Comunism/Postcomunism

Deziluzia politică în Europa Centrală şi de Est
 

PHILIPPE CLARET şi CĂLIN SINESCU

Abstract:
This article entitled „The political delusion in Central and Eastern Europe” presents an analysis of the democratic transition process that marked the return of the former Soviet bloc nations to full membership in European political civilization. But the concrete achievement process turned out to be a non-event and even a failure for the most citizens of these states because their hopes and expectations didn’t correspond to the reality, much more complex and difficult than they could imagine, provoking thus delusion and sorrow. It aroused scant enthusiasm or even much public interest, and in truth changed little in the short run. Enlargement nevertheless presents an opportunity: with luck and dedication, the ten new member-states can catalyze long-overdue EU reform, thereby stimulating economic growth, restoring public trust in the integration project, and promoting European cooperation.

Keywords: revolution, post communism, delusion, transition, democracy, European integration, Central and Eastern Europe

 

La începutul anilor ’90, demararea procesului de tranziţie democratică a statelor din Europa Centrală şi Orientală¹ necesita în regim de urgenţă reducerea distanţei dintre cetăţean şi puterea politică, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local. Era vorba, în fapt, de introducerea, sau mai degrabă de reintroducerea ideii de democraţie în societăţile marcate profund de experienţa colectivistă de tip sovietic sau chiar de tip totalitar. Dacă miza acestui proces pare să fi fost percepută în mod clar de către toţi actorii interni şi externi ai tranziţiei, realizarea sa s-a dovedit a fi mult mai complexă şi mult mai delicată decât îşi imaginau sau voiau să spună cei mai mai mulţi dintre ei. Post-comunismul exprima atunci, cel puţin pentru cetăţeni, toate speranţele de schimbare, nu numai la nivelul politicii ci şi în viaţa cotidiană. În fapt, existau însă prea multe iluzii în aceste mari speranţe, pe care realitatea a reuşit, cel puţin în parte, să le spulbere destul de rapid.

Astăzi, numeroşi actori ai tranziţiei ori specialişti în domeniu continuă să constate cu amărăciune dificultăţile recurente, obstacolele persistente şi blocajele de lungă durată intervenite în procesul de democratizare a statelor post-comuniste din Europa Centrală şi de Est. Unii nu ezită să vorbească chiar şi despre un eşec al procesului de tranziţie politică şi socială în privinţa speranţelor şi aşteptărilor nutrite şi formulate de cetăţenii acestor state.

Această constatare pare într-adevăr severă şi chiar excesivă după adeziunea la Uniunea Europeană a unui mare număr de ţări din această zonă (mai întâi din Europa Centrală, în mai 2004 şi apoi din Europa de Est, în ianuarie 2007), care a consacrat caracterul lor democratic ca urmare a respectării criteriilor de la Copenhaga, precum şi capacitatea acestora de a se angaja în edificarea unei economii de piaţă. Bazată pe o serie de observaţii alarmante a unor fenomene de natură conjuncturală sau structurală, această constatare se sprijină, totodată, şi pe numeroase lucrări de specialitate care subliniază aproape la unison, dar în măsuri diferite, obstacolele ce continuă să se opună eficientizării procesului de democratizare politică şi de stabilitate democratică în multe din aceste state şi în special a celor din „Balcanii occidentali şi orientali”. Ca urmare, nu este de loc surprinzător ca în lucrările de profil, specializate pe problematica tranziţiei şi a consolidării democraţiei în fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est să se acorde o importanţă deosebită studierii fenomenului de „deziluzie a democraţiei”.

În această privinţă, tabloul mai degrabă sumbru, prezentat în 1994 de către J. Rupnik, păstrează o parte din această actualitate, în pofida evoluţiilor considerabile înregistrate de atunci. „Blues-ul post-totalitar bântuie ţările din Cealaltă Europă. Euforia căderii comunismului a fost urmată de decepţie, anomie socială, iar uneori chiar şi de apariţia unor pericole noi. Unitatea marilor grupări democratice s-a sfărâmat, iar amploarea dificultăţilor economice face relative în ochii populaţiei câştigurile politice. În loc de societăţi civile, se descoperă un peisaj fragmentat, constituit din corporaţii şi jurăminte de credinţă comunitare”².

Semnele tangibile, manifestările recurente, deseori observate, ale deziluziei politice, pun în lumină, într-un mod alarmant, limitele reale ale introducerii democraţiei parlamentare în regimurile postcomuniste: îngustimea dezbaterii publice, declinul participării electorale, îndepărtarea cetăţenilor de politică, slăbiciunea opoziţiei, accentuarea naţionalismului, discreditarea partidelor şi oamenilor politici, creşterea populismului. La drept vorbind, deziluzia politică sau deziluzionarea cetăţenior faţă de politica post-comunistă este pe măsura speranţelor, cu siguranţă prea mari, pe care ei le-au investit iniţial în schimbarea regimului. Şi aceeaşi constatare se impune, de altfel, şi când facem referire la trecerea brutală la economia de piaţă, ale cărei efecte sociale au fost foarte dur resimţite o dată cu explozia sărăciei şi inegalităţilor, ori creşterea criminalităţii economice.

În pofida acestui diagnostic oarecum pesimist, nu ar trebui totuşi să ne temem de o evoluţie defavorabilă şi alarmantă a situaţiei politice din fostele state comuniste din Europa Centrală şi de Est. El ar trebui însă să genereze o abordare mai profundă a cauzelor care au generat acest fenomen al deziluziei democratice, a cărei intensitate variază, cum este şi firesc, în funcţie de specificul naţional şi traiectoriile istorice.

Deziluzia democraţiei în Europa Centrală şi de Est relevă mai întâi, prin problematica raportării la politic, o criză identitară profundă a societăţilor post-comuniste. Ea semnalează, totodată, dincolo de problematica politică şi juridică a adeziunii la Uniunea Europeană (UE), deja realizată pentru marea majoritate a acestor state, ambiguităţile care caracterizează raportarea lor la Europa.

Criza raportării la politic: căutarea unei identităţi

Într-o lucrare intitulată „Deziluziile libertăţii. Încetarea dictaturilor în anii 1990”, plecând de la experienţe şi contexte atât de diferite, precum cele din America Latină, ţările din Europa Centrală şi de Est ori Africa, G. Hermet se întreabă asupra căilor şi mijloacelor care l-ar putea ghida în devenirea sa de cetăţean. Expresia „Cum să devii cetăţean”³ constituie în acest sens, chiar definiţia politicului sau mai degrabă a raportării la politicul ce se află în joc în mutaţiile politice şi societale de foarte mare amploare pe care le-au cunoscut statele din aceste zone.

În societăţile din Europa Centrală şi de Est, tranziţia postcomunistă s-a înscris într-un context societal specific, ale cărui consecinţe nu au încetat să-şi producă efectele pentru mult timp de acum încolo.Trecerea de la comunism la noul tip de societate, pe care cei mai mulţi analişti occidentali o caracterizează cu o sintagmă, cel puţin inadecvată, ” trecerea de la comunism la post-comunism”, a determinat trei mutaţii decisive prin prisma raportării lor la politic, care au creat condiţii favorabile creării unei stări de deziluzie a democraţiei. Ele sunt analizate în acest context prin prisma efectelor lor asupra societăţii politice: impactul tulburărilor radicale din anii 1990 asupra conştiinţei colective a populaţiilor şi semnificaţia schimbării modelului referenţial în aceste societăţi.

1989: Ce fel de revoluţie?

În anul 1989, Europa de Est a fost martora unei mişcări bruşte şi viguroase, care avea ca scop răsturnarea unui sistem ce îşi menţinuse cu duritate autoritatea asupra societăţii timp de peste patruzeci de ani.

În viziunea lui J. Foran, situaţia din Europa ar putea fi judecată în felul următor: „socialismul a pătruns în regiune din exterior, fiind impus de Uniunea Sovietică la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Rezultatul a fost o anumită formă de evoluţie: o evoluţie dependentă, căreia îi corespundea o ideologie statală specifică, socialismul etatist. În cele din urmă, reprimarea manifestării politice şi stagnarea economică au dat naştere la anumite culturi politice ale opoziţiei, care nu puteau face apel la socialism (o idee discreditată de sistemul în care existau), dar care au luat forma limbajului democratic, cu trimitere la drepturile cetăţeneşti, cu urme de rezistenţă de tip naţionalist faţă de dominaţia sovietică, precum şi cu un curent subteran, conservator, pe filieră religioasă”⁴.

Revoluţiile din 1989 au fost în esenţa lor paşnice, cu excepţia cazului României, ale căror acţiuni s-au concretizat în demonstraţii de masă ce contestau legitimitatea statului comunist. Referindu-se la strategia nonviolentă a acestor revoluţii, T. G. Ash menţionează următoarele: „În parte, era una pragmatică: toate armele erau la cealaltă tabără. Dar era şi una morală. Era o declaraţie despre felul cum trebuiau să fie lucrurile. Ei voiau să înceapă aşa cum aveau de gând să şi continue. Istoria, spunea Adam Michnik, îi învăţase ca cei care încep prin distrugerea Bastiliilor sfârşesc construindu-le pe ale lor”⁵. În acest context, cultura principalilor actanţi ai acestor revoluţii – oamenii, poporul – „era constituită, potrivit afirmaţiilor lui J.Foran, de o contraideologie difuză a democraţiei, a suveranităţii şi a pieţei libere, modelată în urma ciocnirii de realităţile dure ale vieţii cotidiene, în opoziţie – mai mult sau mai puţin diametrală – faţă de ideologia oficială a statului”⁶. Prin urmare, „culturile de opoziţie sunt adesea structurate prin contrast cu statul (lucru evident în zonă, unde statul confiscase discursul „revoluţionar” direct), dar ele îşi au întotdeauna rădăcinile şi în experienţele concrete ale diferitelor sectoare sociale, adică au şi o extraordinară dimensiune practică”.

Revoluţiile din statele comuniste din Europa Centrală şi de Est au constituit un fenomen inedit, în sensul că au fost revoluţii anti-utopice, conservatoare, nu în sens politic, instituţional sau social, ci în sensul filozofic al termenului. „Ridicându-se împotriva utopiei şi realizărilor sale inumane, subliniaza C. Delsol, ele afirmă că omul nu se poate schimba şi că toate eforturile justificate de ameliorarea sa socială, politică sau economică trebuie să se bazeze pe o cunoaştere şi o recunoaştere a ceea ce scapă puterii noastre de transformare(...). Revoluţionarii anti-utopici sunt conservatori ai creaturii umane cu limitele şi tragediile sale”⁷ Specificitatea revoluţiei de la 1989 rezidă, astfel, incontestabil, pentru prima oară în istoria revoluţiilor, în absenţa proclamării unei noi utopii sociale, a unui nou proiect global de societate.

În fapt, revoluţiile anilor 1989-1990 aveau ca obiectiv să revină, întrucâtva, la stadiul precomunist sau „pre-utopic”, prin referinţă la sistemul communist, al evoluţiei societăţilor, pentru a reînnoda firul istoriilor naţionale întrerupt brutal la scurt timp după terminarea celui de-al doilea război mondial. Acesta este şi motivul pentru care „revoluţionarii de la 1989” au făcut referire în mod explicit la tradiţia precomunistă a societăţilor din Europa Centrală şi de Est, cerând reîntoacerea la practicile democraţiei parlamentare. În acest sens, F. Furet a calificat revoluţia de la 1989 drept „revoluţie-restaurare”⁸.O astfel de referinţă clară la modelul democratic occidental, a favorizat fără îndoială şi în mod considerabil importarea-imitarea modelelor constituţionale occidentale.

Ca urmare, în ţările din Europa Centrală şi de Est continuă să rămână prezentă, în termeni specifici fiecărei naţiuni în parte, întrebarea: evenimentele intervenite în „ex-democraţiile populare” sunt cu adevărat revoluţii? Cu alte cuvinte, revoluţia de la 1989 este o revoluţie adevărată? Întrebarea în cauza îşi justifică şi astăzi actualitatea şi întreaga sa complexitate în ţările din Europa Centrală şi de Est, căci, după cum se ştie, „revoluţiile de catifea” au fost, cel mai adesea revoluţii negociate, iar uneori, se pare, revoluţii mai mult sau mai puţin „aranjate” şi manipulate. În legătură cu această problemă, pentru statele post-comuniste vizate există un mare semn de întrebare din punct de vedere politic, care apasă greu asupra conştiinţei democratice şi îi poate afecta, cel puţin în parte, dezvoltarea.

De la politicul sedus la deziluzie

În mod paradoxal, post-comunismul reprezintă o sursă de deziluzie pentru populaţiile din Europa Centrală şi de Est, deşi, după căderea zidului Berlinului şi prăbuşirea imperiului sovietic, acestea au cunoscut, în mod firesc, o perioadă de puternic entuziasm colectiv şi chiar de exaltare. Analiza aplicată în acest cadru ţine atât de o abordare psiho-politică, cât şi de una socio-politică, deoarece ea priveşte, în mare parte, fenomene de conştiinţă colectivă, de imaginar colectiv al popoarelor. În mod intrinsec, post-comunismul poartă în el o stare latentă de deziluzie existenţială, în măsura în care comunismul însuşi a constituit, potrivit expresiei lui P. Michel, o „ tentativă de substituire a unei modalităţi de a crede cu alta, de la politic la religios ca vector major de seducţie”⁹. Încă de pe atunci, prăbuşirea bruscă a sistemului comunist nu putea decât să genereze, dincolo de entuziasmul libertăţilor regăsite, un puternic sentiment colectiv de vid faţă de marile idealuri afişate, proclamate şi inculcate timp de aproape o jumătate de secol de către regimul comunist. Oricât de mari şi de puternice au fost aspiraţiile de schimbare politică şi socială, ea nu putea fi trăită nici în plan individual şi nici la nivel colectiv fără să se facă referire la trecutul recent sau fără să se facă comparaţie cu situaţia anterioară „revoluţiei”. La douăzeci de ani de la evenimentele din 1989, acest trecut pare să-i mai obsedeze încă pe foştii sateliţi aflaţi în siajul Moscovei. Astfel, în rândurile populaţiei continuă să se manifeste o anumită stare de nelinişte, neîncredere sau dezamăgire, pe care o menţine înca prezentă resentimentul victimelor, nostalgia generaţiilor mai vechi ori indiferenţa tinerilor. În viziunea lui Jean-François Soulet, „aceste reprezentări se amestecă şi se ciocnesc, frânând reconstrucţia noilor state. Observăm aici, cu această ocazie, acelaşi tip de fenomen constatat în ţările cu un trecut apăsător: Franţa de după Vichy, Chile după Pinochet, Africa de Sud după apartheid, când memoria naţională nu reuşeşte să se construiască. O comunitate nu-şi poate regăsi un minim de consens decât atunci când s-a facut lumină asupra istoriei sale, adică atunci cand victimele şi călăii au fost identificaţi, vinovaţii denunţaţi şi pedepsiţi şi, în egală măsură, când marea majoritate a populaţiei a fost dezvinovăţită de participarea la regimul prăbuşit. Unele guverne postcomuniste au înţeles şi şi-au asumat acest proces al memoriei, altele nu¹⁰. În acest context, trebuie menţionat că deşi regimul trecut nu garanta libertatea şi prosperitatea, el părea, totuşi, să aducă stabilitatea, securitatea şi, chiar dacă numai în aparenţă, egalitatea. Dacă din această perspectivă, societatea comunistă părea să fie încarnarea unei ordini sociale sistematice şi previzibile, societatea post-comunistă a oferit, din contră şi destul de des o imagine de dezordine politică şi socială, iar uneori chiar de haos, în anii 1990. Un asemenea decalaj între ordinea cea veche şi cea nouă nu putea, cum este şi firesc să fie suportat fără să producă o puternică deziluzie, sursă de dezamăgire ale cărei efecte continuă să se resimtă, în pofida schimbărilor incontestabile realizate progresiv în plan material şi la nivel psihologic. La acest fenomen se adaugă un altul la fel de pregnant, confirmat de realitate şi care afectează toată Europa post-comunistă. Se apreciază că apariţia sa a fost posibilă în perioada de tranziţie, pe timpul trecerii de la o societate puternic ideologizată la una mai puţin ideologizată, cel puţin în aparenţă. „Prăbuşirea comunismului, afirmă P. Michel, constituie o etapă suplimentară a acestei deziluzii ce ţine, dacă nu de politic, cel puţin de o formă sacralizată a politicului”¹¹. Această pierdere de repere politice tradiţionale a fost cu atât mai brutală cu cât tranziţia condusă de guvernele naţionale, susţinute de organizaţiile internaţionale şi statele occidentale, a constat în renunţarea la trecut şi realizarea rapidă, indiferent de preţul plătit de populaţie, a două obiective asumate fără nici un fel de dezbatere colectivă: piaţa şi democraţia.

Cu toate acestea, se poate constata şi astăzi cât de mult poate influenţa sistemul comunist societăţile postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, precum şi faptul că acesta constituie, indubitatabil, în ţările respective o moştenire ideologică, politică şi psihologică grea şi durabilă, care continuă să modeleze, cel puţin în parte, mentalităţile colective şi practicile individuale. Acest „trecut care nu trece”, potrivit unei formule bine cunoscute, face foarte dificilă „desocializarea”, aflată mereu la bunul plac al exploatărilor politicianiste şi care s-a dovedit a fi uneori în contradicţie cu eficacitatea economică şi socială. În rest, nu este sigur că ea constituie un demers eficace de catharsis colectiv, datorită tocmai acestei pregnante moşteniri comuniste în structurile şi mentalităţile societăţilor din Europa Centrală şi de Est. Un exemplu concludent în acest sens îl constituie dificultăţile şi rezistenţele de care se lovesc conducătorii politici post-comunişti în vederea aplicării în aceste state a Rezoluţiei Consiliului Europei cu privire la condamnarea crimelor regimurilor comuniste totalitare¹².

Putem spune, deci, că Europa Centrală şi de Est nu a terminat-o încă cu trecutul său totalitar. Comunismul a fost însă în aceste ţări un produs de import, iar implantarea sa a comportat, bineînţeles, importante aspecte de ordin naţional. Dar el „a îngheţat – după cum afirmă D. Vernet – modul de gândire şi a inculcat teama de schimbare şi spaima de libertate. Comunismul continuă să rămână în minte”¹³. Societăţile post-comuniste europene, alterate astfel de matricea ideologică a trecutului lor, vor trebui să facă faţă de acum încolo şi provocărilor impuse de modernizarea accelerată a acestora.   

Postcomunism şi modernitate

Sfârşitul comunismului a provocat în mod rapid şi brutal mutaţii culturale foarte profunde în societăţile din Europa Centrală şi de Est, care traversează de atunci, după cum afirmă Y. Znepolski „un fel de vid cultural”¹⁴. Reperele culturale ale celor peste 45 de ani de comunism au devenit inadecvate şi inoperante, atât pentru elite, cât şi pentru cetăţeni. „Societăţile reieşite din comunism suferă în special, notează G. Hermet, de o anomie rezultată dintr-o profundă criză a valorilor”¹⁵. De aici, rezultă, cum este şi firesc, un anumit sentiment de insecuritate în plan individual şi colectiv, dar şi tentaţia de a-şi calma neliniştea sau spaima printr-o retragere în obişnuinţele şi certitudinile trecutului.

În acest sens, deziluzia democraţiei în Europa postcomunistă traduce, şi ea, o criză de identitate a societăţilor din Europa Centrală şi de Est, datorată atât pierderii de repere politice tradiţionale, cât şi modernizării economice şi culturale. Confruntată cu provocarea imensă a unei mutaţii pe cât de brutală, pe atât de radicală la toate nivelurile existenţei lor, aceste societăţi cunosc astfel o profundă criză de identitate, dublată de o criză de modernitate. La modul general, putem vorbi de doi indicatori sociali care definesc în mod clar starea de tulburare colectivă care loveşte aceste societăţi de la începutul procesului de tranziţie: reducerea ratei natalităţii, fapt important şi alarmant în viziunea specialiştilor, în cea mai mare parte a statelor şi, în special în Europa de Sud-Est, exodul masiv al forţei de muncă. În realitate, însă, trecerea într-un ritm foarte accelerat de la o lume închisă la o lume deschisă obligă societăţile postcomuniste să-şi regândească în întregime reperele, normele şi valorile şi oarecum să se „reinventeze” pe ele însele¹⁶. Sarcina este imensă dar fără doar şi poate pe măsura influenţei pe care a avut-o comunismul.

Potrivit lui C. Karnoouh, „comunismul îşi îndeplinise deja, fără doar şi poate, o activitate de modernizare considerabilă în societăţile din Europa Centrală şi de Est, prin politicile sale de industrializare masivă şi de urbanizare accelerată, duse într-un ritm mult prea rapid, comparativ cu Europa occidentală¹⁷. Dar astăzi sunt noile forme de modernitate occidentală care câştigă în mod treptat societăţile post-comuniste: cele ale economiei de piaţă, ale societăţii de consum, ale uniformizării sociale şi chiar ale politicii-spectacol. În acest sens, tranziţia post-comunistă poartă, din punct de vedere structural, marca tendinţelor moderne ale hiper-individualismului, în special la tineri. Iar această intrare în modernitatea contemporană nu se poate realiza decât cu preţul unor eforturi „dure, costisitoare şi sângeroase”¹⁸.

În mod paradoxal, fosta Europă de Est a devenit pentru Europa Occidentală, oglinda propriei sale evoluţii-accelerate, şi, în parte, a propriei sale crize identitare moderne. Observator atent, dar şi realist, C. Karnoouh rezumă astfel evoluţia societăţilor postcomuniste de aproape 20 de ani: „Totul se uniformizează, totul se clonează: oamenii, îmbrăcămintea, obiectele, gusturile. Imaginile se multiplică identic la Varşovia, Cracovia, Bratislava, Budapesta, Bucureşti, Sofia, Moscova sau Kiev, etc. Într-adevăr, totul a reintrat în noua ordine internaţională, cea care face din Europa de Est un fel de lumea a treia la porţile Occidentului!(…). Piaţa domină peste tot, concomitent cu apariţia unor zone din ce în ce mai vaste nesupuse jurisdicţiei¹⁹. Un apropo excesiv sau intenţionat provocator? În orice caz, autorul subliniază în mod pertinent interdependenţa, în general puţin pusă în evidenţă, între modernizarea politică şi socială a acestor ţări şi intrarea economiilor acestora în procesul de mondializare. O mondializare care împrumută aici, în mod prioritar, căile europenizării.

Ambiguităţile raportării la Europa: între dorinţă şi nelinişte

Relaţionarea cu Europa a statelor postcomuniste ocupă un loc central nu numai în dezbaterea politică ci şi în imaginarul colectiv al societăţilor din Europa Centrală şi de Est. Europa a ocupat, incontestabil, cea mai mare parte a spaţiului politic pe timpul întregii perioade de tranziţie democratică, încât „se poate considera – după cum subliniază P. Michel – că ea constituie drama schimbărilor postcomuniste”²⁰. În fapt, problema raportării la Europa a statelor postcomuniste se dovedeşte a fi mult mai complexă decât ceea ce se lasă, de obicei, să se întrevadă din discursul actorilor în cauză, a elitelor guvernamentale ori a organizaţiilor internaţionale implicate.

La ieşirea din comunism, statele din Europa Centrală şi de Est au trăit experienţa „regăsirii” cu Europa occidentală, dar şi cu propriul lor trecut, astfel încât problema raportării la Europa a acestor state nu este independentă de raportul pe care îl întreţin cu propriul lor trecut. Mai mult decât atât, relaţiile lor cu Occidentul au avut rapid un caracter ce „oscila, potrivit lui P. Hassner, între atracţie şi repulsie, între imitaţie şi contradicţie”²¹. Fără îndoială că, pe de o parte, nevoia presantă de securitate colectivă, reîntoarcerea la situaţia dinaintea comunismului şi visul de prosperitate economică au favorizat procesul de apropiere dintre cele două Europe. Dar, pe de altă parte, interesul cam scăzut manifestat de către vest-europeni şi creşterea rapidă a inegalităţilor sociale şi economice generate de dezvoltarea unui capitalism haotic au favorizat, totodată, euroscepticismul şi deseori chiar exacerbarea naţionalismului în statele post-comuniste. Ca urmare, în mentalităţile politice ale populaţiilor din aceste ţări s-a instalat treptat, în mod variabil şi în funcţie de fiecare stat în parte, un sentiment de „dezamăgire faţă de Europa” cu mult mai pronunţat însa în statele din Europa de Sud-Est²².

Ambiguitatea care caracterizează, astfel, la modul general, raportarea la Europa a statelor post-comuniste europene, îşi găseşte într-adevăr rădăcinile în lunga istorie a relaţiilor dintre cele două părţi ale continentului european. Dar fiind vorba de istoria recentă, de la căderea comunismului, raportarea la Europa a acestor state a cunoscut, în viziunea lui J. Rupnick, trei faze bine marcate schematic, fiecare dintre ele relevând ambiguităţile acestor relaţii şi ascunzând cauzele reale sau potenţiale de dezamăgire: mai întâi „euroforia” prilejuită de reîntoarcerea la Occident, apoi alinierea normativă în vederea integrării în instituţiile europene şi în sfârşit efectele induse de intrarea în Uniunea Europeană pe timpul fazei „realiste” sau „tehnice”, iniţiată în primavara anului 1998, odată cu deschiderea negocierilor de aderare. De menţionat că pe timpul celei de-a doua faze, caracterizată de decepţii şi dezamăgiri de ambele părţi, statele occidentale au căzut din nou în acea stare de indiferenţă faţă de ţările din Europa Centrală şi de Est, necunoscute sau mai puţin cunoscute, iar est-europenii au înţeles dificultatea drumului lung pe care îl au de parcurs şi că lărgirea spre est nu constituie o prioritate pentru UE. În rândul anumitor populaţii există chiar temerea de a nu deveni „cetăţeni de mâna a doua” ai Uniunii Europene²³.

1989: „Reîntorcerea la Europa” a statelor din Europa de Est

Dezvoltată încă din 1989 de către statele din Europa Centrală şi de Est, ideea de „a reveni în Europa”, caracterizează, atât din perspectivă istorică cât şi filozofică, prima fază a relaţiilor dintre cele două Europe. Ea le permite acestora să-şi afirme în mod ferm apartenenţa deplină şi totală la Europa şi civilizaţia europeană, fapt ce reflectă dorinţa lor de a se identifica din punct de vedere istoric cu cultura europeană. Pe de altă parte, această idee exprimă şi sentimentul profund al unei nedreptăţi istorice făcute la adresa acestor state, aceea de a fi fost uitate, dacă nu victime ale istoriei europene, în momentul împărţirii de la Yalta între aliaţi şi sovietici şi care solicita, în consecinţă, repararea acestui prejudiciu de către Occident. Trebuie subliniat că acest sentiment de nedreptate a generat un decalaj semnificativ de percepţie între cele două Europe, în ceea ce priveşte procesul de aderare a statelor post-comuniste la UE. Modul în care a fost calificat acest proces este, din acest punct de vedere, deosebit de revelator din perspectiva diferenţelor de opinii exprimate: „extinderea Uniunii” pentru partea occidentală, „reunificarea” Europei pentru Europa Centrală şi de Est. De fapt, Europa Occidentală (Europa celor cincisprezece) a considerat adeziunea ţărilor din Europa Cenrală şi de Est (PECO) ca un proces esenţialmente voluntarist, de natură tehnocratică, care să dezvolte, dupa cum apreciaza I. Znepolski, o adevărată „strategie normativă”²⁴ de standardizare economică politică şi juridică a statelor candidate, în special prin continuarea acquis-ului comunitar.

În legătură cu termenul cel mai potrivit pe care istoricul ar trebui să-l folosească pentru transformarea radicală a sistemului politic şi socioeconomic din fostele state comuniste la sfârşitul anilor 80’, istoricul ezită, afirmă Jean-Francois Soulet, între mai multe cuvinte. Potrivit acestui autor, termenul tranziţie, cel mai des folosit la ora actuală, nu scoate suficient în evidenţă rapiditatea şi profunzimea evoluţiei de la un sistem politic la altul, iar cuvântul conversiune, care îi este uneori preferat, relevă, în special aderarea, făcută cu fervoare, la un alt sistem considerat ideal: „Totuşi, conceptul care, afirmă Jean-François Soulet, ni se pare că exprimă cel mai bine răsturnarea completă ce a afectat aceste diverse state, de la ieşirea de pe orbita sovietică până la intrarea lor în Uniunea Europeană, rămâne cel de „revoluţie”, deorece el redă atât profunzimea şi globalitatea schimbărilor(economice, politice, sociale), cât şi rapiditatea lor²⁵.Trebuie însă menţionat, totodată, că: „Vocabula” revoluţie” lasă însă în afară o altă particularitate. Deşi schimbările au fost iniţiate de populaţie sau, în orice caz, de elitele celor două ţări, ele au fost ghidate şi controlate de o putere externă. Uniunea Europeană a fost principalul motor al schimbării, făcând din ea condiţia indispensabilă pentru primirea noilor state în cadrul ei”.

La rândul lor, est-europenii au considerat aderarea la UE ca pe o reglare de conturi cu Occidentul, care îi era dator în această privinţă, ca o recunoaştere a unui drept moral, adică un act de dreptate istorică, ce reprezenta, în viziunea unui responsabil politic, „o revanşă asupra geopoliticii şi asupra istoriei”²⁶. În ochii lor, reîntoarcerea în sânul „Ocidentului răpit”, nu reprezină decât o compensare obligată din partea acestuia pentru anii petrecuţi sub regimul comunist. Anumite luări de poziţii ale liderilor politici nu lasă nici o îndoială asupra acestui subiect²⁷.

Aceste diferenţe deosebit de marcante cu privire la procesul de lărgire a UE au exacerbat în mod inevitabil sensibilităţile actorilor din cadrul celor două entităţi, generând uneori neînţelegere şi teamă în rândul opiniei publice din cadrul celor foste 15 state membre. Cu atât mai mult cu cât aşteptările ascunse ale unora sau altora nu coincid în mod necesar.

Ţările din Europa Centrală şi de Est atribuie lărgirii, în viziunea lui F. Draus, o dimensiune spirituală şi istorică, considerând acest fapt o ocazie deosebită de a crea o nouă Europă „printr-un proces de reconstrucţie a unităţii europene”²⁸. Sensibilitatea politică dominantă în aceste ţări este, deci, fără îndoială, cea a „dorinţei pentru Europa” (termenul este folosit începând din 1989, pentru a exprima aşteptările deosebit de mari ale populaţiilor din Europa de Est), ale cărei formulări şi manifestări au variat în funcţie de ţări şi categorii sociale. În ceea ce priveşte statele din Europa Occidentală, dornice să instaureze o democraţie pluralistă în vechile democraţii populare din Est, se poate spune că ele au întâlnit în această zonă o ocazie neaşteptată pentru deschiderea de noi pieţe şi de reformare a spaţiului european, în dimensiunile sale geopolitice şi economice, favorabil extinderii intereselor lor economice şi financiare²⁹.

Aceste diferenţe de percepţie a integrării europene a ţărilor din Europa Centrală şi de Est, precum şi decalajele existente între aşteptările unora sau altora dintre statele în cauză vor cântări greu asupra relaţiilor dintre cele două Europe, mai întâi la nivelul negocierilor pentru aderare şi ulterior în relaţiile dintre vechile şi noile state membre ale Uniunii. Aceste diferenţe şi decalaje constituie, în orice caz pentru europenii din Est, tot atâţia factori permanentţi de „deziluzie faţă de Europa”, ale căror semne şi manifestări au apărut destul de rapid.

În 2007, în pofida intrării în Uniunea Europeană a unui mare număr de state din Europa Centrală şi de Est există încă senzaţia că relaţiile dintre Est şi Vest continuă să fie marcate de necunoaştere, neîncredere şi prejudecăţi şi că între ambele părţi s-a instalat treptat un sentiment de indiferenţă, jenă şi suspiciune reciprocă. Jean-Francois Soulet afirmă însă că „în loc de «între Est şi Vest» ar fi mai corect să scriem între «Vest şi Est»³⁰. Într-adevăr, după ce a aplaudat revenirea naţiunilor din estul Europei, Vestul a realizat că acestea au fost considerabil «stricate» de cei 50 de ani sau mai mult de totalitarism: economii ruinate şi demodate, principii democratice uitate sau necunoscute, spirit de antrepriză atenuat, speranţa ca statul să se ocupe de toate. De atunci, satisfacţia iniţială de a vedea că i se deschide la picioare o imensă şi facilă piaţă s-a transformat la mulţi occidentali în reticenţă, proastă dispoziţie şi, uneori, dispreţ pur şi simplu”.

Normalizarea europeană a statelor postcomuniste

După perioada de „regăsire” între cele două Europe, statele post-comuniste s-au văzut în scurt tip obligate de a se conforma standardelor politice, juridice şi economice europene, în perspectiva integrării lor progresive în spaţiul normativ european, prin aderarea lor la organizaţiile guvernamentale europene (Consiliul Europei în anii 1990, apoi NATO şi UE în cursul anilor 2000), precum şi prin respectarea politicilor dictate de către instituţiile financiare internaţionale şi europene (FMI, Banca Mondială, BERD). Dar, mult mai mult decât un proces de adaptare, ce implica în mod necesar voinţa acestor state de a se debarasa de sistemul politic şi instituţional comunist, aceste state s-au văzut supuse unui adevărat proces de „normalizare”, impus în principal de acea „normalitate europeană”, adică de Europa standardelor politice şi economice.

Pentru ţările candidate, principala dificultate a reprezentat-o condiţiile prealabile pe care Uniunea Europeană le impunea aderării, atât sub raportul neacceptării diversităţii acestora, cât şi al obligativităţii alinierii fară rezerve la modelul occidental, UE preferând, de altfel termenii de aderare sau lărgire celui de unificare. „Se trece, astfel, reliefează J. Rupnik, de la ideea de reinventare a democraţiei pe ruinele unui imperiu totalitar, implicând o reîntemeiere a proiectului european[…] la prioritatea acordată exportării spre est a unui model de instituţii şi a unor norme.³¹ În baza acestor condiţii prealabile, ţările candidate sunt chemate să adopte, fără putinţă de împotrivire toate standardele socioeconomice şi politice ale UE, precum şi pe cele ale Organizaţiei Atlantice, care face ca această aderare să fie globală, chiar dacă niciun text oficial nu menţionează în mod expres acest lucru.

Trebuie menţionat că la acea dată statele post-comuniste nu au avut de ales altă alternativă decât aceea de a respecta în mod strict criteriile procedurii de adeziune, definite în mod unilatral de către organizaţiile europene. În contextul respectiv, descoperirea de către aceste state a sistemului greoi şi complex de norme politice, juridice şi economice europene a fost concomitentă cu obligaţia ce le-a fost impusă de a se alinia la aceste norme. Îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga (respectarea drepturilor fundamentale ale omului, stat de drept şi democraţie pluralistă din punct de vedere insituţional şi capacitatea de a avea şi susţine o economie de piaţă), precum şi reluarea acquis-ului comunitar au orientat în acea perioadă toate opţiunile politice publice.

Chiar dacă şi-ar fi exprimat în mod clar dorinţa lor de a adera la modelul vest-european, trebuie menţionat că statele din „Cealaltă Europa” au parcurs acest proces de aliniere la standardele politice şi economice europene ca un „marş forţat”³², care a acordat mai puţină atenţie identităţilor şi caracteristicilor lor naţionale (în special în materie politică) şi în ceea ce priveşte metoda de aplicare a ritmurilor proprii de evoluţie şi transformări sociale. Nu este, deci, deloc de mirare că încă de pe atunci unele elite politice (în special din România) au practicat, uneori, un discurs dublu: unul, faţă de instituţiile europene, de acceptare şi angajare în aplicarea standardelor cerute şi un altul, faţă de cetăţeni, pentru a justifica întârzierile constatate în îndeplinirea angajamentelor şi mai ales de a da vina pe presiunile ce veneau de la Bruxelles, considerate deosebit de stringente.

În acest cadru, se poate spune că ritmul impus şi metodele unilaterale ale procesului de integrare europeană a statelor post-comuniste au contribuit în mod lent, dar sigur, la apariţia acestei „deziluzii faţă de Europa”, una din manifestările cele mai evidente în acest sens producându-se într-un moment deosebit de aşteptat, prin încărcătura sa simbolică: referendum-urile de aderare ce au avut loc pe parcursul anului 2003 pentru opt ţări candidate. În pofida unei pregătiri active a opiniei publice de către partidele aflate la putere, prezenţa la urne a fost relativ scăzută, în medie de 56%. Şi, paradoxal, tocmai în Ungaria, ţară ce figura în rândul celor mai puternice susţinătoare ale procesului de aderare, prezenţa la urne a înregistrat cel mai scăzut procent, de 45,6%. În mod similar, primele „alegeri europene” din cele opt state membre noi, alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2004, au fost marcate de o prezenţă la urne foarte redusă, în medie 26%, faţă de 47,8% în statele din Europa Occidentală.

„Normalizarea europeană” a produs, fără îndoială, efectul scontat de către artizanii săi: cele mai multe state post-comuniste din Europa Centrală şi de Est sunt acum membre ale UE şi participă, în această calitate, la definirea şi punerea în aplicare a politicilor publice europene. Pentru ei, importantă în momentul de faţă nu mai este tranziţia ci, cu siguranţă, consolidarea democratică. Cu toate acestea, ea continuă încă să se afle pe primul loc pentru statele din Balcanii de Vest, al căror rol în integrarea europeană este asigurat. Dar, pentru că este sinonimă cu standardizarea, „normalizarea democratică” europeană s-a realizat, în parte, pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, cu preţul unei tensiuni permanente între normele politico-juridice încorporate în ordinea internă şi culturile politice locale vechi sau moştenite din perioada comunistă.

Această tensiune, creată de decalajul dintre normele actuale existente în texte şi practicile reale moştenite din trecut, favorizează, în mod cert, declanşarea unui proces de deziluzionare democratică a opiniei publice, prin inducerea unui sentiment de înşelătorie sau prin efectul stării de lehamite. Este vorba însă de un fenomen recurent, pe care îl regăsim chiar şi în statele cele mai avansate pe calea stabilizării democratice. Astfel, într-un sondaj de opinie realizat după zece ani de la revoluţiile din 1989, la o întrebare privind interesul/ dezinteresul faţă de schimbarea regimului politic, doar 46% dintre maghiari, contra 40%, aprobă această schimbare, în timp ce la cehi şi la polonezi situaţia este de 55 % contra 32% şi, respectiv, de 67%contra 22%³³.

Efectele induse de aderarea la Uniunea Europeană

Aderarea la UE nu pune, evident, capăt, procesului de europenizare a societăţilor post-comuniste. Ea nu constituie, în realitate, decât o etapă, dincolo de care eforturile colective solicitate din partea populaţiilor să devină permanente, iar mobilizarea responsabililor politici şi a administraţiilor publice să rămână constant o exigenţă de prim ordin. Intrarea efectivă în UE a pus însă capăt definitiv obiectivului de aderare, care a mobilizat puternic şi deosebit de intens societăţile din Europa Centrală şi de Est după revoluţiile din 1989. Această nouă situaţie se dovedeşte şi ea, cu siguranţă, un purtător de deziluzie pentru cetăţeni, sub efectul conjugat al celor două fenomene.

Din anii 1990 şi până la momentul aderării, proiectul de integrare europeană a ocupat, în mod aproape obsesiv, în statele post-comuniste, cea mai mare parte a spaţiului public deliberativ, chiar până la punctul de a suprasolicita, deseori, reflecţia asupra viitorului colectiv, cu privire la opţiunile şi provocările modelului de dezvoltare politică şi socială. În aceste condiţii, finalizarea procesului instituţional de integrare şi eficienţa intrării în UE au dus la o demobilizare a opiniei publice în noile state membre. Acest sentiment de vid colectiv, mai mult sau mai puţin resimţit, a fost compensat totuşi de sentimentul de satisfacţie oferit de avantajele materiale sau simbolice derivate din calitatea de membru al UE.

Perioada de după aderarea la UE constituie, printre altele, pentru cetăţenii noilor state membre, un test al adevărului, prin provocarea unei confruntări directe a imaginilor şi reprezentărilor, cel mai adesea simpliste şi emoţionale, pe care le au despre UE, cu realitatea politicilor sale, percepută în general, ca generatoare de constrângere. Această comparaţie riscă să mărească nivelul de dezamăgire politică, în măsura în care realitatea nu corespunde în mod necesar aşteptărilor, sau speranţelor. În acest context, replica lui J.-F. Soulet îndeamnă la realizarea unei cooperări benefice între Est şi Vest în problema construcţiei europene, deoarece „ar fi catastrofal pentru viitor – după cum relevă J.-F. Soulet – să considerăm că Europa actuală, care se confundă în parte cu UE, este o construcţie piramidală, în care naţiunile bogate din „bătrâna Europă” trebuie să domine naţiunile sărace, desprinse recent de pe orbita sovietică. Nu trebuie să negăm anumite inegalităţi sau anumite întârzieri, ci să luam în considerare atât extraordinarul efort al ţărilor est-europene de a se ridica la cel mai bun nivel, cât şi enormul lor potenţial”³⁴.

În plus, în ceea ce priveşte opţiunile politice majore, raportarea la Europa a noilor membri ai UE ascunde multe ambiguităţi şi chiar contradicţii. În această privinţă, trebuie să ne amintim cât de complexă şi delicată este problema suveranităţii naţionale în statele post-comuniste, mai ales că aceasta a fost un puternic factor mobilizator pe timpul constituirii opoziţiei anti-comuniste. De aceea, aceste state nu numai că refuză concepţiile de federalizare a Europei, dar, adoptă şi unele poziţii foarte rezervate cu privire la ideea de supranaţionalitate, transferul de competenţe sau cooperările întărite, care riscă, în viziunea lor, să afecteze în mod grav egalitatea în drepturi şi de tratament între membrii vechi şi noi ai UE.

Referitor la relaţia dintre cetăţen şi instituţiile UE, este clar că aceleaşi cauze vor produce, în noile state membre, aceleaşi efecte ca şi cele produse în Europa celor cincisprezece. „Deficitul democratic” al UE, datorat în parte îndepărtării şi caracterului tehnocratic al instanţelor de decizie, nu va întârzia să accentueze „sentimentul de dezamăgire faţă de Europa”, care îi afectează deja de mult timp pe cetăţenii fostelor state membre. La fel ca şi cei din Vest, cetăţenii din Europa de Est vor putea să constate ei înşişi, în pofida reprezentării politice în Parlamentul European, lipsa de locuri şi de structuri ce pot facilita exercitarea unei influenţe reale asupra deciziilor, precum şi articularea intereselor.

Din 1989 şi până în prezent, într-un răstimp de douăzeci de ani, democraţia a făcut, fără îndoială, progrese considerabile din punct de vede formal şi material în ţările din Europa Centrală şi de Est, sub privirea atentă şi datorită acţiunii hotărâte a comunităţii internaţionale, în special a UE. Acest progres se datorează, însă şi dezvoltării securităţii în cea mai mare parte din aceste state, asigurată prin aderarea la NATO, precum şi dezvoltării economice considerabile a regiunii, în pofida discrepanţelor mari apărute între state şi în interiorul statelor. Această progres al democraţiei a fost însă însoţit de creşterea dezamăgirii politice a cetăţenilor, care afectează toate categoriile sociale.

Cu toate acestea, dezamăgirea democratică în statele post-comuniste nu trebuie să fie asimilată unei repuneri în cauză a democratizării politice, ale cărei efecte sunt percepute în mod favorabil de către opinia publică, în pofida unor întârzieri şi obstacole reale evidente. Ea reflectă, în schimb, o acumulare de frustrări, ce decurg, în acelaşi timp, dintr-o occidentalizare accelerată a modului de viaţă, o diferenţiere socială considerabil exagerată şi o separare din ce în ce mai puternică dintre popor şi elitele sale conducătoare. În lista lungă de provocări comune care îşi aşteaptă rezolvarea de la aceste state, se află, în mod necesar, şi problema redefinirii politicului, debarasat – cel puţin în principiu – de ideologie şi utopie.

PHILIPPE CLARET - Conferenţiar universitar doctor , Profesor de Drept Constituţional şi Ştiinţe Politice, Universitatea “Montesquieu”, Bordeaux 4, Franţa.

CĂLIN SINESCU - Profesor universitar, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti. Apariţii recente: Teoria conflictelor politice, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2009, Comunicare politică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009.

 sus