Provocările regimului democratic

De la starea naturală la comunitatea politică.
Între renunţare şi delegare

DANIEL SIDOR

Abstract:
The pattern (matrix) that casts a political community is almost identical according to the contractual philosophers. From a natural state, exercising their freedom, the individuals sign a contract that shifts them from a natural state to a social state, a political community. The signed contract involves the renunciation of several rights, and the state of the individual differs according to the rights they gave up by signing the contract. The current paper is intended to point out the differences in between two groups of individuals : one group whose members would hypothetically sign the contract proposed by John Locke and another group whose members would (hypothetically) sign the contract proposed by Thomas.

Keywords: John Locke, Thomas Hobbes, contract, freedom, political power

Starea naturală, indiferent dacă este considerată dat istoric sau concept justificativ, constituie punctul de pornire al evoluţiei individului în ceea ce priveşte organizarea socială. Renunţarea la această stare naturală se face printr-un contract, care însemnă consensul, consimţământul mai multor indivizi asupra a ceva, în cazul nostru asupra necesităţii existenţei unei autorităţi superioare voinţei personale individuale. Ceea ce vrem să arătăm în continuare este că natura contractului la care aderă indivizii influenţează condiţia lor postcontractuală. Aria de libertate postcontractuală în care se învârte individul, evident mai mică decât cea avută în starea naturală, este influenţată de tipul contractului dintre indivizi. Pentru a argumenta ideea de mai sus ne vom folosi de ideile politice ale lui Hobbes şi Locke, mai precis de diferenţele existente între ideile celor filosofi.

Pentru Hobbes starea naturală nu este un dat istoric, o formă de existenţă umană anterioară oricărui fel de organizare socială. Starea naturală este un concept rezultat în urma unui demers explicativ, o modalitate de justificare. „Este vorba de un mit explicativ, folosit pentru a lămuri de ce oamenii consimt, şi trebuie să consimtă, la limitările libertăţii personale pe care le presupune supunerea faţă de o autoritate”¹. Trei atribute ale omului influenţează climatul existent în starea naturală. Concurenţa, neîncrederea şi reputaţia, specifice fiecărei persoane, fac ca starea naturală să fie una de conflict permanent. Cuvântul folosit de Hobbes pentru acest conflict este războiul:starea naturală „ este o stare de război între fiecare om şi fiecare altul”.

Oamenii sunt egali şi liberi în starea naturală. Prin libertate se înţelege, conform sensului propriu al cuvântului, absenţa piedicilor externe, care adesea îl lipsesc pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar voi, dar care nu-l pot stânjeni să-şi folosească puterea rămasă, aşa cum îi dictează judecata şi raţiunea². Libertatea pe care o posedă şi atributele specifice fiecarei persoane, fac posibilă existenţa dorintei de autoconservare, adică păstrarea (conservarea) libertăţii şi a bunurilor, dar în acelaşi timp şi sporirea acestora. Sporirea este de cele mai multe ori posibilă numai prin împuţinarea libertăţii şi bunurilor altora. În acest sens, pentru Hobbes există un război permanent al omului împotriva omului. Pentru a ne fi mai uşor în argumentare, vom numi libertatea şi bunurile unei persoane proprietate. Vom întelege deci prin proprietate că omul este stapânul propriei sale persoane, a acţiunilor sale şi a rezultatului muncii sale.

Având însă deplina libertate, starea de conflict existentă nu se va încheia niciodată, deoarece siguranţa personală, proprietatea şi mijloacele de a le conserva nu vor exista niciodată (întotdeauna va exista un individ mai puternic care să priveze de proprietatea sa pe unul mai slab). Se tinde astfel spre o depăşire a stării de natură şi o îndreptare a individului către o formă socială organizată. Această trecere se face prin renunţarea la anumite drepturi.

Care sunt motivele pentru care un individ ar renunţa la o parte din drepturile sale? Primul motiv pentru Hobbes este obţinerea unui beneficiu în urma renunţării la acel drept: „ori de câte ori un om îşi transferă un drept sau renunţă la el, o face fie cu gândul la un transfer reciproc al unui drept, fie în vederea vreunui alt bun pe care speră să-l obţină astfel. În ultimul rând, motivul şi scopul pentru care un om recurge la renunţarea la drepturi şi la transferul lor sunt siguranţa propriei persoane în ceea ce-i priveşte viaţa şi mijloacele de a o conserva, pentru care niciodată nu poate stărui îndestul.

În două feluri poate un individ să renunţe la drepturile sale. „Prin simplărenunţare, atunci când celui ce renunţă nu-i pasă asupra cui se va răsfrânge beneficiul. Şi prin transfer, atunci când intenţionează ca beneficiul cedării să-i revină unei (sau unor) anumite persoane. Iar atunci când un om şi-a abandonat sau şi-a cedat un drept, se spune că este obligat sau legat să nu-i împiedice pe cei cărora le-a fost abandonat sau acordat dreptul să beneficieze de pe urma lui”.

„Transferul reciproc de drepturi este ceea ce oamenii numesc CONTRACT”, spune Hobbes. Prin aceste contracte indivizii îşi aleg persoana (sau grupul de persoane) care să îi cârmuiască, să îi apere de ei înşişi şi să menţină o stare de pace. Contractele se realizează pe plan orizontal, adică între indivizi şi nu între indivizi şi suveran. Din acest motiv suveranul nu poate să încalce nici un contract: „deoarece dreptul de a fi purtătorul persoanei tuturor este acordat celui căruia i se atribuie suveranitatea, nu printr-o convenţie a acestuia cu fiecare din ei, ci doar prin convenţii reciproce între supuşi, nu poate exista nici un fel de încălcare a convenţiei din partea suveranului”.

Care sunt drepturile la care renunţă indivizii în urma semnării contractelor? În primul rând, lucru pe care-l vom întâlni şi la Locke, trebuie acceptată voinţa majorităţii. Voinţa celui mai puternic, hotărâtoare de altfel în starea naturală, se transpune în voinţa majorităţii, voinţă care este necesară constituirii unei comunităţi şi apoi legitimării suveranului acesteia: „Se spune că o comunitate civilă este instituită, atunci când o mulţime de oameni cad de acord şi convin fiecare cu fiecare altul, ca oricărui om sau oricărei adunări de oameni i-ar fi conferit, de către majoritate, dreptul de a reprezenta persoana tuturor, adică de a fi reprezentantul lor, cu toţii, atât cei care au votat în favoarea lui, cât şi cei care au votat împotrivă-i, să-i autorizeze toate acţiunile şi judecăţile în acelaşi fel, ca şi când ar fi fost ale lor înşişi, cu scopul ca ei să convieţuiască paşnic şi să fie protejaţi în faţa altor oameni... deoarece majoritatea a declarat prin consimţământ un suveran, cel care a votat împotrivă trebuie acum să cadă de acord cu ceilalţi”³.

Un alt element fundamental al proprietăţii pe care individul îl pierde este libertatea opiniilor. Odată ieşit din starea naturală şi intrat în comunitatea imaginată de Hobbes, individul care semnează un contract renunţă la dreptul de exprimare a opiniilor. Cel care primeşte dreptul de a controla aceste opinii este suveranul. El poate astfel „să decidă care doctrine şi opinii sunt duşmănoase şi care sunt favorabile păcii; Căci acţiunile oamenilor se nasc din opiniile lor; iar buna cârmuire a acţiunilor, pentru pace şi bună înţelegere, constă în buna cârmuire a opiniilor”.

Deasemenea semnatarul contractului dă suveranului dreptul de control asupra bunurilor lui şi ale semenilor: „este atribuită suveranităţii întreaga putere de a prescrie regulile prin care fiecare om să ştie care sunt bunurile de care se poate bucura şi ce acţiuni poate înfăptui fără a fi stingherit de nici un alt supus”⁴.

Şi Locke îşi imaginează omul înaintea oricărei stări de organizare socială într-o stare naturală, una de perfectă libertate şi egalitate. Pentru Locke însă starea naturală nu este o construcţie justificativă ci este un dat istoric, un real care nu poate negat. Faptul că nu există consemnări despre această stare iniţială a omului nu implică inexistenţa aceste stări. Dacă nu există însemnări despre copilăria soldaţilor din armatele lui Xerses, nu însemnă ca aceştia nu au fost niciodată copii – este argumentul de care se foloseşte Locke pentru a dovedi existenţa stării de natură.  Starea naturală este pentru Loke una dominată de pace, condusă după o lege naturală care garantează pacea şi conservarea întregii omeniri. Executarea legii naturale îi aparţine fiecărui om, fiecare are dreptul de a pedepsi încălcarea legii, astfel încît să impiedice nerespectarea ei pe viitor⁵. Fiecare are obligaţia de a se conserva el însuşi, iar atunci când propria sa conservare nu este ameninţată, să conserve restul umanităţii, neputând să afecteze viaţa, libertatea, sanătatea sau bunurile altcuiva decât pentru a face dreptate faţă de un criminal⁶. Singura libertate absentă este cea de distrugere pe sine sau orice altă vietate afltă în posesie.

Starea de natură dominată de pace, se poate transforma însă într-o stare de război. Atunci când puterea individului de a pedepsi pe cel care încalcă legea naturală este folosită în mod absolut şi arbitrar se poate ajunge într-o stare de conflict similară celei imaginate de Hobbes. În acest sens este de dorit o autoritate superioară individului care să menţină starea de pace. Vom înţelege şi aici prin proprietate că omul este stăpânul propriei sale persoane, a acţiunilor sale şi a rezultatului muncii sale.

De ce este necesară o trecere dinspre starea naturală spre o organizare politică? Locke indentifică trei lipsuri care justifică această trecere: „în starea de natura lipsesc: o lege stabilă, cunoscută drept etalon, un judecător cunoscut şi imparţial şi puterea de a susţine, sprijinii şi executa sentinţa”⁷.

Şi aici, ca şi la Hobbes, trecerea spre societatea politică se face printr-un contract semnat voluntar şi conştient de către indivizii care doresc să facă parte din acestă comunitate. Semnarea contractului presupune bineînţeles renunţarea la anumite drepturi. Contractul reprezintă consimţământul⁸ individului de a face parte din comunitatea politică respectivă: „prin urmare trebuie să se înţeleagă că oricine intră din starea naturală într-o colectivitate renunţă în favoarea majorităţii comunităţii la întreaga putere necesară scopurilor pentru care se intră în societate. Iar aceasta se face pur şi simplu prin înţelegerea privind unirea într-o societate politică, acesta fiind întregul contract ce poate exista sau trebuie să existe între indivizii care intră într-o societate”⁹.

La ce drepturi renunţă indivizii în momentul semnării contractului? Locke suţine că omul, în starea naturală are două puteri. Tocmai acestea sunt drepturile la care renunţă (le delegă): „Căci în starea naturală omul are două puteri. Prima dintre acestea este aceea de a face tot ce găseşte potrivit pentru conservarea lui însuşi şi a celorlalţi în limitele permise de legea naturală. Cealaltă putere a omului în starea naturală este aceea de a pedepsi crimele. El renunţă la ambele puteri atunci cand se alătură societăţii politice”¹⁰.

Am afirmat mai sus că individul, în momentul semnării contractului îşi delegă anumite drepturi. Ţinta delegării lui este puterea politică. Spre deosebire de Hobbes, la Locke această delegare se face prin convenţii semnate între cârmuire pe de o parte şi individ pe de altă parte. Cârmuirea îşi are puterea de la individ şi cârmuieşte pentru individ. Prin această convenţie, omul nu se dezarmează, nu rămâne neputincios în faţa puterii: „Aşadar, eu înţeleg puterea politică ca pe un drept de a face legi însoţite de pedeapsa cu moartea – şi, prin urmare, de toate pedepsele mai mici - , în vederea reglementării şi conservării proprietăţii, şi de a folosi forţa colectivităţii atât în executarea unor asemenea legi, cât şi în apărarea comunităţii de vătămări aduse din afara ţării, toate acestea numai în vederea binelui public”¹¹... „Pe când, dacă presupunem că s-au încredinţat pe ei înşişi puterii arbitrare absolute şi voinţei unui legislator, asta înseamnă că ei înşişi s-au dezarmat şi l-au înarmat pe el pentru ca să poată face din ei o pradă oricând doreşte. Puterea supremă nu-i poate lua unui om vreo parte a proprietăţii sale fără consimţământul său”¹².

Ceea ce am vrut să arătăm mai sus este un tipar folosit şi de Hobbes şi de Loke. Rezultatele aplicării ideilor pe acelaşi tipar sunt însă diferite. Ambii autori plasează individul într-o stare naturală, stare în care indivizii sunt egali între ei şi liberi. Cu toate acestea, în mod voluntar, renunţă la starea naturală prin semnarea unui contract şi trec într-o comunitate politică, comunitate care are ca principal scop protejarea membrilor ei (în principal prin protejarea proprietăţii acestora). Ajunşi în comunitatea politică indivizii nu mai sunt egali, în sensul că, prin contractul semnat renunţă la anumite drepturi, drepturi care se îndreaptă spre cârmuitorul acelei comunităţi.

Diferenţele care apar între cei doi autori, şi care ne interesează aici, vizează condiţia individului după semnarea contractului. Indivizii pornesc din starea naturală egali şi liberi şi ajung în comunitatea politică inegali (cei care au renunţat la drepturi şi cei care au primit drepturile la care ceilalţi au renunţat) şi mai puţin liberi.

Cei care au semnat contractul întocmit de Hobbes au ales un suveran către care au transferat toate drepturile referitoare la proprietatea lor, atât cea materială cât şi cea spirituală. Se supun dorinţei suveranului ales de majoritate, nu pot să aibă opinii care ar putea distruge starea de pace şi bunurile lor devin dispoziţia hotărârii suveranului. Toate acestea în schimbul protecţiei probabile oferită de suveran. Singurul drept rămas este cel al autoapărării, drept care exista şi în starea naturală. Mai mult, suveranul nu poate fi tras la răspundere pentru faptele sale deoarece nu există nici un contract între el şi supuşii lui. Prin trecerea de la starea naturală la comunitatea politică individul a pierdut dreptul asupra bunurilor sale şi asupra opiniilor proprii.

Cei care au semnat contractul întocmit de Locke se supun deasemenea voinţei majorităţii. Puterea însă este răspunzătoare deoarece există un contract între ea şi indivizi. Proprietatea le rămâne intactă, transferând puterii dreptul de a folosii forţa în vederea pedepsirii criminalilor. Opiniile le râmân libere, atâta vreme cât nu încalcă legile. Prin trecerea de la starea naturală spre comunitatea politică indivizii au câştigat o autoritate care deţine puterea de a pedepsi crimele, iar această putere nu este exercitată absolut şi arbitrar ci criterial.

Să presupunem că indivizii care au renunţat prin consens la starea de natură pentru a obţine beneficii prin aparteneţa la o comunitate politică realizează că există o altă formă de organizare, care le poate aduce şi mai multe beneficii. Hotărăsc prin urmare să renunţe la comunitatea politică şi să treacă la comunitatea ideală. Pentru semnatarii contractului întocmit de Locke nimic mai simplu. Renunţă la protecţia comunităţii din care fac parte, sunt capabili să supravietuiască folosindu-se de bunurile şi roadele muncii lor, şi pot să se asocieze cu cei apropiaţi în opinii. Sunt liberi să experimenteze orice fel de stări de organizare ar dori (inclusiv întoarcerea la starea naturală).

Cei care au semnat contractul întocmit de Hobbes, dacă şi-ar manifesta opinia de a renunţa la suveranul existent, ar putea râmâne, în cel mai fericit caz, fără proprietate şi ar putea ajunge în imposibilitatea de a supravieţui, sau ar putea fi pedepsiti pentru opiniile contrare păcii, pe care le-au exprimat (şi eventual ucişi).

În concluzie, comunitatea politică imaginată de Locke este superioară cele hobbesiene, dacă aplicăm în comparaţie criteriul proprietăţii (a libertăţii asupra bunurilor şi a libertăţii asupra opiniilor). Această superioritate este însă consecventul contractului semnat de indivizi. Pentru Hobbes, prin contract, individul renunţă la o serie de drepturi, tocmai acelea care i-au oferit posibilitatea să depăşească starea naturală. Locke nu doreşte renunţarea la drepturi ci delegarea lor. Puterea imaginată de Hobbes devine una absolută pe cand cea imaginată de Locke devine una contractuală. Pentru Hobbes prin contract individul se supune, pentru Locke individul participă.