Provocările regimului democratic

Dezbaterile electorale – un joc discursiv ritualic
 

MONICA PĂTRUŢ şi
CAMELIA CMECIU

Abstract:
Political debates have always been an important discursive cue used within election campaigns. Having as theoretical framework Benoit’s functional approach, we will focus our content analysis on the presidential debate (November, 20, 2009) which had Crin Antonescu, Traian Basescu and Mircea Geoana as main discursive participants. The results will prove that the hypotheses of the functional theory should be country-specific in order to render the topics within each discursive function better.

Keywords: presidential debate, functional theory, Crin Antonescu, Traian Băsescu, Mircea Geoană

I. Campania electorală – un ritual polemic

Campania electorală se bazează pe interacţiunea între anumiţi participanţi menţionaţi chiar prin legea electorală: Preşedintele României; alegătorul; Biroul Electoral Central; birouri electorale teritoriale; candidaţii; partidele politice. Dincolo de interacţiunea legală pe care se bazează orice campanie electorală, ea nu este altceva decât cadrul unui joc în care toţi pionii acestui câmp se vor deplasa în funcţie de mişcările celorlalţi, intenţia unuia atrăgând automat schimbarea sau menţinerea tacticii celuilalt. Fiecare tip de strategie politică (de apărare sau contraatac) se manifestă printr-o acţiune, tradusă prin cuvânt sau/şi imagine. Considerăm că armonia dintre performanţa verbală şi performanţa iconică poate constitui o posibilă definiţie a politicii. De fapt, ne apropiem de un principiu al pragmaticii («gr. pragma „acţiune”»¹): enunţul ca un act sau activitate – un act de limbaj, iar asumarea de roluri actanţiale înseamnă acţiune². Dar cele două elemente de bază ale domeniului politic – performanţa verbală şi cea iconică – trebuie „îmbrăcate” în talent, care nu este altceva decât arta de a juca/ performa cât mai bine. Considerăm că „a fi talentat” discursiv politic³ înseamnă a intra într-un joc al făuririi propriei identităţi prin manevrarea abilă a mecanismelor discursive. Această iscusinţă discursivă ne trimite spre o definiţie modernă a politicii, văzută drept o ştiinţă care „se aplică numai acelor fiinţe umane care comunică simbolic, şi pot astfel să afirme, să invoce principii, să argumenteze, să nu fie de acord”⁴. Astfel, pentru a fi vizibilă, interacţiunea legală trebuie să se bazeze pe reprezentare. În ciuda varietăţii înţelesului cuvântului „joc” (ludus), locul copiilor, destindere, competiţie, reprezentare scenică, Johan Huizinga⁵ este de părere că noţiunea „a lua înfăţişarea de” este în prim-plan. Această metamorfoză în orice reprezentare electorală este, de asemenea, prezentă în definiţia oferită de Eric Rothenbuhler⁶ ritualului: „Ritualul este performanţa voluntară a unui comportament stabilit şi trebuie să producă un efect în mod simbolic sau să facă parte din viaţa serioasă”.

Candidatul politic se va înscrie într-un joc „de-a subiectul” în care viaţa serioasă din ritualul politic se va axa pe două ipostaze ale aceleaşi realităţi: a) situaţia electorală ca schimb unde cel care iniţiază schimbul va fi subiect; b) situaţia electorală ca reprezentare unde cel care oferă o reprezentaţie va fi actor. Cele două poziţionări îl obligă pe candidat să intre în patru tipuri de relaţii⁷: relaţie de incluziune (candidat-partid), relaţie conflictuală (candidat-contracandidat), relaţie de legitimare (candidat-votanţi) şi relaţie de construire a imaginii (candidat-consultanţi-votanţi). Obsesia vidului din centru (funcţia de preşedinte sau de parlamentar) ia forma unei crize, în opinia lui Lucien Sfez⁸, care va fi stopată doar printr-un conflict, adică o confruntare discursivă în urma căreia candidatul obţine puterea prin votul electoratului.

În jocul ritualic de „luptă” specific unei campanii electorale, etapa cea mai fascinantă este cea a confruntării, unde are loc războiul practicilor discursive a căror semnificaţie creionează imaginea candidatului care devine actor pentru o perioadă stipulată de lege. Paradoxul campaniei electorale constă în reglementarea implicită prin Constituţie a necesităţii existenţei performanţei electorale. Polarizarea obligatorie pe care se construieşte o politică democratică este transpusă pe scena electorală prin diferite stiluri de comportament, care, devenind semne, sunt învestite cu o conotaţie reprezentativă. Astfel, ritualul electoral ia o formă comunicaţională, unde obiectele, gesturile şi cuvintele pierd latura funcţională (denotativ) pentru a fi transpuse în simboluri (conotativ).

Dacă într-o campanie pozitivă, discursul polemic poate lua o formă implicită, situaţia electorală lasă posibilitatea instaurării unui „terorism verbal” a cărui finalitate nu este convingerea adversarului de falsitatea adevărului, ci distrugerea explicită a acestuia pentru a obţine astfel adeziunea auditoriului. Marc Angenot⁹ consideră că puterea persuasivă a cuvântului polemic constă în lovirea adversarului folosind strategii discursive care să redea dezamăgirea. Dar polemistul politic nu va fi victorios dacă verbalizarea acestei deziluzii nu se va transfera asupra electoratului a cărui decepţie va lua forma nonverbală a unui gest de blam împotriva celui vinovat.

Sperăm că în acest (fals) joc al transparenţei, (e)lectorul se va transforma într-un lector abil care, deşi şi-a asumat intenţia de a fi persuadat, deţine strategii de decodare. El va căuta dincolo de verosimilitatea promisiunii adevăratul sens al cuvântului.

II. Dincolo de ritualul dezbaterii electorale ca practică discursivă polemică

Într-o campanie electorală, arta constructorului de mesaje politice presupune menţinerea¹⁰ longevităţii ordinii sociale, prin instaurarea simbolică a unei duble apartenenţe: pe de o parte, politicianul coboară în rândul plebei, ieşind din anonimat prin tehnicile vizibilităţii iar pe de altă parte, plebea se ridică o dată la patru/ cinci ani la rangul de spectator învestit cu puterea legitimării. Astfel, actorii politici trebuie să-şi plătească tributul cotidian teatralităţii, acest fenomen fiind denumit de Georges Ballandier¹¹ teatrocraţie, cuvânt asociat cu sintagma „a juca teatru”, ceea ce impune punerea în scenă a corpurilor politizate, care vor înlocui existenţa cu aparenţa. Strategiile discursive prin care se obţine această glisare sunt afişele, broşurile, siteurile, reclamele radio şi TV, blogurile. Benoit, Blaney şi Pier¹² consideră că dezbaterile electorale constituie, de asemenea, una dintre cele mai importante practici discursive pe care votanţii trebuie să o ia în consideraţie în procesul decizional. Braud¹³ este de părere că dezbaterile iau locul violenţei fizice şi presupun participarea activă a cel puţin doi participanţi (moderatorul şi candidatul). Chiar dacă ritualurile trebuie să includă un grad de seriozitate, după cum spune Rothenbuhler, nu trebuie să ignorăm faptul că dezbaterile nu sunt „acte inocente dacă luăm în calcul aspectul pragmatic”¹⁴.

Trăsăturile dezbaterilor menţionate de diverşi autori includ caracteristici ale conceptelor de ritual şi joc:
– un set de reguli. Moderatorul joacă cel mai important rol din moment ce impune anumite variabile de bază¹⁵ pentru spaţiul expresiei (strategiile de luare de cuvânt) şi spaţiul tematic (întrebări axate pe anumite teme).
– spontaneitatea. Va sublinia controlul candidatutului nu numai la nivelul conţinutului printr-un control cognitiv al unor teme economice, sociale sau culturale, ci va sublinia abilitatea mentală de a realiza conexiuni interesante.
– confruntarea directă. Dezbaterile au fost adesea asociate metaforei unui câmp de luptă din moment ce studioul devine spaţiul mental al realizării unor relaţii între candidaţi şi între alţi participanţi nonverbali (stafful de campanie şi audienţa). Orice confruntare directă are o dublă funcţie: pe de o parte, este un factor decisiv în cadrul actului comparativ implicat de un vot¹⁶ deoarece oferă votanţilor informaţii politice pe baza cărora aceştia ar putea vota raţional, pe de altă parte, constituie spaţiul unei agresivităţi (non)verbale, element important al discursului polemic.

II.1. Contextul situaţional al dezbaterii prezidenţiale din 2009
Demiterea guvernului de către Parlament, filmul prin care Traian Băsescu era acuzat că loveşte un copil sunt doar două elemente care ne determină să catalogăm anul electoral 2009 drept un element al agresivităţii politice. De asemenea, este anul în care echipa de campanie a jucat un rol decisiv în temporalizarea dezbaterilor prezidenţiale. Această luptă pentru locaţie, zi sau moderatori a avut drept finalitate trei dezbateri (14 noiembrie: Traian Băsescu-Crin Antonescu; 20 noiembrie: Traian Băsescu-Crin Antonescu-Mircea Geoană; 3 decembrie: Traian Băsescu-Mircea Geoană).

Formatul celei de-a doua dezbateri de la Palatul Parlamentului s-a axat pe următoarele elemente:
– participanţi egali. Rezultatele a patru institute de sondare a opiniei publice i-au catalogat pe cei trei candidaţi cu şanse aproximativ egale de reuşită:

(Source: http://alegeri.ziare.com/alegeri-prezidentiale-2009/sondaje/, accesat 30 ianuarie 2010)

– o cronologie a regiei dezbaterii. Dezbaterea s-a construit pe cinci runde: runda 1: de ce vreau să fiu preşedinte? - cinci minute fiecare candidat; runda 2: trei dueluri unu la unu; runda 3: dezbatere de 60 de minute; runda 4: trei întrebări din partea presei ; runda 5: întrebarea moderatorului.

III. Cadrul teoretic şi metodologic

Secvenţialitatea tematicii este alt element important al unei dezbateri deoarece candidaţii pot apela la strategii discursive diverse pentru a stârni un sentiment de (auto)stimă în reprezentările mentale ale votanţilor, ceea ce va conduce la etapa de legitimare. Modelul funcţional de analiză a dezbaterilor¹⁷ constituie cadrul teoretic pe care îl vom folosi în analiza de conţinut a dezbaterii din 20 noiembrie. Potrivit celor trei autori, candidaţii doresc să se poziţioneze pe o poziţie cât mai înaltă pe scala preferabilităţii care stă la baza procesului de judecată de valoare al votanţilor. A fi sau a nu fi preferat se realizează prin trei funcţii discursive:
– aclamaţii (A1) – enunţuri pozitive al căror scop este reliefarea calităţilor şi a faptelor bune ale candidatului;
– atacuri (A2) – enunţuri pozitive al căror scop este sublinierea punctelor slabe ale contracanndidatului;
– apărări (A3) – enunţuri al căror scop este respingerea atacului din partea contracandidatului.

Aceste funcţii discursive pot fi raportate la două teme: politici (P = acţiuni dispuse pe o axă temporală: realizări anterioare - RA, planuri de viitor - PV, obiective generale - OG) şi caracter (C - calităţi personale - CP, abilităţi de conducere – AC şi idealuri/ valori - I).

Menţionam faptul că votanţii trebuie să fie (e)lectori abili care trebuie să decodeze discursurile electorale. Analiza categorială propusă în această lucrare se bazează pe trei etape:
– cronologia tematicii impusă de moderator sau de candidaţi;
– categorizarea fiecărei teme drept politică sau/ şi caracter;
– fiecărei politici şi fiecărui caracter li s-au asociat una dintre cele trei funcţii discursive (aclamaţie, atac, apărare).

Potrivit lui Foucault¹⁸, o serie de semne (non)verbale formează un enunţ dacă intră într-un câmp asociat care le permite să aibă un context determinat şi un conţinut reprezentativ. Astfel, enunţurile care vor fi codate prin teoria funcţională vor fi, de asemenea, interpretate printr-un model semantic care, datorită cotextelor discursive, impune anumite condiţii de producţie şi formare. În procesul de codare realizat, am considerat enunţuri propoziţii simple, dar şi fraze:

Mircea Geoană: “Domnule Antonescu, săriţi calul!” [A3, C, CP, Morala]
Crin Antonescu:„Primul ministru va fi primarul Sibiului, Klaus Johannis. Formula guvernamentală e o chestiune care se va rezolva în Parlament. În alegerea sa va avea un rol şi premierul.” [A1, P, PV, Guvern]
Traian Băsescu:”Procesul de la Haga a fost un succes al statului roman.” [A1, P, RA, Politica externă].

Urmând ipotezele propuse de autorii teoriei funcţionale, analiza dezbaterii prezindeţiale din România se va centra pe cinci ipoteze:
I1: Aclamaţiile sunt mai frecvente decât atacurile.
I2: Politica va constitui o temă mai frecventă decât caracterul.
I3. Reprezentantul partidului la putere va folosi mai mult aclamaţiile şi va ataca mai puţin decât cei doi reprezentanţi ai partidelor în opoziţie.
I4: Faţă de contracandidaţi, candidatul partidului la putere va folosi realizările anterioare mai mult pentru a aclama, decât pentru a ataca
I5: Calităţile personale vor fi folosite mult mai frecvent pentru a aclama decât pentru a ataca.

Dezbaterea din 20 noiembrie a fost cadrată pe temele prezentate în tabelul de mai jos:

III.1. Rezultatele analizei funcţionale
Prima ipoteză, aclamaţiile sunt mai frecvente decât atacurile, este confirmată atât în ponderea generală, cât şi pentru fiecare candidat în parte. De asemenea, se validează cea de-a treia ipoteză, conform căreia reprezentantul partidului la putere va aclama mai mult şi va ataca mai puţin.

Cea de-a două ipoteză (I2: Politica va constitui o temă mai frecventă decât caracterul) este, de asemenea, validată:

Ultimele trei ipoteze sunt suprinse în tabelul de mai jos:

Traian Băsescu a folosit realizările anterioare pentru a aclama (9 enunţuri), faţă de Crin Antonescu şi Mircea Geoană care au folosit 10 enunţuri şi 12 enunţuri pentru a ataca acţiunile trecute ale partidului la guvernare, astfel validându-se I 4 (Faţă de contracandidaţi, candidatul partidului la putere va folosi realizările anterioare mai mult pentru a aclama, decât pentru a ataca). Aclamaţiile lui Traian Băsescu s-au axat pe:
– politica externă: „Procesul de la Haga a fost un succes al statului român.” [A1, P, RA]. Referinţa este implicit printr-o cadrare temporală a procesului de la Haga, care a avut loc în timpul mandatului lui Traian Băsescu.
– atribuţii prezidenţiale: „În mandatul meu am facut o prioritate din justiţie. Votul uninominal a devenit o realitate”.[A1, P, RA]. Referenţialitatea directă este conferită de adjectivul pronominal posesiv (meu), care are o forţă indexicală deictică ridicată.

Mircea Geoană a atacat realizări anterioare care se cadrează în tema moralei, a economiei sau a atribuţiilor prezidenţiale: „Suntem cea mai coruptă ţară din Europa. [A2, P, RA]; După cinci ani de mandat Băsescu, nu trăim mai bine! [A2, P, RA]”; „După cinci ani de mandat Băsescu românii trăiesc mai bine? Raspunsul este “nu”! Aceşti ani au fost dominaţi de crize şi scandaluri”. [A2, P, RA].

Crin Antonescu a atacat realizările anterioare axate pe reforma statului şi atribuţiile prezidenţiale: „Istoria ultimilor 20 de ani este istoria reformelor eşuate. România nu a dus la capăt nicio reformă.” [A2, P, RA], „Dacă într-adevar crezi în valorile Constituţiei Romaniei şi asculţi Constituţia şi nu de baroni, ai acolo ce îţi trebuie. Dacă asculţi valorile din Constituţie şi nu telefoanele altora ai acolo ce îţi trebuie. [A2, P, RA, Atribuţii prezidenţiale] Constituţie avem, ne mai trebuie preşedinte!” [A2, P, PV, Atribuţii prezidenţiale]

Cele două tipuri de atacuri ale realizărilor anterioare sunt structurate pe o dublă raportare discursivă la trecut:
– atac explicit polemic prin calificative („cea mai coruptă ţară din Europa”, „mai bine” – Mircea Geoană; „eşuate” – Crin Antonescu);
– atac implicit polemic prin enunţuri ipotetice repetate („Dacă intr-adevar crezi în valorile Constituţiei Romaniei” – Crin Antonescu) şi construite pe realităţi implicite („dacă asculţi... nu de baroni, asculţi... nu telefoanele” – Crin Antonescu).

Ipoteza 5 (Calităţile personale vor fi folosite mult mai frecvent pentru a aclama decât pentru a ataca) a fost în mare parte confirmată. Am modificat ipoteza propusă de teoria funcţională care se axa pe idealuri şi valori deoarece discursul polemic din România este construit mai degrabă pe aclamaţii sau atacuri ale calităţilor personale decât pe idealuri şi valori. De fapt, această discrepanţă în ponderea celor două teme se poate observa şi în ultimul tabel. Dacă Traian Băsescu a făcut referire explicită la baroni („Acesta trebuie sa fie un om pe care Vîntu să nu-l poată controla, ca pe Geoana.” [A2, C, CP]), Crin Antonescu şi-a îndreptat atacurile împotriva predispoziţiei politicienilor de a ocoli adevărul („Dincolo de reproşuri, vreau să vă spun că pentru mine sunteţi un demagog!” [A2, C, CP, Morala] ).

Faţă de cei doi candidaţi, Mircea Geoană a cadrat tema calităţilor personale mai mult pe funcţia discursivă a aclamaţiilor („Sunt un om educat, civilizat, modest, un om care şi-a pus în serviciul ţării şi energia, şi talentul.” [A1, C, CP, Morala] ).

IV. Concluzii

Analiza funcţională a dezbaterii prezidenţiale din 2009 demonstează faptul că discursurile electorale din diferite ţări se aseamănă. Considerăm că ipotezele trebuie adaptate la contextul situaţional al fiecărei ţări deoarece, după cum am văzut, discursurile din unele ţări se cadrează pe teme diferite: în România, predomină atacurile sau aclamaţiile calităţilor personale, pe când în SUA predomină funcţiile discursive centrate pe idealuri şi valori.

MONICA PĂTRUŢ - Lector universitar doctor, Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, Facultatea de Litere.

CAMELIA CMECIU - Lector universitar doctor, Facultate de Ştiinţe ale Comunicării Universitatea Danubius din Galaţi.

 sus