Provocările regimului democratic

Analiză asupra legii şi ipotezei formulate de Maurice Duverger 

 

ANDREEA-MIHAELA PRUNDEANU

Abstract:
Maurice Duvergers’s sociological law, asserting that “a plurality rule election system tends to favor a two-party system” cannot stand as a universal law. Our hypothesis is that it is nevertheless impossible to be applied universally, both because of its probabilistic formulation and because of the existent counter-examples. In the following I aim at demonstrating this hypothesis, first by delivering Duverger’s law and then by adjoining those theories questioning its mere veracity. In the end I will complete my demonstration by attaching two case studies, more precisely those of Canada and India, as they stand as the most relevant counter-examples to dismantle the universality of Duverger’s law.

Keywords: Duverger’s law, relative majority, two-party system, proportional representation, multi-party system

1. Introducerea problemei de analizat

În cele ce urmează voi urmări să prezint legea şi ipoteza formulate de Maurice Duverger şi să argumentez că propoziţia colectiv recunoscută ca „adevărată lege sociologică” de Duverger nu poate avea statut deplin de lege.

Ce susţine de fapt legea lui Duverger?

Deşi nu este primul care a afirmat următoarea idee şi a dezvoltat-o, aceasta este denumită astfel, deoarece el a fost cel dintâi care a îndrăznit să pretindă că este lege. Formularea sună astfel: „metoda majorităţii relative favorizează sistemul bipartidist”.

Pentru început, voi clarifica cele două concepte prezente în lege.Prin majoritate relativă se înţelege formula electorală conform căreia „primul clasat învinge” – „este de departe cea mai simplă: candidatul care primeşte cele mai multe voturi, indiferent dacă este o majoritate sau o pluralitate, este ales.”¹ (unde pluralitate reprezintă varianta anglo-saxonă pentru majoritate relativă, iar termenul „majoritate” este folosit pentru a desemna majoritatea absolută, câştigătorul fiind candidatul care obţine cele mai multe voturi, însă acesta trebuie să atingă cota majoritară -50% din numărul de voturi +1- pentru a fi ales). Prin sistem bipartidist se înţelege sistemul de partide în care două partide îşi dispută majoritatea mandatelor.”Sistemele bipartidiste sînt dominate de două partide mari, deşi în parlament pot exista şi câteva partide mici.”² Cel mai reprezentativ exemplu de sistem bipartidist este cel din Marea Britanie.

În completarea legii, Duverger a enunţat o propoziţie, care are valoare de ipoteză: „sistemul majoritar relativ cu două tururi şi reprezentarea proporţională favorizează multipartidismul” (Duverger 1963, p.217).

Deşi aceste afirmaţii sunt susţinute de studiile făcute de Duverger asupra Europei şi Americii de Nord în perioada dinainte de 1950, legea are un grad ridicat de ambiguitate şi este demontată de existenţa „anomaliilor” din Danemarca înainte de 1920 şi din Canada, acestea fiind explicate de Duverger prin expansiunile geografice ale partidelor secundare.³

În continuare voi descrie cadrul teoretic al prezentei lucrări, iar apoi, folosind studii de caz voi argumenta că legea lui Duverger nu poate avea statut de lege.

2. Cadrul teoretic

Aşa cum am menţionat şi în rândurile de mai sus, legea lui Duverger implică faptul că regula majorităţii relative folosită în determinarea câştigătorului alegerilor favorizează apariţia sistemelor bipartidiste. Strâns conectată de aceasta este ipoteza pe care Maurice Duverger o aduce în completare, conform căreia regula majorităţii cu două tururi şi reprezentarea proporţională conduc la sisteme multipartidiste.

Scurt istoric
Formulările lui Duverger au apărut pentru prima dată în variantă scrisă în 1951, în lucrarea „Partidele politice”, dar idei asemănătoare fuseseră formulate cu aproximativ un secol înainte, când interesele stabilirii unei relaţii între formulele electorale şi sistemul de partid dintr-o ţară erau în plină manifestare.

În 1859, Thomas Hare a introdus în lucrarea sa, „The Election of Representatives”, metoda votului unic transferabil ca metodă a reprezentării proporţionale, iar John Stuart Mill a continuat pe aceeaşi linie, reuşind să realizeze o vagă abordare a ipotezi lui Duverger, însă nu şi a legii neapărat. Mill era susţinătorul ipotezei intrării în Parlament nu doar a două partide, ci şi a unor minorităţi bine reprezentate, iar metoda propusă de Hare ar duce la un sistem multipartidist.⁴

Henry Droop însă a avut o primă încercare de afirmare a unei legi similare celei lui Duverger, când a scris în 1869 despre regula majorităţii relative:

Fiecare alegător are practic doar o alegere între doi candidaţi sau seturi de candidaţi. De îndată ce succesul depinde de obţinerea unei majorităţi a voturilor agregate ale tuturor alegătorilor, o alegere este de obicei redusă la un concurs între cei mai populari doi candidaţi sau seturi de candidaţi. Chiar dacă alţi candidaţi sunt în cursa electorală, alegătorii de obicei descoperă că voturile lor se vor pierde, dacă nu sunt date în favoarea unuia sau celuilalt dintre partidele între care se face de fapt alegerea.⁵

Acest raţionament intuit de Droop, a fost dezvoltat de Duverger şi menţionat ca factor psihologic ce contribuie la veridicitatea legii. Alegătorii, în cazul existenţei a două mari partide ce se confruntă (formula electorală fiind cea a majorităţii relative), îşi dau seama că voturile lor către un al treilea partid dezavantajat se irosesc, căci acesta nu are şanse de câştig, astfel că vor vota pentru cea mai preferabilă alternativă dintre cele două. De exemplu, fie o alegere după regula pluralităţii relative într-o circumscripţie uninominală cu următoarele rezultate la un moment t-1: 10000 de voturi pentru A, 9000 de voturi pentru B, 2000 de voturi pentru C. Susţinătorii lui C îl preferă pe acesta lui B, iar pe B lui A. A continua să îl susţină pe C la momentul t, caeteris paribus, ar însemna să contribuie la victoria lui A. Aşadar, ei îşi vor transfera voturile către B, pentru a îl ajuta pe acesta să câştige, căci le este preferabil lui A.⁶ Această abordare este denumită vot strategic şi este favorizantă pentru sistemul bipartidist. Duverger formulează aceeaşi explicaţie şi pentru comportamentul politicienilor, care preferă să se alăture unuia dintre cele două partide puternice decât să candideze pentru cel de-al treilea, care are şanse minime de câştig.⁷ Aceste comportamente sunt puse pe seama abordării alegerii raţionale, indivizii căutând să îşi maximizeze utilitatea.

În corelaţie cu efectul psihologic, legea sociologică este guvernată şi de efecte mecanice ale formulei majorităţii relative, căci partidele, cu excepţia celor două, vor fi mereu subreprezentate, pierzând la fiecare circumscripţie.

În continuarea studiilor lui Duverger, Douglas Rae a analizat datele alegerilor electorale din 20 de democraţii vestice şi a conchis că, deşi există o legătură între regula majorităţii relative şi sistemele bipartidiste, acesteia nu îi poate fi atribuit statutul de lege sociologică⁸, bazându-se mai ales pe contraexemplul canadian.

Rae a reformulat legea lui Duverger: formulele majoritare relative sunt întotdeauna asociate cu competiţia a două partide cu excepţia situaţiei în care există partide minoritare locale puternice.⁹ Însă, chiar şi această folosire, ca şi cea duvergeriană, este încă probabilistică.¹⁰

Necesitatea unor revizuiri ale legii, precum şi ambiguitatea propriu-zisă a textului ridică semne de întrebare: poate fi numită afirmaţia lui Duverger lege sociologică sau nu?

În primul rând, a pretinde că relaţia este o lege implică o condiţie necesară şi suficientă şi o cauzalitate, în timp ce folosirea verbului „a favoriza” face relaţia probabilistică, mai mult decât deterministă.¹¹

În al doilea rând, existenţa unor contraexemple demontează propoziţia desemnată ca lege, căci de îndată ce se susţine că formula majorităţii relative favorizează sistemele bipartidiste, atunciţările cu un sistem electoral bazat pe această regulă trebuie să tindă către un astfel de sistem de partide. Faptul că nu se întâmplă întotdeauna aşa, cele mai ilustrative exemple fiind Canada şi India, face propoziţia lui Duverger să nu fie acceptată ca lege.

Ipoteza este de asemenea combătută de contraexemple, însă aceasta poate fi acceptată pe baza faptului că nu a fost ridicată la rang de lege. Numărul partidelor din Australia, care foloseşte votul alternativ ca formulă electorală (acesta putând fi considerat o formă rudimentară a metodei Hare sau a regulii majorităţii), a crescut de la două la trei, apoi s-a stabilizat. Dacă ipoteza s-ar fi verificat, numărul lor ar fi trebuit să continue să crească, însă aceasta nu s-a întâmplat. Austria a păstrat reprezentarea proporţională şi sistemul bipartidist după Al Doilea Război Mondial. Irlanda este o demontare a teoriei şi mai evidentă – în ciuda utilizării sistemului Hare, numărul partidelor a scăzut drastic, de la şapte în 1927 la trei în 1969.¹²

Teoria privind legea şi ipoteza lui Duverger fiind expuse, nu pot susţine decât faptul că dacă legea a necesitat continue ajustări nu demonstrează decât că aceasta nu poate fi folosită ca lege şi propria formulare nu o face decât probabilistică, iar în partea ce urmează voi apela la studii de caz asupra relaţiei formulă electorală – sistem de partide în Canada şi India pentru a întări cele spuse în rândurile de mai sus.

3. Studiu de caz: Canada şi India

Canada este una dintre cele mai folosite argumente pentru a combate legea lui Duverger. Chiar acesta s-a oprit asupra situaţiei canadiene, introducând în textul referitor la legea sa un argument (însă uşor demontabil) privitor la existenţa în Canada a unui sistem format din patru partide, nu unul bipartidist, aşa cum prevede legea pentru o formulă electorală majoritară relativă. Această frază – utilizată drept argument: „Excepţiile sunt foarte rare şi pot fi explicate în general ca rezultat al unor condiţii speciale”¹³ –, pe lângă faptul că este vagă şi insuficientă pentru a constitui un argument, a devenit inutilă, deoarece Canada a experimentat în mod repetat un sistem diferit de cel bipartidist, nu doar într-a anumită perioadă, sub umbrela unor circumstanţe deosebite cum spunea Duverger. Autorul legii descria lumea politică din Canada ca fiind formată din patru patide ce sunt reprezentate pe scena politică, dintre care două aveau reprezentare naţională, iar celelalte două din Ottawa se hrăneau din puterea pe care o exercitau în provincii. El susţinea că, de îndată ce situaţia tranzitorie din Canada (1957-1963) va lua sfârşit – această perioadă fiind defapt cea în urma căreia s-a putut consta excepţia legii prin existenţa a trei partide reprezentate –, Canada se va alinia celorlalte exemple care confirmă legea sa.

Douglas Rae, în urma studiilor asupra datelor de natură electorală, a descoperit însă că formula majorităţii a eşuat de mai multe ori în Canada să producă un sistem bipartidist; deci nu este vorba de o situaţie tranzitorie (Duverger). Cele două partide puternice nu au reuşit să obţină 90% din locuri până în 1958, când primul partid clasat a atins nivelul de 75% în Camera Comunelor, dar a existat şi atunci un al treilea partid, deci nu s-a ajuns la un sistem bipartidist nici în acest caz.¹⁴

Explicaţia pentru această situaţie este demarcarea între partidele naţionale şi cele provinciale, aceasta ducând la instabilitate. Alegătorii păstrează anumite simpatii pentru anumite partide la nivel naţional şi provincial. Există baze pentru a afirma că loialitatea faţă de un anumit partid provincial influenţează votul la alegerile naţionale şi ajută la conturarea sistemului politic naţional. Din acest punct de vedere, Blake nota că scena politică a Canadei este caracterizată de „două lumi politice” care există simultan, dar separat.

Mai mult, Canada este numită şi „two-party-plus system”, adică ţară cu sistem mai mult decât bipartidist pe baza reprezentării persistente a Partidului Nou Democratic (New democratic Party). Prezenţa acestuia a fost pusă din perspectivă duvergeriană pe existenţa unui sistem bipartidist la nivel regional. Adică, deşi Partidul Nou Democratic este slab susţinut la nivel naţional, poate fi avantajos să se voteze strategic pentru el dacă are susţinere la nivel regional. Deci, Canada poate avea un sistem two-party-plus la nivel naţional, dar la nivel provincial să cunoască un sistem bipartidist. Însă această ipoteză este combătută de studiile realizate pe regiuni, care au arătat că, şi aici, coexistă mai mult de două partide (adevărată contrazicere a legii universale propuse de Duverger).¹⁵

Faptul că sistemul federal interacţionează cu cel regional în Canada duce la o înclinaţie mai redusă către votul strategic printre alegători, ceea ce împiedică sistemul bipartdist să prondă contur. Loialitatea de la nivel regional duce ca şi al nivel naţional votanţii să susţină partidul respectiv, ajutându-l să câştige locuri la alegerile naţionale. Astfel se explică existenţa unui sistem two-party-plus în Canada, deşi se foloseşte formula electorală majoritară relativă, în contradictoriu cu legea duvergeriană.

În ceea ce priveşte India, aceasta a servit mult timp ca un exemplu mai mult decât pertinent pentru a contrazice legea lui Duverger. Pentru a ilustra argumentele pe baza cărora poate fi dezisă legea duvergeriană, mă voi concentra asupra perioadei dinainte de 1989 (era Congresului), când Partidul Congresului domina de departe viaţa politică, opoziţia fiind fragmentată. Partidul Congresului a obţinut de regulă 3/5 din numărul de locuri, iar între 1951 şi 1984, a ajuns la 2/3 din numărul de locuri, fiind astfel cel mai bine reprezentat,căci opoziţia s-a constituit din mai multe partide cu un număr de locuri mai mic. Aceasta nu este în concordanţă cu legea lui Duverger, opoziţia nefiind concentrată într-un singur partid, ci constituită dintr-un număr considerabil de partide.

În figura de mai jos, sunt prezentate datele în ceea ce priveşte numărul de candidaţi pe cirscumscripţie pentru India în perioada 1952-2004¹⁶

Sursă: Diwakar 2007

Atât la nivel de cirscumscripţie, cât şi la nivel naţional, India se sustrage regulii prezentate de Duverger. Aceasta poate fi pusă pe seama faptului că partidul dominant (Partidul Congresului), ocupând centrul, desparte opoziţia în partide separate de stânga (socialişti şi câteva partide de orientare comunistă) şi de dreapta (conservatorii religioşi şi cei economici). Cele două extreme se pot alia cu dificultate, Partidul Congresului reuşind să împiedice unirea acestora, ceea ce duce la menţinerea structurii deja formate, cu partidul puternic şi opozanţii săi fragmentaţi.¹⁷ Alegătorii sunt mai puţin raţionali şi votează mai puţin strategic.

Conform lui W. M. Dobell¹⁸, explicaţia pentru situaţia politică din Canada şi India este ipoteza conform căreia partide mai mici apar semnificativ în cele două, deoarece niciunul dintre partidele mari nu posedă o imagine plauzibilă pentru a fi un partid naţional.

Atât Canada, cât şi India nu susţin legea sociologică a lui Duverger, factorul psihologic referitor la votul strategic nefuncţionând aşa cum îl prezintă autorul legii. Deşi formula electorală este cea majoritară relativă, aceasta nu duce la dezvoltarea unui sistem în care doar două partide îşi dispută mandatele, ci apar şi alte partide în competiţie, care beneficiază de loialitatea existentă la nivel regional, loialitate ce se răsfrânge şi asupra alegerilor naţionale.

Existenţa acestor două exemple indiscutabil contrare legii lui Duverger o face să fie invalidă şi să nu poată fi utilizată drept regulă universală în corelarea dintre formula electorală utilizată şi sistemul de partide rezultat.

Concluzie

Aşa cum am argumentat mai sus, în urma unei analize asupra legii şi ipotezei lui Maurice Duverger – conform cărora formula majorităţii relative (denumită şi the winner takes it all) şi cea a reprezentării proporţionale conduc la un sistem bipartidist, respectiv multipartidist –, se constată că acestea nu se verifică întotdeauna, excepţiile fiind puternic conturate.

Faptul că India şi Canada, deşi folosesc formula majorităţii relative, cunosc un sistem diferit de cel bipartidist, contrazice statutul de lege formulat de Maurice Duverger. În aceste cazuri nu se mai verifică aspectul sociologic din spatele propoziţiei duvergeriene, alegătorii nu mai înclină către votul strategic (în cazul în care candidatul favorit nu are şanse de câştig, votul se va îndrepta pentru alternativa preferată dintre cele două care se confruntă pentru a nu fi irosit). De asemenea, în cazul ipotezei (care nu este însă ridicată la rang de lege), Australia este un bun contraexemplu, căci, deşi utilizează formula proporţională, nu are un sistem multipartidist.

Acestea fiind zise, închei lucrarea prin a întări ideea de la care am plecat conform căreia legea universală a lui Duverger nu poate fi recunoscută ca lege, fiind mai degrabă o afirmaţie probabilistică, iar ipoteza este şi ea demontată de existenţa unor cazuri contrare.

ANDREEA-MIHAELA PRUNDEANU - studentă în anul al II-lea atât în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice (SNSPA), cât şi în cel al Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale (ASE). Începând cu octombrie 2009 este bursier „Sur-Place” al Fundaţiei Konrad Adenauer (Biroul din România).

 sus