Provocările regimului democratic

Reforma partidelor. Cazurile PSD şi PNL
 

ALEXANDRU RADU

Abstract:
We propose to analyse, by means of the following article, the evolution of the SDP and the NLP. The perspective we will employ to this end will be that of the institutionalisation process that these parties have underwent. As such, we aim to appraise whether or not this desired end was attained by means of the recent SDP and NLP congresses results and by the difficult trial of having the founding leader removed from office. The arguments we provide tend to favor the conclusion that the NLP has made considerable progress on the path of depersonalization – and consequently, on that of internal reform, when compared to the SDP.

Keywords: political party institutionalisation, personal parties, founding-leader removal test, party reform

Pe 20 februarie 2010, delegaţii la congresul PSD îl desemnau pe Victor Ponta noul preşedinte al partidului; Ponta devenea astfel cel de al cincilea titular al acestui post. Pe 6 martie acelaşi an, Crin Antonescu era reconfirmat preşedinte al PNL, cel de al şaselea de după reconstituirea partidului în 1990. Între aceste două adunări de partid, mai micul PC şi-a organizat şi el propriul congres, soldat cu alegerea unui nou preşedinte – Daniel Constantin. Totodată, au fost operat şi unele modificări ale statutelor partidelor. Astfel de schimbări petrecute în interiorul partidelor politice, a anatomiei lor cum ar spune Duverger, sunt fireşti, chiar necesare în perioadele postelectorale. După câştigarea, dar mai ales după pierderea unui scrutin, partidele îşi restructurează conducerile şi îşi redefinesc obiectivele şi mijloacele de acţiune. Aşa s-a întâmplat şi la începutul lui 2010, cu deosebirea că de astă dată reprezentanţii partidelor, inclusiv cei ai PD-L, al cărui congres urmează în câteva luni, au vorbit, la unison, despre reformarea propriilor partide. Aşadar, vom putea spune că ceea ce a motivat organizarea şi desfăşurarea congreselor amintite a fost proiectul reformei de partid.

Ne propunem, deci, să chestionăm modul şi măsura în care proiectelele de reformare ale PSD şi PNL, formalizate prin deciziile amintitelor congrese, au dat consistenţă obiectivului asumat, în raport cu evoluţiile lor anterioare, dar mai ales prin raportare la procesul instituţionalizării partidelor româneşti. Pentru aceasta, vom porni de la a puncta câteva din caracteristicile emergenţei pluripartidismului postcomunist, după care vom trece în revistă momentele de schimbare din istoria PSD şi PNL, inclusiv congresele din 2010.

Mai întâi, cu referire directă la procesul genezei lor, partidele postcomunismului românesc aparţin unei singure categorii din cele cinci pe care Michael Waller le consideră a fi specifice partidelor din fostele ţări comuniste¹, anume cea a partidelor create după 1989 sau, într-o altă formulare, a partidelor post-revoluţionare. Aprecierea este valabilă şi în cazul aşa-numitelor partide istorice, a căror existenţă a fost stopată de regimul comunist în 1947-1948. Având în vedere faptul că partidele s-au constituit, ca regulă generală, în jurul sau cu participarea diverselor personalităţi şi grupări din cadrul Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organism care a preluat puterea politică după fuga liderilor comunişti, putem aprecia, prin raportare la teoriile clasice care explică geneza fenomenului partidist, că procesului de naştere a pluripartidismului românesc postcomunist i se aplică teoria instituţională.

Pe de altă parte, suntem îndreptăţiţi să vorbim despre un specific românesc al clivajului comunişti-anticomunişti, clivaj inexistent înainte de 1989 şi manifestat ulterior sub forma opoziţiei dintre revoluţionarii neocomunişti din FSN şi tradiţionaliştii partidelor istorice. În fapt, genezei partidiste i-au lipsit actorii principali veritabili: partidul comunist şi partidul anticomunist. Au existat doar copii ale acestora, adică partide (formaţiuni) care şi-au asumat unul sau celălalt rol în mod fortuit şi postfactum, după prăbuşirea instituţională a regimului comunist. De aici şi specificul clivajului comunişti - anticomunişti, pe care Cristian Preda îl defineşte ca „o opoziţie în termeni de „legitimitate”, căci partidele care apar după 1989 se revendică – unele de la Revoluţie, iar celelalte – de la tradiţia sau istoria politică românească”².

În ceea ce priveşte dinamica procesului de recompunere partizană a României, distingem următoarele etape. Pe scurt, în prima etapă (1990-1992), cea a provizoratului, sistemul s-a caracterizat prin instabilitate cronică, cu corolarul unei vieţi politice conflictuale. Este perioada boom-ului partidist, a confruntărilor politice de stradă, ca şi a unui sistem partidist puternic dezechilibrat. Tendinţa regrupărilor partidiste în direcţia stabilizării sistemului de partide s-a făcut simţită în cea de-a doua etapă a evoluţiei sale (1992-2008), sub forma unui pluripartidism redus numeric şi ordonat către formatul occidental al multipartidismului cu partid dominant. Specificul etapei l-a reprezentat centrarea vieţii politice pe disputa politică dintre o stângă unitară – reprezentată de FDSN (PDSR, din 1993, respectiv PSD, din 2001) – şi o dreaptă fabricată prin coaliţii de partide – CDR şi, apoi, Alianţa „Dreptate şi Adevăr” PNL-PD –, care s-au rotit la guvernare. Ultimul scrutin parlamentar, cel din 2008, a prefigurat o nouă arhitectură partidistă a României³, cu numai patru formaţiuni parlamentare şi cu poziţionarea cvasi-egală a principalelor două partide, similară cu ceea ce Giovanni Sartori numeşte un multipartidism moderat⁴. Pe de altă parte, trebuie remarcat că axa politică centrală este reprezentată de confruntarea dintre cele două partide succesoare ale FSN, de pe versantul „neocomunist” al tensiunii iniţiale, ca şi faptul că axa secundară, a disputelor naţionaliste, a rămas dezechilibrată prin dispariţia PRM de pe scena parlamentară.

Însă cea mai importantă caracteristică a partidelor o reprezintă apartenenţa lor la categoria partidelor personale. Constituite într-un mod răsturnat,de sus în jos, în absenţa unei societăţi civile reale şi fiind antecedente bazei lor sociale, partidele româneşti s-au născut ca entităţi politice de tip personal, ca mijloace de putere la dispoziţia liderilor şi anturajelor acestora, şi au funcţionat ca atare. Dependenţa partidelor de liderii lor, în mod deosebit de liderii fondatori, le-a marcat evoluţia de la origini până azi, consolidându-le caracterul personal dar, în acelaşi timp, frânându-le reformarea. Căci depersonalizarea, şi nu personalizarea partidelor, este factorul decisiv al intituţionalizării lor. Depersonalizarea sau, în expresia lui La Palombara şi Weiner⁵, durabilitatea reprezintă expresia capacităţii partidului politic de a-i supravieţui ca organizaţie liderului fondator. Dacă un partid politic nu poate poate face faţă crizei de succesiune, instituţionalizarea sa este precară. Să vedem, în continuare, cum au trecut testul răsturnării liderului fondator PSD şi PNL⁶.

Oficial, Partidul Social Democrat şi-a făcut apariţia pe scena politică românească la un an de la alegerile din 2000. Dar PSD este continuatorul direct al Partidului Democraţiei Sociale din România (PDSR), înnobilat cu altoiul Partidului Social-Democrat Român (PSDR) în 2001, numit, înainte de 1993, Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN) şi născut din schisma care a afectat Frontul Salvării Naţionale (FSN). La Convenţia Naţională FSN din 27-29 martie 1992, nemulţumiţi că Ion Iliescu nu a fost nominalizat drept candidat prezidenţial al FSN pentru proximele alegeri, adepţii acestuia au decis să se separe de gruparea Roman, constituindu-se într-o altă formaţiune politică. Formal, deci, FDSN pornea ca o dizidenţă politică, dar legăturile sale cu vechiul Front erau mult prea puternice pentru a-l considera un partid cu totul nou.

Prima manifestare oficială a FDSN a reprezentat-o Conferinţa Naţională din 27-28 iunie 1992, când preşedinţia partidului i-a fost încredinţată, formal, lui Oliviu Gherman, în condiţiile în care liderul fondator al partidului ocupa funcţia de şef al statului.

Cu Ion Iliescu pe post de locomotivă electorală, care şi-a reconfirmat poziţia de preşedinte al României, noul Front a câştigat alegerile parlamentare din septembrie 1992, chiar dacă performanţa sa electorală s-a situat la nici jumătatea celei a FSN din mai 1990. A urmat lunga guvernare Văcăroiu, la sfârşitul căreia FDSN, rebotezat, din iulie 1993, Partidul Democraţiei Sociale din România, deşi mai puternic ca partid, a fost sancţionat de electorat pentru tendinţele sale hegemonice şi pentru proliferarea corupţiei. Sub aspect organizatoric, Conferinţa Naţională din iulie 1993 s-a remarcat, pe lângă amintita schimbarea denumirii partidului, prin promovarea lui Adrian Năstase – desemnat preşedinte executiv. Totodată, PDSR a înghiţit trei mici partide: Partidul Republican, Partidul Socialist Democratic Român şi Partidul Democrat Cooperatist.

După alegerile pierdute în 1996, părăsit de mulţi dintre suporterii săi conjuncturali, partidul până mai ieri cel mai puternic din România a cea mai puternică criză din întreaga sa istorie. La Conferinţa Naţională PDSR din 20-21 iunie 1997, grupul „reformator”, reprezentat de Teodor Meleşcanu, Viorel Sălăgean, Iosif Boda, Mircea Coşea şi Marian Enache, pentru care convieţuirea cu „conservatorii” din partid devenise imposibilă, a anunţat constituirea unui alt fel de PDSR, mai social-democrat, mai pragmatic şi, nu în ultimul rând, mai moral, numit Alianţa pentru România.. După schismă, participanţii la Conferinţa Naţională i-au încredinţat partidul lui Ion Iliescu, cu doar 41 de voturi împotrivă dintr-un total de 524, secondat de Adrian Năstase – prim-vicepreşedinte.

În pregătirea alegerilor generale din 2000, pe 25 februarie a fost parafat acordul cu Partidul Umanist Român privitor la constituirea alianţei politice Polul Democrat-Social din România (prescurtat tot PDSR), lărgit la începutul lunii septembrie, prin cooptarea Partidului Social Democrat Român (membru al Internaţionalei Socialiste). Ca lider al alianţei electorale cu aceleaşi iniţiale – PDSR (Polul Democrat Social din România) –, înconjurat de o pleiadă de formaţiuni minore, beneficiind de spijinul sindicatelor şi cu o imagine de învingător, PDSR a câştigat detaşat alegerile parlamentare, primind 36,61% din voturi (3.968.464 votanţi) pentru Senat, respectiv 37,09% (4.040.212) pentru Camera Deputaţilor, cu peste 16 procente mai mult decât ocupantul locului doi şi la distanţă de 30 de procente de partidul clasat pe locul trei. Şi Ion Iliescu a câştigat prima rundă a prezidenţialelor, cu un scor similar partidului – 36,35%. Urmând a disputa runda finală (din 10 decembrie) cu Corneliu Vadim Tudor, candidatul Polului a beneficiat de voturile tuturor forţelor democratice, ajungând la un surprinzător scor de 66,83%. Aşadar, o dublă victorie pentru PDSR, de altfel anticipată, care îi va permite să deţină toate pârghiile puterii, în ciuda neatingerii majorităţii parlamentare absolute. Dar şi acest inconvenient va fi depăşit de PDSR prin politica de tip partid dominant pe care o va promova cu asiduitate.

După alegeri, reuniţi, pe 19 ianuarie 2001, în cadrul Congresului PDSR, delegaţii l-au ales, în unanimitate, ca preşedinte al PDSR pe Adrian Năstase. Un al doilea congres al PDSR pe anul 2001, s-a desfăşurat cinci luni mai târziu, pe 16 iunie, marcând naşterea oficială a Partidului Social Democrat, în urma fuziunii micului PSDR cu marele PDSR, decisă prin votul unanim. Tot în unanimitate, Adrian Năstase a fost confirmat ca preşedinte al noului partid.

La alegerile din noiembrie 2004, PSD a reuşit, în premieră, câştigarea pentru a doua oară consecutiv a competiţiei parlamentare. Uniunea Naţională PSD+PUR a obţinut 37,17% din voturile pentru Senat (3.798.607 votanţi), respectiv 36,80% din cele pentru Camera Deputaţilor (3.730.352 votanţi). Cu un scor electoral practic egal cu cel din urmă cu patru ani, PSD, împreună cu PUR, a câştigat mai puţine mandate – 57 la Senat şi 132 la Cameră. Pe de altă parte, PSD a pierdut alegerile prezidenţiale – Adrian Năstase fiind depăşit de Traian Băsescu cu circa 250.000 de voturi – şi, drept urmare, guvernarea. Semieşecul electoral a avut urmări asupra reaşezării raporturilor din interiorul partidului, ca şi asupra forţei partidului în ansamblul eşichierului politic românesc.

La Congresul din 2005, Ion Iliescu a pierdut, în condiţii pe care le putem considera excepţionale, competiţia pentru şefia partidului. Aceasta a revenit lui Mircea Geoană, secondat de Adrian Năstase – preşedinte executiv şi Miron Mitrea – secretar general. Totuşi, noua formulă de conducere nu a putut asigura nici stabilitatea, nici relansarea partidului, astfel că un nou congres a trebuit organizat, la finele anului 2006. În urma acestuia, Mircea Geoană şi-a păstrat funcţia de preşedinte, iar cea de secretar general a revenit lui Titus Corlăţean. Funcţia de preşedinte executiv a dispărut, dar a apărut cea de preşedinte de onoare, rezervată lui Ion Iliescu. Cât îl priveşte pe Adrian Năstase, şi acesta va reveni în conducerea partidului, ca preşedinte al Consiliului Naţional, la începutul lui 2008.

Deşi, sub conducerea trioului Geoană-Corlăţean-Iliescu, a reuşit să-şi pună amprenta asupra vieţii politice – vezi, spre exemplu, suspendarea preşedintelui în exerciţiu, susţinerea guvernului Tăriceanu II sau legea privind majorarea pensiilor – PSD nu a mai putut depăşi poziţia de partid secund al scenei politice, poziţie în care a fost plasat după alegerile generale. Spre comparaţie, dacă în 1999, sondajele indicau o tendinţă constantă de creştere a principalului partid de opoziţie, confirmată la alegerile din 2000, la finele lui 2007, performanţa sa electorală era una modestă, cu puţin peste 20 de procente, palierul de 15-25% fiind cel în care PSD s-a menţinut pe toată perioada de după alegerile din 2004. Susţinerea sa electorală a fost confirmată de alegerile eruo-parlamentare, unde PSD s-a plasat pe poziţia a doua, în urma PD.

În fine, alegerile din anul 2008 au arătat realitatea unui partid care nu a mai găsit resursele necesare pentru a reveni în poziţia de forţă politică dominantă. La scrutinul local, PSD a primit, pe ansamblul alegerilor, mai puţine voturi comporativ cu PD-L, ocupantul primului loc. Cei care susţineau că PSD a câştigat totuşi alegerile, invocând numărul superior de mandate adjudecate, aveau să se confrunte cu reversul situaţiei în noiembrie 2008, cu ocazia alegerilor parlamentare. În urma acestora, PSD, deşi a câştigat cele mai multe voturi, s-a clasat pe poziţia a doua din perspectiva numărului de mandate parlamentare ocupate. Concret, cu 33,10% din voturi a obţinut 34,13% din locurile de deputaţi (adică 114), în timp ce PD-L, cu 32,36% din voturi, şi-a adjudecat 34,43% din mandate (115). Similar au stat lucurile la Senat: PSD – 34,16% din voturi şi 35,77% din locuri (49), PD-L – 33,57% din voturi şi 37,23% din mandate (51).

Înfrânt victorios în alegeri, PSD a acceptat, pe 8 decembrie 2008, intrarea la guvernare alături de PD-L, dar de pe o poziţie secundată, în ciuda aranjamentelor guvernamentale privind împărţirea portofoliilor în mod egal între cele două partide sau adjudecarea funcţiei nou înfiinţate de vicepremier. Mariajului cu PD-L i s-a pus punct în debutul campaniei prezidenţiale din 2009, dar nici această decizie strategică nu a fost favorabilă PSD. Candidatula cestuia, Mircea Geoană, clasat al doilea după primul tur al scrutinului, a pierdut cursa prezidenţială în faţa lui Traian Băsescu la o diferenţă de circa 70.000 de voturi, deşi a beneficiat de sprijinul electoral direct al liberalilor conduşi de Crin Antonescu şi al PNŢCD.

În fine, delegaţii la Congresul extraordinar din 20 februarie 2010, la care Mircea Geoană pornea ca favorit, i-au încredinţat şefia partidului contracandidatului său, Victor Ponta.

De cealaltă parte, Partidul Naţional Liberal, partidul cu cea mai importantă contribuţie la formarea şi modernizarea statului român a reapărut oficial pe scena politică în data de 15 ianurie 1990, sub conducerea unui grup de vechi liberali avându-l în frunte pe Radu Câmpeanu.

În primul deceniu al existenţei sale postcomuniste, PNL a avut o traiectorie extrem de sinuoasă. Numeroasele schisme şi desele schimbări ale strategiei politice l-au împiedicat să joace un rol politic important, pe măsura celui din perioada antecomunistă şi, totodată, prefigurat de poziţia a doua ocupată la primele alegeri poatcomuniste, când a obţinut circa 7% din voturi (aproximativ 900.000).

Imediat după alegeri, PNL a cunoscut prima fracturare, prin desprinderea Partidului Naţional Liberal – Aripa Tânără (PNL-AT), având în frunte lideri precum Dinu Patriciu, Horia Rusu sau Viorel Cataramă. Ulterior, acesta din urmă va fonda Noul Partid Liberal.

Membru fondator al CDR, alianţa care i-a adus câştigarea primăriei Bucureştiului în vara anului 1992, PNL a decis separarea de partidele din Convenţie şi participarea indendentă la alegerile din toamna aceluiaşi an. Decizia s-a dovedit păguboasă, PNL ratând intrarea în parlament; nu însă şi dizidenţele sale – PNL-AT şi PNL-CD –, rămase fidele Convenţiei. După alegeri, încercările diferitelor grupări liberale de a reunifica partidul au eşuat. Mai mult, în urma congresului PNL din februarie 1993, care l-a înlocuit pe Radu Câmpeanu, liderul fondator, cu Mircea Ionescu-Quintus, liberalii s-au scindat în două partide: PNL-Câmpeanu şi PNL-Quintus, ambele disputându-şi legitimitarea reprezentării mişcării liberale. După aproape doi ani de dispute, PNL-Q a fost recunoscut de justiţie ca adevăratul partid liberal.

Revenit în CDR, PNL a făcut parte din coaliţia guvernamentală condusă de Convenţie, după victoria acesteia din 1996. Liberalii au deţinut 5 portofolii în guvernul Ciorbea (căruia i-au cerut demisia în martie 1998), 3 în guvernul Vasile şi 4 în guvernul condus de Mugur Isărescu. În 1998, PNL a fuzionat, prin absorţie, cu Partidul Alianţa Civică.

La scrutinul din 2000, liberalii au participat din nou pe liste independente, reuşind intrarea în parlament cu un scor similar celui din 1990, de 7%, performanţă care poate fi considerată, deopotrivă, un eşec (având în vedere evoluţia partidului în acest deceniu) sau o victorie (prin raportare la PNŢCD). Din 2001, preşedinte al liberalilor a devenit Valeriu Stoica, anterior deţinând funcţia de prim-vicepreşedinte. Artizan al reunificării mişcării liberale, dar cu oponenţi puternici în partid, Stoica a predat ştafeta lui Theodor Stolojan, preşedinte PNL din august 2002, după fuziunea cu Alianţa pentru România (ApR), dizidenţă a PDSR. Stolojan a continuat politica inaugurată de Stoica, realizând fuziunile, prin absorţie, cu UFD şi PNL-C, în 2003. În acelaşi an, PNL a pus bazele alianţei cu PD.

În urma alegerilor din 2004, liberalii au reuşit să ocupe peste 20% din locurile noului parlament: 64 de mandate în Camera Deputaţilor şi 28 în Senat, care reprezentau mai mult de 57% din totalul mandatelor câştigare de Alianţa PNL-PD. Conform înţelegerii dintre cele două partide şi ca urmare a victoriei lui Traian Băsescu în competiţia prezidenţială, în funcţia de prim-ministru a fost numit Călin Popescu-Tăriceanu, preşedinte interimar al PNL, după retragerea (temporară) a lui Theodor Stolojan din viaţa politică. În noul guvern, liberalii deţineau cele mai multe posturi, în număr de 9 (exclusiv premierul).

La congresul din februarie 2005, Popescu-Tăriceanu a fost confirmat preşedinte al PNL. Totodată, partidul şi-a reafirmat dorinţa de colaborare politică cu PD, dar a temporat realizarea proiectului dreptei unite, prin fuziunea cu PD. Congresul a pus în evidenţă şi existenţa unei facţiuni, minoră dar notabilă, adeptă a fuziunii cu partidului preşedintelui Băsescu.

În timp, pe măsură ce raporturile dintre partenerii Alianţei s-au deteriorat, facţiunea pro-Băsescu din interiorul PNL a evoluat către o grupare de sine stătătoare, care, la începutul lui 2007, s-a constituit în Partidul Liberal Democrat. În fruntea noului partid liberal s-au aflat figuri de marcă ale liberalilor, precum Theodor Stolojan, alături de Valeriu Stoica.

În ciuda acestei crize interne şi a diminurii suportului său parlamentar, PNL şi-a menţinut poziţia de partid guvernamental până la sfârşitul mandatului, e drept, cu ajutorul parlamentar al PSD. Totuşi, alegerile parlamentare din 2008 au readus PNL în postura de partid de opoziţie, în acord cu scorul său electoral, de 19% din totalul voturilor, cu peste 5 procente superior celui obţinut în alegerile europarlamentare din 2007. De menţionat că acesta a reprezentat şi cea mai bună performanţă a partidului din întreaga sa istorie postcomunistă.

În urma alegerilor, la congresul din 29 martie 2009, Crin Antonescu a devenit cel de al şaselea preşedinte liberal după 1989. Conform statutului liberal, Călin Popescu-Tăriceanu s-a alăturat celorlalţi doi foşti preşedinţi, în cadrul conducerii colegiale a PNL.

La alegerile prezidenţiale din 2009, Crin Antonescu a repetat performanţa lui Petre Roman din 1996, obţinând peste 20% din voturile exprimate în primul tur de scrutin. În schimb, alianţa pentru turul secund cu candidatul plasat pe locul doi, Mircea Geoană, împotriva lui Traian Băsescu, nu a mai funcţionat. Oricum, Antonescu a reuşit să atragă un număr record de votanţi, superior celui al susţinătorilor PNL în alegerile locale şi parlamentare din 2008 şi europarlamentare din 2009.

Pe 6 martie 2010, acelaşi Crin Antonescu a fost reconfirmat preşedinde al PNL.

Rezumând, în decurs de două decenii PSD şi-a schimbat preşedintele de cinci ori, dar răsturnarea liderului fondator s-a produs abia în 2005, când Ion Iliescu, înfrânt de Mircea Geoană în competiţia pentru şefia partidului, a rămas simplu membru de partid. E drept, doi ani mai târziu, Iliescu s-a întors în conducerea partidului, ocupând poziţia de preşedinte de onoare. Schimbarea liderului fondator nu a provocat o criză a organizaţiei⁷, dar din 2005 PSD a retrogradat în poziţia de partid secund al scenei politice. De cealaltă parte, PNL a experimentat răsturnarea liderului fondator încă din 1993, de la prima din seria de şase schimbări produse în fruntea partidului după 1990, cu consecinţa scindării sale imediate. Totuşi, după o perioadă lungă de instabilitate, PNL a reuşit să-şi refacă unitatea şi chiar să-şi sporească rolul pe scena politică. Una peste alta, se poate spune că şi PSD şi PNL, au putut depăşi criza de succesiune a liderului fondator, deşi fiecare a făcut-o într-un mod particular şi cu costuri specifice: PSD a utilizat soluţia succesiunii testamentare, adică a desemnării unui preşedinte agreat de liderul fondator⁸, doar congresul din 2005 fiind excepţia de la regulă, pe când PNL a experimentat calea critică a răsturnării de timpuriu a liderului fondator (reîntors în partid după un deceniu). Cu toate acestea depersonalizarea partidelor, în mod desosebit în cazul PSD, legat în continuare de destinul lui Ion Iliescu, rămânea încă un deziderat. Să ne explicăm.

Cum am arătat deja, partidele româneşti au funcţionat încă de la naştere ca structuri personalizate, influenţate puternic de liderii naţionali şi anturajul acestora. Consecinţa managerială a reprezentat-o centralizarea deciziei politice. În general, liderul naţional al partidului (fie că era vorba de conducători carismatici precum Ion Iliescu sau Corneliu Coposu, ori simpli preşedinţi de partid) era „încărcat” cu autoritate maximă, iar conflictele interne erau arbitrate de conducerea naţională, de regulă, într-o formulă restrânsă la anturajului liderului. Un asemenea model de management politic îşi afla justificarea în valoarea sa de antidot la fărâmiţarea partidistă manifestată la debutul partidismului. Centralismul reprezenta, deci, o soluţie strategică pentru a controla competiţia internă, de cele mai multe ori identificată cu criza organizaţiei. Totuşi, privind istoria primului deceniu pluripartidist postcomunist este greu de apreciat măsura în care strategia centralismului a contribuit la ordonarea şi stabilizarea vieţii partizane. Oricum, în ultimii ani s-a făcut simţit un nou management de partid, manifestat prin autonomia tot mai mare a filialelor, unele suficient de puternice chiar pentru a se opune directivelor centrului sau pentru a impune la nivel naţional anumite decizii favorabile acestor structuri locale. Exemplele care pot fi citate în acest sens sunt numeroase, dar diversitatea lor se poate reduce, în esenţă, la două categorii. Pe de-o parte, trebuie avute în vedere acele evoluţii determinate de schimbările statutare care recunosc forţa şi competenţele specifice organizaţiilor locale ale partidelor. Un criteriu puternic îl reprezintă gradul de independenţă acordat de statute filialelor în ceea ce priveşte întocmirea listelor cu candidaţi parlamentari. Un alt criteriu este structura bugetului, alimentat în proporţie tot mai mare prin contribuţiile organizaţiilor teritoriale şi a sponsorilor acestora. Pe de altă parte, dar în dependenţă în special cu finanţarea activităţii de partid, este vorba despre ceea ce media numeşte fenomenul baronilor de partid, în fapt o manifestare directă a forţei liderilor organizaţiilor teritoriale ale partidelor, de ale căror interese şi cerinţe conducerile centrale trebuie să ţină seama. Deşi semnalat în mod deosebit în legătură cu partidul de guvernământ, fenomenul baronilor de partid devine o caracteristică a partidelor cu reprezentare puternică la nivel administraţiei locale⁹.

La fel de exagerată ca şi centralizarea din deceniul anterior, actuala descentralizare îmbracă forma unei tendinţe de feudalizare a partidelor, adică de fărâmiţare a acestora după criteriul părţilor (partidelor)componente, tutelate de baroniilocali¹⁰, autoritatea liderului naţional fiind direct dependentă de susţinerea baronilor de partid. În cadrul acestei noi reguli de funcţionare a partidelor politice, migraţia inter-partinică nu este decât un instrument de reglare spontană a raporturilor de putere dintre centru (conducerea naţională a partidului) şi periferie (structurile partizane locale). Oarecum paradoxal, această tendinţa sui-generis de descentralizare a partidelor a transplantat caracteristica personală a partidului din plan naţional în plan local, având drept rezultat multiplicarea lidershipului de tip autocratic, adică o poliarhizare a partidelor: partidele au rămas entităţi personale, dar persoanele importante au devenit liderii locali. Aşadar, putem aprecia că, în ciuda transformărilor interne petrecute în ultimii ani, partidele îşi menţin caracterul personal, aplicabil acum şi la nivelul federaţiilor de partide ce le compun, prin multiplicarea rolului jucat iniţial de liderul naţional şi reproducerea acestuia la nivelul diferitelor structuri partizane locale.

Cum feudalizarea partidelor, deşi probabil profitabilă sub aspect strict electoral, nu poate contribui la instituţionalizarea lor, miza congreselor PSD şi PNL din 2010 a reprezentat-o continuarea procesului de depersonalizare a partidelor. Iată de ce, atât în cazul PNL, cât şi în cel al PSD, principalii competitori, totodată preşedinţi în exerciţiu, au vorbit despre reforma de partid în termenii, oarecum paradoxali, ai centralismului sau, mai exact, ai re-centralizării partidului. Soluţia aleasă de amândoi a fost cea a alegerii în bloc a preşedintelui şi a echipei acestuia, ce necesita, în ambele cazuri, modificări statutare.

Cum au evoluat lucrurile ştim deja. Pe de-o parte, în cazul PSD, participanţii la Comitetul Executiv¹¹ din 16 februarie au decis să susţină varianţa prezenatată de Mircea Geoană, respectiv ca alegerea conducerii naţionale să se facă în bloc.¹² Ulterior însă şi în mod deosebit la presiunea lui Ion Iliescu, care a ameninţat chiar cu „retragerea din toate funcţiile deţinute în partid”, s-a renunţat pur şi simplu la decizia adoptată de Comitetul Executiv. Astfel, pe 18 februarie, şi-au depus candidaturile individuale pentru funcţia de preşedinte PSD, în ordinea înscrierii în competiţie a principalilor competitori, Cristian Diaconescu, Victor Ponta,¹³ Miron Mitrea şi Mircea Geoană. Tot individual au fost depuse candidaturi şi pentru celelalte funcţii ce urmau a fi alese de congres¹⁴. Rezultatul votului pentru cei doi candidaţi la preşedinţia partidului rămaşi în cursă în ziua congresului a fost o surpriză: din cei 1703 delegaţii, 856 l-au preferat pe Victor Ponta, în timp ce 781 au votat cu fostul preşedinte, ce nu confirma astfel poziţia de favorit de pe care pornea. Cât priveşte celelalte posturi, secretarul general şi şapte dintre foştii vicepreşedinţi au fost realeşi, cu menţiunea că numai patru din totalul celor aleşi ca adjuncţi ai lui Ponta nu sunt şi preşedinţi de filiale. Mai adăugăm că, imediat după congres, trei parlamentari PSD au dezertat din partid, urmaţi, la câteva zile, de alţi trei, printre care şi Cristian Diaconescu, care s-au alăturat aşa-numitului grup al „independenţilor” din Parlament.

De partea cealaltă, Crin Antonescu nu a întâmpinat piedici serioase în calea implementării scrutinului pe listă blocată pentru alegerea conducerii naţionale. Primul pas a fost făcut pe 23 februarie, când Antonescu a dat publicităţii moţiunea „Prin noi înşine, ACUM”, prin care concura pentru un nou mandat de preşedinte, chiar dacă statutul PNL nu prevedea sistemul de moţiuni¹⁵. Au urmat voturile din Biroul Politic Central (3 martie) şi din Delegaţia Permanentă (4 martie), ambele favorabile modificărilor statutare propuse de Antonescu – alegerea în bloc a membrilor Biroului Politic Central, pe o listă propusă de preşedinte, şi desfiinţarea funcţiei de prim-vicepreşedinte. În fine, congresul extraordinar din 5 martie a confirmat schimbările statutare (1098 voturi pentru şi numai 258 împotrivă)¹⁶. La congresul ordinar de a doua zi, Crin Antonescu şi echipa lui, înnointă doar în proporţie de 28%, au fost votaţi de 986 de delegaţi, 357 pronunţându-se pentru contracandidatul său, Ludovic Orban. Victoria lui Antonescu nu a confirmat scenariul dezertărilor importante din PNL, un singur parlamentar părăsind partidul chiar în ziua congresului.

Pe scurt, Mircea Geoană a eşuat în încercarea de a restaura centralismul în PSD, în timp ce, în PNL, strategia antonesciană a „echipei prezidenţiale” a avut câştig de cauză.

Concluzia pe care o vom formula ar putea părea paradoxală: nu înfrângerea lui Mircea Geoană, ci realegerea lui Crin Antonescu poate fi catalogată drept o reformă de partid! Dar nu şi dacă avem în vedere obiectivul instituţionalizării partidelor româneşti. Căci, privite din această perspectivă, deciziile celor două congrese ne arată că PNL a făcut progrese în raport cu PSD în ceea ce priveşte procesul depersonalizării partidului. Deşi persistă în conducrea sa un număr relativ mare de baroni de partid, PNL, prin noul lidership, îşi propune să devină un partid mai puţin feudalizat şi, deci, mai reformat decât PSD, unde liderul fondator este revigorat iar dominaţia baronilor de partid se perpetuează, în ciuda alegerii unui nou preşedinte. E drept, un anume paradox persistă, din moment ce procesul în sine trebuie să treacă printr-o etapă a re-centralizării partidelor, ca antidot la feudalizarea lor.

ALEXANDRU RADU - Prof.univ.dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”.

 sus