Eseu

Managementul conectării şi resursele ideologice ale puterii
 

SORIN BORZA

Abstract:
The modern individual is performance oriented; hence, he is highly preoccupied with connecting himself with the public. His means of communication (mainly the imago-visual ones) are being permanently adjusted on a performative basis. Therefore, it turns to be more important what an individual is able to provide in public rather than whom he actually is and what values shape him up. Absorbed by a social “dialect” which he uses by reasons of conformity, any individual becomes the promoter of a culture of dissimulation. The vassalage’s architecture articulates in the ambit of individual’s ability to exploit the personal formulas of consensus. In the following we will thus argue that Romania missed its modernity, partly because of the residual effect of the post-feudal model of authority and because of the inertia of the vassalage system.

Keywords: Missed modernity, academic consensus, imagocentrism, political management, imago-ideologies

 

Putere şi seducţie. Valoarea politică a imaginii de consum

Prestigiul şi puterea politică se cuantifică azi în perspectiva anvergurii şi calităţii funcţionale a conectării la o reţea dinamică de influenţare a valorilor care determină dinamica unei societăţi. În condiţiile în care „Binele, la fel ca adevărul, include elemente ireductibil subiective”¹ sursa primară a influenţei devine seducţia. Mentalul colectiv asociază în mod curent seducţia cu o categorie specială de atracţie pe care cineva o poate exercita asupra celorlalţi şi pe seama căreia îi poate determina să ia anumite decizii. Plasată undeva în intervalul dintre infracţiune² şi manipulare simpatică ea se bucură de îngăduinţa colectivă cu argumentul că probează volens-nolens prezenţa unei forme de graţie intelectuală. La o analiză mai atentă seducţia, chiar în formule pretins inocente, nu-şi poate reprima latura sa violentă. Seducţia ca formă de preluare a controlului deciziei de grup a permis înlocuirea puterii pumnului prin puterea disciplinei.

S-ar putea obiecta aici cu argumentul că normele (adesea convertite în legi) sunt liber consimţite şi acest lucru schimbă radical lucrurile. În realitate toţi profesorii de drept care privesc contractualismul cu atâta veneraţie au mari dificultăţi atunci când trebuie să definească în termeni clari ce înţeleg prin consimţământ liber în condiţiile în care ştiu sigur că mulţi dintre ei au întârziat să-şi plătească imediat impozitele cu scuza că au anumite reţineri în ceea ce priveşte legitimitatea lor. N-am nici un motiv să-i contrazic, dar mă pot întreba cât de liber este consimţământul unui bătrân ţăran pentru care dreptatea a părut mereu a fi doar „folosul celui puternic”³?

În aceste condiţii pare destul de rezonabilă ideea conform căreia din raţiuni de economie a puterii seducţia joacă în societatea modernă rolul de liant al continuum-ului carceral care acoperă spaţiul dintre puterea discipliniei şi puterea legii. Atunci când libertatea populară devenise mai mult decât o jucărie conceptuală decentă politicienii s-au simţit mereu în mare pericol. Istoria a arătat de prea multe ori că între libertate şi filosofia libertăţii stau infinit mai multe gloanţe decât argumente. Ne putem însă consola cu ideea că pentru această întâmplare filosofii nu au, de cele mai multe ori, nici o vină. Politica trimite oamenii la filosofie înainte şi după revoluţie. În timpiul luptelor pentru putere revoluţionarii vor mai multe arme şi mai puţine idei. Abia după aceea sunt invitaţi la masă filosofii.

Puterea exercită seducţie şi seducţia întreţine puterea. Dimensiunea violentă a seducţiei rezidă în intenţia ei programatică de a prelua controlul şi nici un considerent de ordin moral nu va împiedica folosirea oricăror mijloace în vederea atingerii acestui scop. Imagocentrismul contemporan transformă imaginea cu caracter public în vector determinant de seducţie şi implicit în instrument major de preluare a controlului. Caracterul specific al competiţiei politice modene nu face decât să confirme acest lucru.

Semnificativ dependentă de performanţa ideologică a sistemului puterea politică dezvoltă o reţea dinamică de gestiune a informaţiei prin care propria paradigmă a omului şi a societăţii e livrată insistent pe o piaţă imagocentrată. Sfera „imaginilor de consum” are aspect de marfă şi se comportă, până la un punct, ca atare. Publicitatea este expresia comună a competiţiei pentru preluarea controlului. Rezonanţa publică a unei informaţii devine criteriul dominant de aprecierea unui conţinut. Gradul de vizibilitate publică este condiţie primară a capacităţii de a propune valori. Controlul canalelor de comunicare continuă devine miza majoră de putere. Internetul şi televiziunea au devenit surse privilegiate de informare cotidiană şi, implicit, factor primar de influenţă. Societatea ultraconectată a devenit mediul globalizat unde se manifestă rivalităţi cu caracter specific.

Piaţa informaţiilor nu apare însă ca o piaţă concurenţială de factură clasică. Esenţa superiorităţii în domeniu nu este gestiunea resurselor pe fondul unor rivalităţi în ce priveşte accesul, ci managementul strategic al valorii de piaţă. Valoarea de piaţă a unei informaţii nu se decide în orizontul adevărului ori a oportunităţii efective, ci în cel al preferinţei. Piaţa informaţiei se autoreglează pe baza mecanismelor tradiţionale, însă valoarea de schimb se formează pe baza unui mecanism specific. Cererea ia naştere în orizontul intereselor subiective ale indivizilor şi nu pe baza unui calcul decizional care are în centru utilitatea publică.

Volatilitatea cererii de informaţie este în directă legătură cu dinamica fără precedent a reorientării zonelor de interes şi a polarizării fără precedent a centrelor de putere. Acestă dinamică e stimulată de perfecţionarea tehnicilor de transmitere a imaginilor în timp real. Pe baza acestor tehnici are loc un fenomen global de „participare” care facilitează asumarea în comun a acelui tip de experienţă considerată esenţială la nivelul liderilor informali de sistem. Decizia de a considera anumite fapte sau evenimente ca fiind semnificative în plan general uman are întodeauna un substrat ideologic consistent. Manualele de istorie clasică la fel cu publicitatea, ori site-urile Internet cu trafic consistent sunt, în acest sens, forme de educaţie (manipulare) ideologică. Există însă o limitare a seducţiei de tip manipulator pe care istoria de tip clasic nu o poate trece cu vederea: câmpurile de luptă sunt pline cu morţi care nu mai pot spune nimic despre credinţa ori ideile lor. La nivelul istoriei propriu zise informaţia se validează fără echivoc într-un joc transparent al reciprocităţii. Informaţia e cheia puterii, iar puterea e cea mai importantă „fabrică” de informaţie socialmente exploatabilă.

Despre deteriorarea relaţiei dintre ştiinţă, adevăr şi influenţă

Indecentă cu metodă, asemeni unei curtezane care îşi cunoaşte prea-bine puterea de seducţie, ştiinţa a rămas spaţiul unde istoria (totdeauna contemporană) se încăpăţânează să înveţe masele ce înseamnă să fii om. Caracterul şi volumul de informaţie de care un grup (ca şi un anumit individ) dispune la un moment dat poziţionează social. Societatea informaţională, dincolo de complexitatea şi rafinamentul ei tehnologic rămâne efectul natural a unor structuri ierarhice cât se poate de vechi. Şi tot ceea ce facem nu pare să fie decât o altă încercare de a răspunde la o întrebare cât se poate de veche: dacă e omenesc să dorim mai multă putere oare câtă putere ne lipseşte pentru a ne purta cândva omeneşte?

Legătura între putere şi informaţie nu e mai puţin strânsă decât în trecut. Informaţia şi-a schimbat însă fundamental natura în condiţiile în care azi nu răspunde neapărat unor nevoi imediate de cunoaştere. Ca formă adaptativă de capitalizare a influenţei informaţia nu coagulează prioritar în jurul unui conţinut. Valoarea publică a unei informaţii are tot mai puţine legături cu adevărul ori rigoarea şi tot mai mult cu răspunsul la întrebarea „ce se poate face cu ea?” Clişeul potrivit căruia „informaţia înseamnă putere” şi-a schimbat radical accentele. Produsul informativ „beneficiază” de aceleaşi prelucrări cu efect publicitar pe care le suferă în epoca actuală orice marfă.

Expresia „ştiinţă pură” e atrăgătoare dar ea nu are conţinut, poate cu excepţia câtorva marginali pierduţi în tăcerea laboratoarelor. Maniera contemporană de a face cercetare ştiinţifică dezvoltă o latură spectaculoasă tocmai pentru că resursele pentru cercetare sunt direcţionate generos în zone care pot capta atenţia. Vizibilitatea a devenit un criteriu al expertizei⁴ care deplasează centrul de greutate al interesului ştiinţific în zone frecventabile unor indivizi fără o bogată cultură domenială. Prezentările obişnuite la conferinţele ştiinţifice contemporane implică de cele mai multe ori grafica Power Point şi această preocupare de a oferi suport intuitiv pentru ideile vine să confirme orientarea imagocentrică a culturii academice. Valoarea unei informaţii variază proporţional cu intensitatea şi anvergura conectării pe care o determină. Pentru că o informaţie primeşte valoare numai dacă prezintă interes şi interesul e rezultatul unui management politic al informaţiei, conectarea a devenit accesoriu indispensabil al puterii. Orice putere rămâne în viaţă atâta vreme cât e capabilă să producă, să gestioneze şi să legitimeze ideologic ierarhii publice şi interese comunitare.

Videocultura şi imaginea-marfă

Imaginea e mai uşor vandabilă decât un ansamblu textual pentru că poate fi mai captivant ambalată. Apetitul întreţinut al contemporanilor pentru divertisment şi metodele facile de dezvoltare personală sunt expresii colaterale ale imagocentrismului contemporan. Clişeul conform căruia o imagine bună spune mai mult decât o mie de cuvinte a încolonat destui vasali nu pentru că ar dispune azi de argumente mai clare, ci mai ales pentru că la nivel de masă asigură confort virtual la preţuri promoţionale. Video-cultura de masă are succes nu fiindcă imaginea ar fi mai relevantă decât mesajul textual (adesea ele sunt combinate), ci fiindcă facilitează iluzia inteligibilităţii fără efort într-o manieră pe care textul nu a îndrăznit să o pretindă. Să pătrunzi esenţa ascunsă a realităţii rămânând totuşi la suprafaţa lucrurilor, iată promisiunea irezistibilă a imagocentrismului. Cum nu există, pentru moment, probe suficiente că ar fi o promisiune mincinoasă, imaginile au pus stăpânire pe vieţile noastre de zi cu zi.

Există deja destule produse unde ambalajul a devenit mai important decât conţinutul şi uneori costă chiar mai mult. Produsele de marcă şunt însemne de putere. Preeminenţa imaginii-marcă asupra obiectului (conţinutului) conduce la o reaşezare de raporturi de influenţă în planul vieţii publice. Puterea politică şi-a găsit instrumente noi odată cu expansiunea accelerată a societăţii informaţionale. Pentru că sursele clasice de autoritate evaluabile în termeni de performanţă şi eficienţă managerială pierd teren se poate admite că are loc o desubstanţializare a surselor puterii. Banii înseamnă dintotdeauna putere şi cum cei puternici se înghesuie să cumpere imagine, însemnă că imaginea a devenit capital şi sursă de putere. Modalitatea actuală de exercitare a puterii politice e cea mai bună dovadă în acest sens. Într-o lume unde „demisiile de onoare” nu au legătură cu vreo morală anume, ci doar cu succesul unor anchete de presă teatrocraţia e principalul simptom al acestui fenomen. Aşa cum observa Nicolas Evreinov, în epoca teatrocraţiei actorii politici „trebuie să-şi plătească tributul”⁵. Un soi de utilitarism recalibrează politic orice imagine care intră în contact cu spaţiul public. În acest orizont marcat politic orice imagine se pretează la o lectură mercantilă. Piaţa de imagine pentru public a devenit principala piaţă mondială. La nivelul discursului intelectual dimensiunea comercială a imago-mesajului contemporan e ţinta unor acuze firave şi oarecum pasagere. Motivele rămân, deloc întâmplător, ocazia unor platitudini cu iz academic. „Proprietarii societăţii s-au străduit din totdeauna să minimalizeze noile forţe care riscau să le ia locul, încercând să demonstreze caracterul perimat al discursului şi al acţiunii lor.”⁶ Faptele sunt din fericire destul de încăpăţânate şi, în absenţa oricărei solidarităţi academice, trec repede peste mulţimea intelectualilor care acceptă mai greu acest lucru.

Puterea de tip clasic era oricând în măsură să probeze şi să convertească influenţa politică în performanţă economică sau succes militar. Fără ca aceste elemente să-şi fi pierdut complet relevanţa e evident faptul că ecuaţia tradiţională a puterii trebuie consistent amendată. Într-o lume în care preocuparea pentru cunoaştere şi adevăr e doar un mijloc îmbunătăţire a ratei profitului, nu adevărul e criteriul care decide cât de semnificativă e o informaţie, ci ratingul. Conectarea totală a indivizilor în societăţile moderne permite lansarea şi întreţinerea publică a unor modele care pun actele individuale în ecuaţia conformistă a onorabilităţii. Puterea are nevoie de inşi disciplinaţi şi onorabili (ceea ce, în esenţă, e acelaşi lucru din punctul de vedere al sistemului). Ratingul este expresia statistică a capacităţii de a produce conformism şi angajament de masă. Imaginea capătă valoare nu atât prin rigoare de conţinut, cât prin capacitatea (potenţialul) de a deveni obiect al interesului de masă şi instrument al mobilizării conformiste. În acest sens imago-informaţia cu valoare mobilizatoare este principala marfă în orizontul modului de viaţă dionisiac, nomad şi tribal care marchează postmodernitatea.

Determinismul imagocentric şi instrumentele managementului total

Suntem martorii unei fracturări fără precedent a lanţului tradiţional adevăr-credibilitate-interes. Valoarea politică a cunoaşterii ştiinţifice se decide cu instrumente cel puţin bizare. Odată ce un anume subiect reuşeşte să capteze atenţia publicului soarta lui (ca problemă a maselor) ajunge la dispoziţia managerilor de imagine. Percepţia publică a temelor (care incită şi excită) devine preocuparea de bază a managementului total. Managementul total politizează informaţia (indiferent de natura şi domeniul de referinţă) accentuând până la obsesie dimensiunea ei performativă. Mesajul, grav descentrat în direcţia conformismului formei, blocat în orizontul bavardajului⁷. Structura subiectelor mediatice care fac rating este revelatoare în acest sens.⁸ Televiziunea (urmată îndeaproape de Internet) este principalul vector de promovare a determinismului imagocentric. Medii optime ale survolului ambele oferă compensaţii pentru deficitul de exprimare individuală care marchează existenţa omului comun. Decompensat, imatur şi vulnerabil emoţional omul masă îşi consumă docil iluzia participării la o lume în care orice pare posibil. Paralizat sub vraja confortului imediat individul „se înscrie” în lume şi acceptă o poziţie de sistem plecând de la o formă a imaginii de sine a cărei lectură se face plecând de la valori socialmente frecventabile. Odată capturat în „piramidă” individul e mult prea ocupat să urce spre vârf pentru a mai găsi timp să mediteze la sensul actelor sale. Managementul total e posibil doar sub presupoziţia impusă că nu e posibilă nici o formă a progresului acolo unde nu avem concurenţă directă. Cum doar indivizi centraţi ideologic pot concura pe acelaşi puterea produce imagini-simbol menite să aloce sens efortului conformist. Politicile de imagine sunt instrumentele clasice de centrare ideologică a maselor. Managementul politic al sensului vieţii e resursa ideologică fundamentală pentru că nici o formă de ştiinţă nu e posibilă în alt orizont.

Configuraţia piramidală a structurilor de putere se reflectă cu destulă fidelitate la toate nivelurile, cel mai vizibil fiind segmentul executiv al guvernării. Fără ierarhii influente puterea ar fi doar un concept subminat de lipsa de reflex public. Partidele, ca principali competitori în lupta pentru putere au prefigurat la nivelul mecanismelor interne liniile managementului total. Optimizarea controlului este proba performanţei în managementul total. A putea în plan politic, înseamnă a dispune şi a impune. Puterea managerială folosită eficient se converteşte lesne în autoritate politică. Dacă puterea înseamnă influenţă, influenţa presupune resurse. În afara resursei economice, ca izvor tradiţional de putere, reţelele moderne de influenţe sunt condiţionate de capacitatea de a gestiona mesaje cu potenţial mobilizator. Puterea politică se asigură de caracterul mobilizator al propriei ideologii pentru că aderenţa ei la mase îi asigură accesul la resurse, inclusiv la resursele de informaţie. Calitatea şi cantitatea surselor contează, dar în contextul globalizării capacitatea de a folosi informaţia şi de a disemina date rămâne decisivă.

Deplasarea mizelor competiţiei între partide către zona politicilor mediatice e un simptom al imagocentrismului. Imagocentrismul este graţie naturii eterice a vectorilor de influenţă principala cauză a procesului de „desubstanţializare” a puterii. Vectorul economic sau cel al politicilor de forţă nu dispar, dar cadrele puterii în lumea modernă sunt retrasate în perspectiva unui utilitarism care limitează rolul lor. Conceptul modern al democraţiei şi consecinţele ei consumatoriste sunt în definitiv dovada întâmplării că „în vreme ce monarhii şi ideologiile se pot schimba, libido dominandi rămâne mereu acelaşi”⁹.

Seniori şi tehnocraţi

Autoritatea politică era sprijinită în mod tradiţional pe o formă exemplară de legitimitate. Competenţa de a stabili vinovăţii rămâne până în zilele noastre apanajul unor „iniţiaţi”. Ei acţionează în numele legii sau numai al moralei, dar ştim sigur că nu întotdeauna de dragul lor. Asta măcar pentru faptul că „nu constituie cu necesitate un adevăr faptul că cea mai bună viaţă poate fi realizată făcând doar ceea ce se cuvine.”¹⁰ Statul pretindea imperativ monopolul folosirii forţei tocmai pentru a controla principalele pârghii de putere şi rămâne astfel principalul generator de ierarhii. Azi această perspectivă e pe cale de a fi revizuită. Care e azi noul câmp de bătălie şi care sunt noile arme? Cine are dreptul legitim de a pedepsi în orizontul unei istorii pe care globalizarea informaţiei şi polarizarea centrelor de autoritate o subminează cu metodă?

E limpede faptul că „fizionomia” puterii s-a schimbat profund în ultimul secol. „Dreptatea” discreţionară a seniorilor medievali s-a convertit în autoritate decizională şi control al conectărilor publice. A apărut însă o competiţie fără menajamente între aspiranţii la audienţă. Există în primul rând o problemă tehnică legată de aria de penetrare a propriilor opinii. Televiziunea şi Internetul au oferit un suport prezumtiv democratic mesajelor cu caracter politic. Numai că penetrarea publică a ideologiilor nu e condiţionată de asigurarea suportului tehnic adecvat. Oamenii care pot să primească un anume tip de mesaj reprezintă obiectul seducţiei pentru purtători de mesaj diferiţi. Ei îşi dispută atenţia şi acordul unor indivizi care au (potenţial) discernământ şi care, pot negocia propria poziţionare politică în urma unor decizii cu caracter raţional. Prestigiul a devenit condiţie a credibilităţii şi influenţei. „Expertiza calificată” a devenit argument public al îndreptăţirii acţiunii politice şi se constituie ca formă de putere.

Experţii ne spun întotdeauna cum stau lucrurile insistând prea puţin asupra motivelor care îi determină pe ei să afirmeli să apere un punct de vedere. Opinia publică preia poziţiile de autoritate cu destulă docilitate în condiţiile în care lipsa de îndreptăţire a unei poziţionări diferite ar produce dificultăţi de relaţionare socială. Deconturile sociale ale lipsei de consens apar majorităţii ca fiind inacceptabile. Publicul e înclinat spre consens cu motivaţii psihologice fireşti. Nevoia de securitate şi cea de acceptare vor face mereu mai interesante discuţiile despre fotbal decât analiza ultimeloe decizii guvernamentale. Detaşarea civică provocată de subvenţionarea politică care rentabilizează cultura plăcerii e mediul în care orice putere politică dezvoltă mecanisme totalitare. Tendinţa de a comasa politicul cu administrativul a rămas forma trans-istorică de constituire şi reaşezare a reţelelor de influenţă. Apelul insistent la experţi şi tehnicieni, mai ales în situaţiile de criză, rămâne expresia comună a acestui fapt. Tehnocraţii au de cele mai multe ori capacitatea de a ne explica în ce mod lucrurile stau prost (şi de ce trebuie să plătim), însă nu pot oferi decât în mod excepţional soluţii temeinice de depăşire a crizelor.

Expertiza dă legitimitate aparentă deciziei şi înlesneşte un arbitraj consensual. Crizele politice moderne sunt rampe de lansare pentru intelectuali „neangajaţi” şi „tehnocraţi” predispuşi la remorcaj ideologic.¹¹ Noua tehnocraţie este alcătuită majoritar din experţi cu „ereditate” politică discretă. Există o figuraţie academică surprinzător de consistentă din punct de vedere cantitativ care asigură servil şi interesat porţia aferentă de credibilitate în cadrele căreia graniţa dintre politică şi demagogie e tot mai greu de găsit. Uzul de metaforă la nivelul discursului politic probează excesul de preocupare pentru seducţie. Caracterul performativ al mesajului e principalul criterul al relevanţei sale politice. Asta pentru că, mai mult sau mai puţin postmodern „spectacolul nu este un ansamblu de imagini, ci un raport social între persoane, raport mijlocit de imagini”.¹² La probleme politice sunt formulate deliberat soluţii contaminate emoţional.

Tezele consensuale rămân miza pedagogiei imagocentrice şi mijloacele de informare în masă nu îşi pot reprima tentaţia (devenită misiune) de a fi dascăli conformişti. Dezbaterea politică a fost vulgarizată şi acest lucru s-a întâmplat cu aportul decisiv al „experţilor” angajaţi ideologic. Frivolitatea captează interesul şi teatralitatea declanşează un soi de solidaritate superficială care permite păstrarea unităţii în rândul membrilor „tribului”. Frecvenţa apariţiilor televizate a unor tâlhari „buni la suflet”, dezbaterile asupra corupţiei conjuncturale şi mediatizarea înverşunată a delincvenţilor de duzină nu sunt fenomene analizabile independent. Azi nu operăm cu o definiţie a binelui public care să fie concepută în absenţa oricărei predeterminări ideologice. Câtă vreme percepţia publică a binelui se constituie şi se reconstituie în trena unor supoziţii conformiste nimic nu poate motiva o schimbare radicală a viziunii comune asupra actului de guvernare ca mecanism exclusivist de distribuire a privilegiilor. Puterea gestionează o reţea de vasalităţi cu ajutorul căruia dezvoltă un sistem de distribuire a privilegiilor şi sancţiunilor. Din raţiuni de eficienţă partidele politice, ca principali competitori în lupta pentru putere, acceptă tacit formule de conducere puternic centralizate. Numai prin păstrarea unităţii acestea îşi conservă şansa de a ajunge la putere şi, mai apoi, de a o păstra. Ca principiu, ierarhiile de putere din lumea modernă nu schimbă esenţial caracterul neuniform al accesului la privilegii. Există în continuare diferenţe semnificative de blazon şi în plan social doar însemnele au pierdut ceva din fastul lor medieval.

Vasalităţi postmoderne

Tentaţia gândirii filosofice de a decupla teoria de la o istorie plină de derapaje cinice şi dictatori sângeroşi e legitimă. La rigoare, orice om de bun simţ va admite că exterminarea evreilor are tot atâtea legături cu Nietzsche pe cât aveau crimele stalinismului cu filosofia marxistă. Nu aş vrea să trecem peste această idee decentă cu aerul că ea ar putea asigura inocenţa unui sistem de gândire doar pe baza convingerii subiective că anumite atrocităţi au fost comise în istorie din pricina întâmplării că, pur şi simplu, criminalii n-au înţeles filosofia aşa cum ar fi trebuit.

Nu cred că cineva s-ar putea aştepta ca filosofia, indiferent de orientare, să asume crime. Oricât am încerca, nu putem deduce de aici inocenţa filosofiei pentru că, într-un fel sau altul, filosofia a pregătit orizontul istoric unde anumite evenimente au devenit posibile. Tentaţia filosofiei de a juca rolul de „amantă înşelată” e un loc comun tocmai fiindcă absenţa inocenţei e o acuzaţie greu de probat în cazul său. Pe de altă parte, filosofii sunt mereu gata să arate cum principalele ideologii care au marcat istoria omenirii şi-au găsit adepţi şi opozanţi înarmaţi tocmai din rândul celor care aveau mai puţin de a face cu fundamentele filosofice ori logica internă a ideilor. În acest punct democraţia nu oferă nimic în plus faţă de cea mai odioasă dintre dictaturi: orice ideologie se va bucura să supravieţuiască hrănită de pasiunea adepţilor, fiind fără excepţie, prea puţin interesată de inteligenţa ori cinstea lor. Ideologia este, în acest sens, un produs consensual bazat pe un acord emoţional privind o serie de aspecte referitoare la raporturile interesate care se stabilesc într-o comunitate umană. Concepţiile comune despre lume şi viaţă (adică o anume filosofie) au rămas ingredientul esenţial al „jocurilor de strategie” care produc şi demască imago-ideologii concurente.

Percepţia comună a cotidianului se petrece sub presiunea „grilelor de lectură” care domină societatea la un moment dat. Pentru că această grilă are puternice conotaţii etice ea nu-şi poate reprima simpatii implicit ideologice. Numai aderenţa la un „alfabet” ideologic determinat face posibilă o lectură consensuală a imediatului. Cotidianitatea se articulează şi capătă consistenţă doar în orizontul unor convingeri de masă fasonate politic. „Videmele oficiale” ale puterii sunt instrumente primare ale comunicării eficiente şi direcţionate. Pentru a produce efecte publice precise imaginea relevă selectiv şi insistent o anumită perspectivă asupra lumii.

Orice ideologie mizează pe un „videm” fundamental.¹³ Monarhiile sacre, totalitarismele ori democraţia modernă rămân, în egală măsură, sisteme structurate în jurul unei imagini-cheie care condiţionează interpretarea ideologică a lumii, a omului şi a istoriei. Monarhul-divinitate, arianul ori clasa sunt grafeme în absenţa cărora nu este posibilă (pentru individul conectat) o lectură inteligibilă a vieţii. Filosofia livrează comunităţii alfabetul civic în absenţa căruia acţiunea politică ar apărea lipsită de orice sens. În istorie eroii calcă în urma filosofilor (nu pe urmele lor...). Dimensiunea eroică a istoriei ia naştere în orizontul preparat pe care îl livrează şi îl întreţine un mod specific de raportare la lume.

A manageria politic imago-informaţia înseamnă a genera consens. Dependentă de consensul public, orice ideologie îşi păstrează aspectul spectral: sunt preluate selectiv acele dimensiuni ale sale capabile să legitimeze o viziune publică a raporturilor de putere. Filosofia interesează câtă vreme poate identifica valori consensuale, iar arhitectura raporturilor de putere este consecinţa vizibilă a negocierilor cultural-politice care de desfăşoară continuu în orizontul societăţii imagocentrice. Imago-ideologiile sunt forma comună, accesibilă şi extrem simplificată care înlesneşte individului-masă conturarea unei concepţii despre propria identitate. Identitatea subiectivă a individului comun păstrează accente pronunţat conformiste. Lumea imagocentrică asigură „uni-forme” de gală pentru toată lumea. Individul conectat nu are dileme: el ştie de la ceilalţi cum ar trebui să arate el însuşi şi, în consecinţă îşi poate întreţine convingerea că ştie exact ce are de făcut.

În acest sens, politica nu propune azi doar un mod de organizare a cetăţii ci, în primul rând un „ideal” despre cum poţi partaja beneficiile de integrare în sistem. A fi bun cetăţean însemnă azi, mai mult ca oricând, a fi funcţional fără timpi morţi, parte organică a unei structuri profitabile şi competitive. Grija contemporană pentru individ e, în termeni mai puţin complezenţi dar mai exacţi, grija faţă de acei indivizi funcţionali şi adaptaţi nevoilor sistemului. Puterea politică încurajează replicarea unor modele de succes individual care asigură continuitate ideologică şi performanţă. Imagocentrismul e sursa primară de putere a noilor autocraţi pentru că asigură o lectură uniformă a criteriilor de performanţă şi a succesului în interiorul sistemului. Desigur, la fel cu toate lucrurile care au o anumită legătură cu politica, imaginile sunt măşti seducătoare ce ascund chipul declarat imoral al voinţei de putere. Şi imaginile umilesc azi orice gând filosofic fiindcă liderii politici au văzut că, cine cucereşte azi privirea oamenilor stăpâneşte lumea.

SORIN BORZA - Licenţiat filosofie Universitatea Babeş Bolyai Cluj, conf.univ.dr. Fac de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Oradea; ultimele apariţii editoriale: Heidegger şi Istoria, Ed. Dacia Cluj, A seduce şi a soma. Conceptul de eikon la Platon, Ed. Universităţii, Oradea.

 sus