniţi ca şi mine din Occident, despre care ştiam că religiozitatea nu-i dă afară din casă şi cu care mă aflasem pe aceeaşi baricadă politică. Premoniţia mea că îngenuncherea nu avea nimic de a face cu credinţa s-a adeverit când Munteanu a deschis gura. Şi a fost confirmată de Emil Hurezeanu, care, întorcându-se de la o discuţie cu el, era palid şi a spus numai atât: “Ăsta e legionar get-beget, a întrebat dacă printre noi sunt şi jidani”. Apoi mi-a fost confirmată de Alin Teodorescu. Vă invit să nu speculaţi cine îi dăduse misiunea să mă „lămurească”, dat fiind faptul că şi Munteanu s-a dovedit a fi fost informatorul „lor”. La urma-urmei, nu Alin Teodorescu va fi numit candidat la preşedenţie din partea partidului înfiinţat de Măgureanu. Da, lucrurile se complicau din ce în ce mai mult. Şi complicate au rămas până în ziua de azi. Aşa că îmi este greu să răspund dacă speranţele mele s-au îndeplinit sau nu. Ele au fost înăbuşite în faşă. În mai 1990, mai eram acasă la Gabriel Liiceanu împreună cu Mihnea Berindei, Sorin Alexandrescu şi alţii, plănuind cum va arăta colecţia Humanitas despre comunism. Cum să-mi fi închipuit atunci că Monica Lovinescu avea să decreteze că trecutul de extremă dreaptă nu are nicio importanţă, din moment ce nu din el ieşise ţara recent, ci din comunism? Şi că, practic, tot ce fusese anticomunist avea valoare? Oare nu tot Monica Lovinescu, când se lua la trântă cu ideologia ceauşistă, sublinia că ea îmbrăţişase acel trecut devenit acum insignifiant, transformându-l în principala sa bază legitimatorie? Şi cum să îmi închipui că cei menţionaţi mai sus (şi mulţi, mulţi alţii) vor spune „amin” şi vor poza până în zilele noastre în continuatorii moştenirii ierunclovinesciene, atât de îndepărtată de cea eugenlovinesciană? Ba chiar că va exista o concurenţă între aceşti moştenitori, una mai degrabă amintind de cea care generase sintagma „cel mai fidel elev al marelui Lenin”. Da, am şi speranţe. Altfel, nu m-aş fi întors la catedra pe care o am azi la Universitatea Babeş-Bolyai.

5. Neîndoilenic, libertatea de exprimare, fără de care, cum se ştie de la John Stuart Mill încoace, nu e de imaginat niciun fel de progres. Dar Mill ştia că aceasta nu e identică cu libertatea de organizare, care se cere, totuşi limitată de pericolul real al atacului la adresa individului şi al democraţiei. Generaţia ’68 în Occident (vai-vai, una de stânga, acea stângă care nu poate fi nici măcar percepută de vajnicii apărători români ai iliberalismului mascat în toate culorile curcubeului politic autohton post-1989) crease sintagma „este interzis să interzici”. Dar să fie, oare, interzis să interzici interzicerea? Nu cred, dacă nu vrem să ne sinucidem ca democraţi. Şi aş dori să subliniez că mecanismul alegerii democrate nu constituie câtuşi de puţin esenţa democraţiei, deşi el este parte integrantă din instrumentele acesteia. Extremele, cea dreaptă şi cea stângă deopotrivă, nu au dreptul să beneficieze de democraţie, din moment ce ele neagă valoarea ei centrală: individul, nu comunitatea definită cum o fi, de clasă, rasă sau (de ce nu?) de gusturi muzicale. În acest punct sunt mai degrabă conservator de nuanţă burkiană decât orice altceva. Mi-e frică de prizonieratul „marilor idei”. Mi-e frică de orice nuanţă de mesianism – moştenirea cea mai teribilă lăsată de iudaism celorlalte culturi. De unde şi agnosticismul meu, dar asta e altă problemă. Democraţia este o viziune pesimistă, dragi prieteni. Ea nu are încredere în capacitatea omului de a face faţă tentaţiilor puterii. De aceea sunt create în democraţie instrumente menite să constrângă aceste porniri ale naturii umane. Cum să nu te minunezi, atunci, când constaţi că elitişti cum sunt Horia Roman-Patapievici sau Gabriel Liiceanu („oameni ca noi” nu se bagă în politică pentru profit) devin partizani înfocaţi al unei republici prezidenţiale? Cum să nu îţi aminteşti de vestitul enunţ al lui Bert Brecht, “erst kommt das Fressen, dann kommt die Moral?” (mai întâi vine păpica, mai apoi morala). Întrebarea mea, deci, este în ce constă „das Fressen”. Nu cumva şi în capitalul social transformat din capital simbolic în capital material şi/sau politic, pe care, conştient sau ba, şi-l apără aceste persoane? Dacă da, care este deosebirea dintre ceea ce am putea numi „grupuri de atitudine” post-1989 şi cele ce funcţionau sub naţional-ceauşism? Ca să fiu mai explicit: între 1965-1989 au funcţionat grupuri de atitudine a căror compoziţie, deşi eterogenă, reflecta primatul valorilor naţionaliste. Cine folosea pe cine (Kto kogo?) e altă întrebare. După modesta mea părere, partidul îi folosise pe ceilalţi, dar s-ar putea să greşesc în unele instanţe. Se alimentau reciproc, contra cost. Acum, în mod paradoxal, reîntâlnim grupuri de atitudine, tot eterogene, mânate de anticomunism. Un anticomunism pe care îl împărtăşesc ca valoare, dar nicidecum ca valoare supremă. Nu sunt dispus ca în numele anticomunismului să renunţ la individualism şi la instrumentele clasice menite să îl apere. Cred că aşa se explică că a fost îndeajuns ca puterea băsesciană să îşi însuşească anticomunismul pentru a îi vedea pe aceşti intelectuali elitişti trecând cu arme şi bagaje în tabăra de care se deziseseră până mai ieri, devenind de fapt (am arătat-o într-un recent articol publicat la voi, în Canada, în Canadian Slavonic Papers) neo-populişti. Mie asta nu îmi miroase numai a ceauşism, îmi pute a ceauşism. Tot aşa cum „das Fressen” în calitate de capital social îl poate determina pe preşedintele comisiei care a analizat perioada comunistă să accepte s-o conducă (cu girofar, aş adăuga) după ce arătase clar de ce nu este nevoie de ea.

6. În ce priveşte Europa de Est în general, nu am deziluzii. Nu mă aşteptam nici în 1989, nici în 1999, şi nu mă aştept nici azi ca totul să meargă strună. Normalitatea constă în dificultăţi, şi e bine că aşa stau lucrurile. Altfel, am fi rămas în antichitate. Europa de Est (România inclusiv) face azi parte din NATO, şi tot aşa stau lucrurile cu Uniunea Europeană. Desigur, această apartenenţă nu este decât o garanţie parţială, şi criza căreia îi face faţă economia mondială va arăta cât de importantă sau lipsită de importanţă este apartenenţa de care vorbeam. Mie îmi este însă clar că această apartenenţă nu este suficientă pentru a genera salvarea într-o barcă comună. Mai depinde şi dacă ştim noi înşine să vâslim. Altfel, mai devreme sau mai târziu ne vom trezi aruncaţi în apele reci ale oceanului. Caz în care iar ne vom plânge, desigur, că am fost „vânduţi” ca la Yalta, la Malta, sau mai-ştiu-eu unde.

7. Slavă Domnului, deşi uriaşe, problemele regiunii nu sunt diferite cu nimic de cele cărora trebuie să le facă faţă alte regiuni. Iată un motiv de satisfacţie în pofida tuturor buturugilor care ne mai pot răsturna carul. Nu că necazul celor mulţi ar constitui cumva acea jumătate de alinare de care vorbeşte un proverb evreiesc. Un indiciu, însă, de normalitate. Criza economică, tensiunile sociale care vor fi de neevitat, infracţionalitatea, tentaţia unei mâini forte în această situaţie, terorismul la scară mondială, sunt numai câteva dintre aceste probleme. România nu le poate evita, interdependenţa devenind de mult una dintre caracteristicile sistemului mondial la scară economică şi socială. Până acum, capitalismul a dovedit o forţă de regenerare unică în istorie. Nu este însă o garanţie, dat fiind că această regenerare s-a bazat pe expansiune. Unde şi ce va putea reproduce o nouă expansiune în condiţiile în care un război mondial nu mai este imaginabil? Posibil ca răspunsul să se găsească într-o reevaluare normativă a sistemului. Va mai fi însă acesta acelaşi sistem? După eşecul „socialismului cu faţă umană” să urmeze, oare, eşecul capitalismului cu faţă morală?

8. Lărgirea Uniunii Europene a avut o semnificaţie dublă. Cred că prima, cea simbolică, a fost cel puţin tot atât de importantă ca cea de-a doua, pe care aş defini-o ca cea economico-instituţională. Semnificaţia simbolică a constat în depăşirea complexului de inferioritate creat de Cortina de Fier. Cu alte cuvinte, ea a fost nu numai una de natură politică (deşi a fost fără îndoială şi de această esenţă), ci în primul rând o confirmare a apartenenţei la o civilizaţie de care estul continentului fusese forţat să se despartă. Paradoxal, tocmai aici, în regiunea dominată politic de defuncta Uniune Sovietică, s-a creat sentimentul general că adevăratul „est” începe la graniţa răsăriteană a propriului stat. Pentru maghiari, estul începea dacă nu la Arad sau Oradea, atunci la Carpaţi, pentru români dacă nu la Prut, atunci la Nistru. Când cehii, polonezii şi maghiarii au început să reînvie conceptul de „Europa Centrală” către mijlocul anilor ’70, românii erau lăsaţi afară. Ceea ce fusese o regiune multietnică dominată de Imperiul habsburgic şi/sau de Prusia era transformat astfel într-o paradigmă explicatorie a comportamentului politic. Paradigma nu era total lipsită de valoare, şi nu încape îndoială că altfel se gândeau lucrurile la Cernăuţi şi Timişoara decât la Slatina sau la Caracal. Dar atotexplicatorie cum se pretindea nu era – nici la Brăila nu se gândea la fel ca la Bucureşti. Civilizaţia creată de convieţuirea greco-româno-evreiască de la Brăila nu era mai puţin tolerantă decât cea din Bucovina, sau poate nu mai puţin intolerantă, cum ştie orice cititor a lui Gregor von Rezzori. Respingerea „estului” ca paradigmă a avut însă în regiunea nostră rezultatul paradoxal că intelectualul (dar şi politicianul) român sau bulgar urmăreşte cu mare atenţie ce se petrece la Paris, Berlin şi Londra dar arată un dezinteres total faţă de ce se petrece la Budapesta, ca să nu mai vorbim de Moscova. Ce ne interesează pe noi Budapesta (sau Praga!), când noi aparţinem Occidentului? Intrarea în Uniunea Europeană a tuturor acestor state a diminuat întrucâtva fenomenul, vrând-nevrând. Apartenenţa comună obligă printre altele la urmărirea celor petrecute în ograda vecinului. Din păcate, continuăm să ne dorim să moară în primul rând capra acestuia, nerealizând că decesul bietului animal va afecta propriile noastre buzunare.

În ce priveşte dimensiunea economico-instituţională, ne lovim de moştenirea atât de grea a ceea ce am denumit „schimbarea simulată”. Aceasta nu începe cu anii comunismului, dar este intensificată de regimul comunist. Pe bună dreptate ne întrebăm şi azi dacă „formele fără fond” au fost la timpul lor benefice sau nu pentru meleagurile noastre. Oricum, nu văd în ce ar consta beneficul lor în perioada comunistă, dat fiind faptul că fie ne-am „sincronizat” atunci cu Ivan cel Groaznic, fie cu Burebista. Spre deosebire de aceste timpuri, se creaseră de către paşoptişti instituţii unde, e adevărat, se numărau pristandaneşte „steagurile la primărie” şi care erau servite de „români mai mult sau mai puţin oneşti”. Nepoţii şi strănepoţii acestora, oameni „noi”, au funcţionat vreme îndelungată conform „eticii şi echităţii socialiste”, dar, la fel cu bunicii şi străbunicii lor, ştiau că e de datoria statului (fie el şi multilateral dezvoltat) să le asigure salarii, pensii şi niscaiva castraveţi muraţi, „că de-aia-i stat”. Acum a devenit de datoria Uniunii Europene să facă acelaşi lucru, că de-aia-i Uniune. Una de la care (o dovedesc multiplele infracţionalităţi bulgare şi române în implementarea proiectelor depuse) ne aşteptăm să „bage” la buget în schimbul bifării formale a unor sarcini asumate şi uitate în momentul în care am devenit membri. Cum ar fi reforma în justiţie. Şi atunci, dragi prieteni, permiteţi-mi o întrebare: nu-i aşa că românul are toate motivele să devină eurosceptic?

9. Rămâne, de văzut dacă în contextul prezentei crize economice, Uniunea Europeană se va dovedi o organizaţie viabilă. Criza constituie primul mare test al acestei aventuri europene. Să nu uităm că ne-am alăturat acesteia (şi acelaşi lucru e valabil în cazul NATO) când organizaţia devenise simbolică pentru democraţie şi bunăstare. Există semne îngrijorătoare că democrația poate fi periclitată fie prin exportul ei forţat (vezi formula Bush Jr. care a adus „democraţia” în Irak sub forma torturării prizonierilor), fie prin demonizarea Celuilalt – în cazul prezent un Celălat reprezentat de emigrantul economic şi/sau musulman. Cu o forţă de muncă îmbătrînită şi prea longevivă pentru premisele sub care se se încheiase „pactul social” postbelic, Europa de Vest se prăbuşeşte pentru că reuşise prea bine. Oamenii trăiesc mult mai mult ca în trecut, natalitatea scade vertiginos (tot din cauză că oamenii doresc să trăiască mai lejer), ceea ce înseamnă că numai importul de forţă de muncă (din Răsăritul continentului, dar şi din Asia şi Africa) ar putea induce o oarecere relansare economică. Dar aici ne lovim atât de problema „ciocnirii civilizaţiilor” pe care mulţi analişti locali au respins-o din cauză că se percepeau a se număra printe cei „damnaţi” de Huntington, cât şi de problema redefinirii democraţiei. Poate un sistem democratic exista cu două sau mai multe categorii de locuitori (nu neapărat cetăţeni)? În perspectivă scurtă, cred că da. Într-una mai îndepărtată, mă îndoiesc, mai ales că ecuaţia vest europeană dă semne de inversare a formulei române post-1989. Nu li se reproşează noilor veniţi ce nu au mâncat în trecut („salam cu soia”) ci mai degrabă ce mănâncă azi. Când începe să se vorbească despre ce „pute a usturoi”, duhoarea autoritar-comunitară se răspândeşte repede. Măcar atât ar trebui să ştim din propria noastă istorie.

10. Am răspuns deja la această întrebare, cum se poate constata din rândurile de mai sus. Aş adăuga numai o referire la impactul încălzirii globale. Dacă nu se iau urgent măsuri drastice (şi s-ar putea să fie deja prea târziu), problemele ridicate de întrebările voastre vor fi oricum soluţionate, şi de data aceasta pentru totdeauna. Nici măcar nu va mai trebui să ne facem griji pentru generaţiile următoare. Nu-i minunat? Aceste măsuri nu pot fi nici locale, nici măcar continentale. În locul lor, constatăm că a început o cursă pentru a profita de dezgheţul de la polul Nord, în scopul extragerii de noi resurse dintre cele mai poluante. Un politician regional de primă statură, preşedintele ceh Vaclav Klaus (la ora actuală nominal primstătător pe şase luni al Uniunii Europene) ia în zeflemea încălzirea globală pe care o denumeşte „mitologia lui Al Gore”. Aţi văzut însă că deşertificarea a început deja în partea de sud a României. Desigur, cu ajutorul nepreţuit al noilor latifundiari. Dezmăţul deforestărilor, al cărui rezultat se simte odată la câteva luni prin inundaţii şi alunecări de teren, împinge şi el în aceeaşi direcţie. O fi el, românul, frate cu codrul, dar în capitalismul sălbatec a cam devenit fratricid. În numele iniţiativei private ne sinucidem la modul colectiv. Pe fundalul unei crize economice de proporţii care împinge spre intensificarea acestui fenomen (vezi Arctica), speranţa nu poate fi pusă nici măcar pe impunerea de măsuri „de la Bruxelles”. Vă mai aduceţi aminte de filmul „Opriţi lumea, vreau să mă dau jos”?

11. Nu. Să stăm însă strâmb şi să judecăm drept. Niciodată în trecut nu a fost avantajos din punct de vedere material să studiezi politologia (sau istoria, sau antropologia). Excepţie poate face scurta (istoriceşte vorbind) perioadă a Războiului Rece pentru cei aflaţi în Occident. Dar şi aceia, puţini. Aceste discipline fac parte din categoria celor cărora te dedici deoarece ai chemare. Sau crezi că o ai. Din acest punct de vedere, toate socioumanele nu sunt altceva decât o versiune secularizată a credinţei. Problema e alta. Nu toţi propăvăduitorii se pot călugări. Majoritatea au nevoie de credincioşi. Dacă Biserica nu se umple, ea dă faliment mai devreme sau mai târziu. Tocmai de aceea capitalismul târziu din România şi din alte state fost comuniste, a creat învăţământul de masă. Dar, atunci când nu poţi scoate din Biserică pe cel ce fluieră (copiază, plagiază, recurge la substituirea de identitate pentru a trece examenul), cine mai poate crede în ceea ce propăvăduieşti, şi cine se mai poate baza pe diploma pe care ai emis-o? Şi dacă încerci să îl scoţi, eşti întrebat cine îţi va finanţa salariul anul viitor. În această situaţie, cei puţini care au chemare vor prefera să asculte slujba în alte limbi, la alte biserici, mai ales că devenind membri ai Marelui Ecumenism European, studiile nici nu costă prea mult în străinătate. Cei mai buni vor rămâne acolo. Cine o fi spus că sistemul crează din sinea lui propria sa contradicţie?

 sus