Provocările regimului democratic

Comunicarea în democraţie
între definiţiile fundamentale şi practica UE
 

CRISTINA RHEA

Abstract:
Parallel with a short presentation of communication, information and art fields, this article analyses some contemporary theses (communication-information, culture-Europa/Romania, art and culture-cultural industries, underground culture-UE, (the cultural development of) mass media-UE, mass media-the future of democracy) and anti-theses (information-culture, mass media-culture creators, cultural industries-underground culture, underground culture-UE, mass media-the commercial interests of UE), generated by the informative society.

Keywords: Culture, communication, intelligentia, mass media, information, democracy, underground culture, European Union, politics

Comunicarea stă la baza organizării sociale. Cultura este sinonimă cu umanismul. Comunicarea de masă este deseori sinonimă cu mass media, în cadrul societăţilor moderne. Industriile culturale manipulează valorile culturale şi artistice ca bunuri de consum, considerate fiind mărfuri supuse cererii şi ofertei. Mass media reprezintă canalul sensibil al schimbului de informaţii privind valorile culturale. Politica se subsumează tot mai mult încercării de a transforma mass-media într-un serviciu de propagandă în folos propriu. Democraţiareceptează gradul de adaptare al cetăţenilor la cerinţele sociale. Uniunea Europeană reformulează cadrul democratic modern, păstrând totodată diversitatea culturală şi istorică a Europei.

Care sunt punctele-cheie unde aceste noţiuni sunt complementare sau diametral opuse? Putem vorbi de câteva teze şi antiteze contemporane? Aceasta este temă majoră a cercetării acestui articol.

Conceptele de «Comunicare, cultură, mass media, politică şi democraţie» nu pot fi studiate fără înţelegerea integrală a culturii Sud-Estului Europei (în paralel cu cerinţele practice contemporane ale Uniunii Europene), sub aspectul tuturor dimensiunilor culturale, sociale, politice şi umane.

În mod esenţial, funcţia esenţială a limbii ca instrument este aceea de comunicare. Comunicarea este o percepţie, o acţiune asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv (feedback) asupra persoanei emiţătoare: „Limbajul este conceput ca instrument al acţiunii practice şi al raţionamentului discursiv, iar gândirea, ca individuală, conceptuală, critică“.¹

Orice act de vorbire reuneşte un mesaj şi patru elemente legate de acesta: emiţătorul, receptorul, tema mesajului şi codul utilizat. Mesajul este propriu-zis obiectul comunicării, iar „codul“ este instrumentul lingvistic al mesajului. Alături de rolul de comunicare, de informare, limbajul are şi o funcţie expresivă: „Arta se situează în zona imaginarului, a plăsmuirilor purtătoare de sensuri umane şi virtualităţi prin care este vizat realul – ca pretext sau ca obiect al unui „comentariu“ provocat de o subiectivitate estetică.“²

Cuvintele sunt, astfel, sisteme de regăsire a informaţiei, alcătuite din metafore şi simboluri, care exprimă sau exteriorizează senzorial experienţa: „Cultura defineşte sintetic modul uman de existenţă şi este simbolul forţei creatoare a omului. Destinul omului poate fi descifrat analizând acest imens patrimoniu de creaţii spirituale şi tehnice, acumulat în decursul veacurilor, în cadre geografice şi sociale diferite, în societăţi având legi, instituţii, tradiţii şi structuri variate.“³

Dar, maşinile cele mai caracteristice secolului nostru sunt maşini informaţionale. Cine spune „comunicare“ se referă, de fapt, la „informaţie“. Presa, radioul, televiziunea au dezvoltat într-un mod considerabil problema comunicării în epoca noastră şi i-au modificat datele esenţiale. Cantitativ, comunicaţia a crescut prodigios. Ceea ce nu este mediatizat, difuzat prin mass-media, abia dacă există. În acest sens, mass-media nu comunică doar evenimentul, dar îl şi recreează. „Cum poate da valori omul acestui univers imens?“ se întreba Constantin Noica în remarcabila sa lucrare „Mathesis sau bucuriile simple“.⁴

Societatea informaţională pare că a dat deja raspunsul: prin mass-media, ca factor corealizator al civilizaţiei industriale. Prezentându-i-se lumea ca prezentă, ca fapt viu, dat, omul este angrenat în universul informaţional şi valoric. Dar, creatorii adevăraţi de cultură afirmă cu totul altceva: „Viaţa şi cultura unei ţări, spunea Mircea Eliade, nu se măsoară nici cu «azi», nici cu «mâine»; se măsoară cu decadele, cu veacurile“.⁵ Nimic din clipa efermeră, contemporană, a fluxului informaţional, nu se regăseşte în Clipa Culturii.

Conform EUROPA, site-ul portal al Uniunii Europene⁶, aceasta este mândră de diversitatea sa culturală. Limba, literatura, teatru, arte vizuale, arhitectura, artizanatul, cinematografia şi radiodifuziunea pot să aparţină unei anumite ţări sau regiune, dar acestea reprezintă o parte din comunitatea patrimoniului cultural european. Uniunea Europeană îşi propune să menţină şi să sprijine această diversitate şi pentru a ajuta le face accesibile şi altora. În 1992, prin Tratatul de la Maastricht a fost recunoscută în mod oficial pentru prima dată, dimensiunea culturală a integrării europene. Înainte de acesta, Capitala europeană a culturii a fost lansată în 1985.

România, situată la o răscruce a Europei este o simbioză între spiritul ardelean, puternic modelat de cultura Europei Centrale şi spiritul vechiului Regat, în care se simte influenţa bizantină şi slavă. După căderea Cortinei de Fier, Europa nu mai este o geografie, ci mai degrabă un domeniu al spiritului. „Dacă Europa a rămas, teoretic măcar, sau latent, întreagă în ultimii patruzeci şi cinci de ani, este pentru că nici un zid, nici o „cortină de fier“ n-a reuşit să anuleze circulaţia valorilor spirituale dintr-o zonă într-alta. Cultura a fost marea şi fericita subversiune a spiritului european împotriva propriei sale atomizări. Ea e emblema însăşi a supravieţuirii noastre“.⁷

Cultura îi dă omului umanitatea sa. Legătura dintre drept şi libertate se numeşte societate civilă. „Fără îndoială, cultura a devenit un concept universal în întregul câmp al cunoaşterii şi al abordărilor politice ale lumii actuale. Conceptele de informaţie, comunicare, limbaj şi imagine sunt noi continente subsumabile conceptului de cultură.“⁸

J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Noomen definesc comunicarea drept „un proces prin care un emiţător transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte“.⁹ Ce este comunicarea de masă? Aceasta este orientată către audienţe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator; mesajele sunt transmise în mod public şi sunt calculate astfel încât să ajungă repede la public, uneori chiar în mod simultan. În limbajul de specialitate, foarte adesea, această noţiune este considerată sinonimă cu aceea de mass-media.

Asimilarea valorilor culturale autentice este însă însoţită de o intensă confruntare de idei cu privire la menirea socială a artei şi culturii în lumea contemporană. Dezbaterile pe această temă, adeseori televizate, relevă o dată în plus, fenomenele de criză ce străbat lumea, ocupând sectoarele vieţii spirituale. „În formele omogene de cultură, spunea Emil Cioran, individul bine dotat simte singurătatea mai intens decât în formele complexe, deoarece specificitatea unui fond subiectiv de viaţă nu descoperă în planul culturii o direcţie particulară în care să se integreze“.¹⁰

Regăsim, în studiile de specialitate, menţionat faptul parcă în deplină complementaritate cu afirmaţia lui Cioran, menţionat faptul că industriile culturale nu oferă consumatorilor ei nici un catharsis modelator, nici o experienţă estetică; ele elaborează un produs uniform al cărui scop unic este de a distra şi se caracterizează prin claritate, simplitate, atractivitate: „În măsura în care valorile culturale corespund nevoilor sociale potenţate oficial, ele devin o întreprindere foarte rentabilă pentru funcţionarea societăţii capitaliste, deoarece ele permit, în acelaşi timp, menţinerea statu-quoului şi satisfacerea nevoilor mereu recreate de un sistem de publicitate şi de propagandă pentru un individ care ajunge cu uşurinţă prada manipulării.“¹¹

Dar, industriile culturale rămân un fenomen complex şi contradictoriu. Deoarece, în replică la dorinţa de posesie a consumatorului, dezvoltat de industriile culturale, s-a dezvoltat industria underground culture, care, conform Wikipendia, „există în afara domeniului de aplicare a mass-media mainstream şi cultura populară“ şi se prezintă ca o critică extrem de virulentă la adresa culturii de consum şi a societăţii de piaţă, vorbind despre o lume care consumă fără justificare.

Paradoxal însă, multe dintre aceste proiecte culturale aparţin diverselor organizaţii independente finanţate de UE, focusate în mare parte pe educaţia creativă a publicului şi pe dezvoltarea unui nou tip de gândire intelectuală bazat pe subiecte cu tematică socială. Astfel, este subliniat dialogul continuu cu problemele societăţii contemporane. Desigur, de regulă, astfel de iniţiative aparţin tematicii şi individualităţilor specifice spaţiului urban, având ca metode utilizate cercetarea directă şi documentarea pe plan regional.

Teoreticienii occidentali în comunicare subliniază rolul necesar formativ al mass-media care contribuie, înainte de orice, la lărgirea circuitului valorilor artistice sau al mesajelor care implică într-un fel sau altul trăiri artistice. Ce ar presupune acest lucru? Efort, educaţie şi participare la procesul comunicării.

Realitatea însă, din punctul de vedere al Uniunii Europene, este mult diferită, mai pragmatică. Industriile culturale în UE – cinema şi audiovizual, edituri, muzică şi artizanat – sunt considerate, cu precădere, importante surse de venituri şi de locuri de muncă, angajarea a mai mult de şapte milioane de oameni. UE ridică programe de sprijin pentru anumite industrii culturale, încurajându-i să profite de oportunităţile oferite de piaţa unică şi tehnologiile digitale.

Cu alte cuvinte, o organizaţie politică, cum este UE, se străduieşte să creeze un mediu dinamic pentru aceste industrii prin reducerea birocraţiei, oferind acces mai uşor la finanţare, contribuind cu proiecte de cercetare precum şi încurajând o cooperare mai mult cu parteneri din interiorul şi din afara Uniunii.

Însă, utilizarea şi finanţarea mass-media de către organizaţiile politice include şi o dimensiune culturală în multe alte domenii de politică externă, cum ar fi educaţia (inclusiv învăţarea limbilor străine), cercetare ştiinţifică, suport pentru IT şi tehnologii de comunicaţii, precum şi în zona dezvoltării sociale şi regionale.

Totodată, în privinţa culturii, ca formă de comunicare şi parte a democraţiei, UE contribuie la plata pentru şcoli de muzică, săli de concert şi studiouri de înregistrare. Ca parte a politicii sale regionale, în Ghidul pentru Fondul Regional, Comisia Europeană solicită guvernelor statelor membre să promoveze dezvoltarea culturală în regiunile mai sărace pentru a le ajuta să-şi afirme identitatea lor, pentru atragerea turiştilor şi a crea locuri de muncă în domenii precum serviciile online şi mass-media.

Cum diversitatea lingvistică este o piatră de temelie culturală şi democratică a Uniunii Europene. Aceasta contribuie la restaurarea patrimoniului cultural al Europei şi la stimularea dialogului intercultural. Limba nu numai îşi deschide porţile pentru alte culturi, de asemenea, îmbogăţeşte într-un mod practic capacitatea noastră de a beneficia de contacte culturale.

Pentru majoritatea oamenilor obişnuiţi, televiziunea este principala sursă de informare şi divertisment. Televiziunea a deschis era comunicării prin sateliţi artificiali – sute de milioane de oameni de pe toate continentele receptează în acelaşi timp, aceleaşi imagini. Dezbaterea problemelor generale creează sentimentul participării oamenilor la contemporaneitate şi la actul democraţiei.

Realitatea directă cu care se confruntă şi se referă adesea UE este însă, din nou, diferită şi mult mai pragmatică. Sectorul audiovizual implică interesele comerciale mari şi problemele legate de diversitatea culturală, serviciile publice şi responsabilitatea socială. 

Apar, prin urmare, întrebări necesare, în faţa cărora Uniunea Europeană, cu precădere în condiţiile actualei crize economice mondiale, va trebui să răspundă fără îndoială: Deschiderea frontierelor Uniunii Europene implică nemijlocit unificarea spirituală a umanităţii? Împrumutul cultural între naţiuni este întotdeauna un factor al schimbării culturale? Piaţa comunicării este/devine o piaţă informaţională sau o piaţă a interesului? tehnologia informaţională modernă limitează liberul acces la informaţie sau nu? Cine răspunde pentru spectacolul mediatic european, dezvoltat în cadrul imediat de cunoaştere al democraţiei?

În condiţiile în care mass-media au încă un rol central în viaţa cetăţii (deoarece acestea pot influenţa atitudini, opinii şi comportamente ale oamenilor, prin caracterul lor public), aceste întrebări devin factori de civism în societăţile democratice. În deplin acord cu acestea, rămâne teza marelui gânditor român, Constantin Noica¹², din 1934: „Cultura e omenească; e adevărul nostru, e ordinea după chipul şi asemănarea noastră [...] Ştiinţa şi cultura nu sunt dincolo de noi. Orice s-ar face, un anumit antropologism ne domină toate creeaţiile. A vorbi deci de o relativizare a culturii înseamnă a o considera pe aceasta drept altceva decât este. Cultura nu e decât omul însuşi“.

CRISTINA RHEA - asistent universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti. Scriitor, Jurnalist. Membru al Uniunii Scriitorilor din 2002. A publicat 7 cărţi: două volume de poezie prefaţate de Ana Blandiana şi Irina Mavrodin (1996, 2006), trei volume de interviuri cu personalităţi culturale contemporane (1998, 2000, 2002), o carte de cercetare în jurnalism (2001).

 sus