CUPRINS nr. 144

ARHIVA

Semn de īntrebare


Semn de īntrebare1
Interviu cu
Ana Blandiana realizat de Cristina Rhea
 

 

1. Īntr-o societate civilă, care este principala vocaţie a intelectualului romān?
2. Revoluţiile din 1989 din spaţiul răsăritean au fost antiideologice şi, īn pofida acestui lucru, au apărut atacurile la adresa intelectualilor. Să-l denumim un mod de antiintelectualism?
3. După 1989, īn cadrul societăţii civile, există o distincţie netă īntre intelectual şi politician? Politica poate deveni un posibil ghid al intelectualului romān?
4. Totuşi, după 50 de ani de comunism, pe care l-am suportat (am fost nevoiţi, de fapt, să existăm īn această formulă), aveam nevoie, după 1990, de o clasă politică formată de intelectuali īn forurile conducătoare?
5. Oamenii de cultură se tem de interogaţie sau nu? Care a fost momentul din viaţa dvs. cīnd aţi crezut cel mai mult īn oameni?

Ana Blandiana - (nume literar al Otiliei Valeria Rusan) - este autoarea a 12 volume de versuri, 2 volume de nuvele fantastice, 1 roman şi 7 volume de eseuri, publicate īn limba romānă īncepīnd din 1964, reeditate īn ultimii ani īn numeroase ediţii, şi a 45 de volume apărute īn 23 de limbi. Este laureată a mai multor premii naţionale şi internaţionale, printre care: Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din Romānia (1969), Premiul pentru Poezie al Academiei Romāne (1970), Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1980), Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“ (1982), Premiul Naţional de Poezie (1997), Premiul Naţional de Poezie „M. Eminescu” (1997), Premiul de Literatură pentru Copii (1998), Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din Romānia (2000), Premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor (2001), Premiul Internaţional Vilenica (2002), Premiul Internaţional „Giuseppe Acerbi” pentru Poezie (2005), Premiul Internaţional Camaiore – Italia (2005), dar şi subiectul a trei interdicţii de publicare: 1959-1964, 1985, 1988-1989. Este membră a Academiei de Poezie Stéphane Mallarmé, a Academiei Europene de Poezie, şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO). După 1990, Ana Blandiana reīnfiinţează PEN Clubul Romān, al cărui preşedinte devine. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce īntre 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.

 

Pentru că toată lumea tăcea, credeam că tăcem aceleaşi lucruri

1. Īn 1990, faţă de tot ce fusese īnainte, s-au scăzut puţine lucruri – prezenţa familiei Ceauşescu –  şi s-a adăugat ceva covīrşitor: libertatea de a spune ceea ce crezi, chiar dacă trebuia să ai nevoie de curaj. Sigur, īn acest sens, ar putea fi o discuţie specială dacă o libertate este o libertate reală, dacă e nevoie de curaj pentru a o exersa. Dar este clar că viaţa noastră de dinainte de 1990 şi cea de acum se deosebesc foarte mult prin cantitatea de libertate care a apărut. Problema pentru mine a fost următoarea: ce aş fi vrut să fac īnainte şi nu am putut şi ar trebui să fac acum, pe de o parte, iar pe de altă parte, lucrurile nu se reduceau la scris, chiar şi īn condiţiile cenzurii am scris, practic, īn cele din urmă tot ceea ce am crezut. O parte am şi reuşit să public. Au funcţionat o anumită complicitate şi o solidaritate a redactorilor – ceea ce īnseamnă primele trepte ale cenzurii, ea avīnd foarte multe trepte, nu am ştiut niciodată cīte – care, de regulă, erau scriitori. E adevărat că au existat cărţi pe care nu am putut să le public: „Sertarul cu aplauze“ sau „Arhitectura valurilor“ (apărută la īnceputul anului 1990), prima chiar fără gīndul publicării, doar cu acela că va trebui să rămīnă o carte īn care să spun tot ce cred despre anii pe care i-am trăit. Cīnd mi-am pus īntrebările de mai sus, am descoperit că ceea ce nu fusese īnainte posibil era solidaritatea, iar īn lipsa ei, chiar libertatea, atīt cītă era, nu avea nici un sens şi nici o eficienţă. Libertatea nu putea să existe pentru că eram supravegheaţi şi ne supravegheam reciproc, neavīnd īncredere unul īn altul. Ţi-era frică. După 1990, īncrederea a fost posibilă.

2. Termenul de disident este destul de impropriu pentru cei din Romānia. Disident īnseamnă cei care au făcut o fracţiune īntr-o anumită mişcare, deci īn cadrul comunismului, ei sīnt foşti comunişti care şi-au revăzut părerile, sau, dimpotrivă, au rămas mai idealişti, consecvenţi ideologiei, īn orice caz s-au opus puterii.
Soljeniţīn sigur nu este un disident, deşi e denumit astfel. Pentru simplul motiv că nu a fost niciodată comunist, nu putea fi comunist disident. El era pur şi simplu un rezistent. Acelaşi lucru se poate spune despre Doina Cornea. Īn ceea ce mă priveşte, nu am fost membră a Partidului Comunist, deci nu puteam fi adeptă a comunismului. Aceste nume devenite cunoscute, pentru că s-au opus liniei curente, au devenit şi mai incomode īn 1990, decīt īnainte. Pentru că, īn timp ce īnainte opozanţii erau consideraţi pe faţă nişte duşmani şi, dacă se putea, erau băgaţi la īnchisoare sau cel puţin persecutaţi, īn 1990 lucrurile au īnceput să se complice foarte tare, deoarece Puterea īnsăşi se considera opusă la ceea ce fusese īnainte. Īn mod normal, ar fi trebuit să se considere, īntr-un anumit sens subaltern, īn orice caz, de pe o poziţie admirativă faţă de cei care contestaseră Puterea dinainte. Dar aceia contestau şi Puterea actuală. Tot ceea ce putea să facă Puterea actuală era să egalizeze nivelul murdăriei, să īmproaşte cu noroi pe cei care nu fuseseră murdari, pentru ca, īn felul acesta, nimeni să nu mai īnţeleagă nimic. Īn general, unul din marile secrete ale vieţii noastre politice din ultimii ani a fost construirea savantă a unei confuzii īn care lumea să īnţeleagă cīt mai puţin, astfel īncīt īn dosul apelor tulburi să se poată aranja cărţile şi jocurile. Părerea mea este că au fost atacaţi nu atīt pentru că erau intelectuali –  dacă ar fi fost muncitori, s-ar fi īntīmplat acelaşi lucru; īntīmplător au fost atīt de insultaţi, murdăriţi, atīt de loviţi, după 1990, mai ales īn revistele extremiste. Dar problema nu era de natură culturală, ci politică.

3. Īn multe privinţe, cred că sīnt noţiuni chiar opuse. Intelectualul este o persoană care īncearcă să analizeze lucrurile şi să le īnţeleagă, mergīnd atīt de departe cu īnţelegerea, īncīt ajunge să īnţeleagă chiar motivele adversarului. Īn general, intelectualii sīnt luptători mai puţin periculoşi, īntr-un anume sens, pentru că īn momentul īn care loveşte, intelectualul se gīndeşte şi la ceea ce simte celălalt sau de ce l-a lovit, etc. Politicienii sīnt, īn general, nişte fiinţe mult mai puţin complicate, care urmăresc nişte scopuri precise, de multe ori chiar numai propriile lor interese, camuflate īn idei frumoase, iar lucrurile se desfăşoară foarte simplu, īntr-o duplicitate care merge pīnă īn pīnzele albe.
Īntre scriitor şi Putere au existat īntotdeauna legături foarte puternice. Nu precizez īncă de ce fel, şi s-ar părea că scrisul este arta cea mai desprinsă de materie, adică un scriitor are nevoie doar de o foaie de hīrtie şi de creion ca să scrie o capodoperă, un cineast are nevoie de milioane ca să-şi realizeze capodopera, deci s-ar putea bănui că scriitorul e mai puţin dependent decīt cineastul. Da, e adevărat, cu atīt mai mult cu cīt īn cazul cineastului, opera nici nu se poate realiza dacă nu există banii, īn timp ce scriitorul (care īncepe să depindă doar īn momentul publicării) poate să īşi lase cartea şi ea să apară postum. Există totuşi o legătură teribil de apăsătoare, şi asta pentru că scriitorul, īn măsura īn care este important, răspunde īntotdeauna, īntr-o măsură mai mare decīt ceilalţi artişti, şi pentru Putere. Pentru că, dacă rămīne, acesta este un fel de blestem al perenităţii lui, el va fi asociat cu epoca īn care a scris şi, lucrurile tasīndu-se, el va răspunde pentru ceea ce s-a īntīmplat īn acea epocă.
Aceasta a fost una din obsesiile mele īn perioada demolării mīnăstirii Văcăreşti. Ajunsesem pīnă la a mă ruga lui Dumnezeu ca acele cărţi pe care le-am scris şi le-am publicat īn acel timp să nu rămīnă, pentru că, dacă vor rămīne, ele se vor lega strict de acest moment tragic al existenţei noastre şi se va face legătura următoare: Cum de a fost posibil să fie contemporană cu această blasfemie şi să nu o fi putut īmpiedica? Această răspundere e a scriitorului chiar şi faţă de cel care este la putere şi care īntre timp dispare cu totul. Nu rămīn decīt marii monştri sau marii oameni politici (īn genere, majoritatea reprezentanţilor puterii dispar īn neantul istoriei), iar oamenii de cultură, al căror nume rămīne, răspund pentru epoca lor, din toate punctele de vedere.

4. Era nevoie de cineva care să ţină locul unei clase politice ce nu exista. Era clar că cea de dinainte, formată la „Academia“ Ştefan Gheorghiu sau la Moscova, teoretic nu mai era valabilă şi era nevoie de o nouă clasă. Ea neexistīnd, era firesc ca intelectualii umanişti, cei care erau cunoscuţi din alte domenii, să facă sacrificiul de a-i ţine locul pentru un timp, exact ca īn 1848. Pentru un timp scurt, intelectualii ţin locul unei clase politice, după aceea cei care devin oameni politici īncetează a mai fi scriitori, īncetează să-şi mai exercite profesia de dinainte; cei care nu vor să renunţe la vocaţia sau la profesiunea lor se īntorc la ea, pentru că īntre timp se creează o clasă politică. De fapt, chiar acum sīntem īntr-un moment īn care, īncet-īncet, īncepe să apară o clasă de politicieni pur şi simplu. Probabil că după alegerile din acest an (1996 - n. aut.), o să īnceapă să se vadă că aceia care au stat īn politică (doar din spirit de sacrificiu sau poate unii din curiozitate) se vor īntoarce la uneltele lor; se va stabiliza o clasă politică care nu ştiu dacă va fi mai bună sau mai rea decīt au fost aceşti īnlocuitori. Īn orice caz, a fost o politică cu īnlocuitori.

5. Eu aş adăuga ceva mai puţin important, dar care mi-a rămas īn minte după atīta timp. Un moment īn care am fost la Piatra Neamţ, invitaţi de scriitori, la ceea ce se numea „0 īntīlnire cu cititorii“, īn iarna lui ‚87 spre ‚88 sau, poate, la īnceputul lui ‚88 (după aceea, la puţin timp, a izbucnit scandalul cu mine şi a fost ultima īntīlnire cu cititorii pe care am avut-o). Ţin minte că lucrurile se desfăşurau īntr-o sală care putea să aibă cam 300-400 de locuri, o sală mare, probabil cea mai mare a oraşului, şi noi am ajuns exact la timp sau, poate, cu un minut sau două după deschiderea manifestării. Am ajuns īn sală şi n-am reuşit să intrăm pentru că era atīt de multă lume īncīt nu se putea face un culoar. La un moment dat, cineva a propus să se răstoarne totul şi cei din urmă să fie cei dintīi, şi (pentru că după aceea nu s-a mai īntīmplat asta şi n-am mai avut nici un fel de contact cu oamenii) am rămas foarte mult timp (pīnă după ce au īnceput marile insulte din ‚90) cu un sentiment care poate că n-a fost corect: că toţi oamenii erau cu mine. Am trăit cu credinţa idealizată că, cu excepţia lui Ceauşescu, a soţiei lui şi a cītorva care erau īn jurul lor, toţi romānii erau ca noi şi cu noi. Pentru că toată lumea tăcea, credeam că tăcem acelaşi lucruri. Abia īn momentul īn care am īnceput să vorbim ne-am dat seama īn ce măsură tăceam lucruri diferite. Īn orice caz, acela a fost unul din momentele pe care le-am trăit şi atunci cu o mare exaltare şi recunoştinţă pentru condiţia umană şi, mai ales, le-am idealizat īn decursul anilor care au urmat.

 

NOTE

1 N.R.: Interviul a fost făcut īn luna aprilie a anului 1996. Am hotărāt să-l publicăm acum, īn anul 2010, datorită actualităţii de care dă dovadă.

Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus