Semn de întrebare

Semn de întrebare¹
Interviu cu Ana Blandiana realizat de Cristina Rhea
 

1. Într-o societate civilă, care este principala vocaţie a intelectualului român?
2. Revoluţiile din 1989 din spaţiul răsăritean au fost antiideologice şi, în pofida acestui lucru, au apărut atacurile la adresa intelectualilor. Să-l denumim un mod de antiintelectualism?
3. După 1989, în cadrul societăţii civile, există o distincţie netă între intelectual şi politician? Politica poate deveni un posibil ghid al intelectualului român?
4. Totuşi, după 50 de ani de comunism, pe care l-am suportat (am fost nevoiţi, de fapt, să existăm în această formulă), aveam nevoie, după 1990, de o clasă politică formată de intelectuali în forurile conducătoare?
5. Oamenii de cultură se tem de interogaţie sau nu? Care a fost momentul din viaţa dvs. cînd aţi crezut cel mai mult în oameni?

Ana Blandiana - (nume literar al Otiliei Valeria Rusan) - este autoarea a 12 volume de versuri, 2 volume de nuvele fantastice, 1 roman şi 7 volume de eseuri, publicate în limba română începînd din 1964, reeditate în ultimii ani în numeroase ediţii, şi a 45 de volume apărute în 23 de limbi. Este laureată a mai multor premii naţionale şi internaţionale, printre care: Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Premiul pentru Poezie al Academiei Române (1970), Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1980), Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“ (1982), Premiul Naţional de Poezie (1997), Premiul Naţional de Poezie „M. Eminescu” (1997), Premiul de Literatură pentru Copii (1998), Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din România (2000), Premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor (2001), Premiul Internaţional Vilenica (2002), Premiul Internaţional „Giuseppe Acerbi” pentru Poezie (2005), Premiul Internaţional Camaiore – Italia (2005), dar şi subiectul a trei interdicţii de publicare: 1959-1964, 1985, 1988-1989. Este membră a Academiei de Poezie Stéphane Mallarmé, a Academiei Europene de Poezie, şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO). După 1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte devine. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.

Pentru că toată lumea tăcea, credeam că tăcem aceleaşi lucruri

1. În 1990, faţă de tot ce fusese înainte, s-au scăzut puţine lucruri – prezenţa familiei Ceauşescu –  şi s-a adăugat ceva covîrşitor: libertatea de a spune ceea ce crezi, chiar dacă trebuia să ai nevoie de curaj. Sigur, în acest sens, ar putea fi o discuţie specială dacă o libertate este o libertate reală, dacă e nevoie de curaj pentru a o exersa. Dar este clar că viaţa noastră de dinainte de 1990 şi cea de acum se deosebesc foarte mult prin cantitatea de libertate care a apărut. Problema pentru mine a fost următoarea: ce aş fi vrut să fac înainte şi nu am putut şi ar trebui să fac acum, pe de o parte, iar pe de altă parte, lucrurile nu se reduceau la scris, chiar şi în condiţiile cenzurii am scris, practic, în cele din urmă tot ceea ce am crezut. O parte am şi reuşit să public. Au funcţionat o anumită complicitate şi o solidaritate a redactorilor – ceea ce înseamnă primele trepte ale cenzurii, ea avînd foarte multe trepte, nu am ştiut niciodată cîte – care, de regulă, erau scriitori. E adevărat că au existat cărţi pe care nu am putut să le public: „Sertarul cu aplauze“ sau „Arhitectura valurilor“ (apărută la începutul anului 1990), prima chiar fără gîndul publicării, doar cu acela că va trebui să rămînă o carte în care să spun tot ce cred despre anii pe care i-am trăit. Cînd mi-am pus întrebările de mai sus, am descoperit că ceea ce nu fusese înainte posibil era solidaritatea, iar în lipsa ei, chiar libertatea, atît cîtă era, nu avea nici un sens şi nici o eficienţă. Libertatea nu putea să existe pentru că eram supravegheaţi şi ne supravegheam reciproc, neavînd încredere unul în altul. Ţi-era frică. După 1990, încrederea a fost posibilă.

2. Termenul de disident este destul de impropriu pentru cei din România. Disident înseamnă cei care au făcut o fracţiune într-o anumită mişcare, deci în cadrul comunismului, ei sînt foşti comunişti care şi-au revăzut părerile, sau, dimpotrivă, au rămas mai idealişti, consecvenţi ideologiei, în orice caz s-au opus puterii.
Soljeniţîn sigur nu este un disident, deşi e denumit astfel. Pentru simplul motiv că nu a fost niciodată comunist, nu putea fi comunist disident. El era pur şi simplu un rezistent. Acelaşi lucru se poate spune despre Doina Cornea. În ceea ce mă priveşte, nu am fost membră a Partidului Comunist, deci nu puteam fi adeptă a comunismului. Aceste nume devenite cunoscute, pentru că s-au opus liniei curente, au devenit şi mai incomode în 1990, decît înainte. Pentru că, în timp ce înainte opozanţii erau consideraţi pe faţă nişte duşmani şi, dacă se putea, erau băgaţi la închisoare sau cel puţin persecutaţi, în 1990 lucrurile au început să se complice foarte tare, deoarece Puterea însăşi se considera opusă la ceea ce fusese înainte. În mod normal, ar fi trebuit să se considere, într-un anumit sens subaltern, în orice caz, de pe o poziţie admirativă faţă de cei care contestaseră Puterea dinainte. Dar aceia contestau şi Puterea actuală. Tot ceea ce putea să facă Puterea actuală era să egalizeze nivelul murdăriei, să împroaşte cu noroi pe cei care nu fuseseră murdari, pentru ca, în felul acesta, nimeni să nu mai înţeleagă nimic. În general, unul din marile secrete ale vieţii noastre politice din ultimii ani a fost construirea savantă a unei confuzii în care lumea să înţeleagă cît mai puţin, astfel încît în dosul apelor tulburi să se poată aranja cărţile şi jocurile. Părerea mea este că au fost atacaţi nu atît pentru că erau intelectuali –  dacă ar fi fost muncitori, s-ar fi întîmplat acelaşi lucru; întîmplător au fost atît de insultaţi, murdăriţi, atît de loviţi, după 1990, mai ales în revistele extremiste. Dar problema nu era de natură culturală, ci politică.

3. În multe privinţe, cred că sînt noţiuni chiar opuse. Intelectualul este o persoană care încearcă să analizeze lucrurile şi să le înţeleagă, mergînd atît de departe cu înţelegerea, încît ajunge să înţeleagă chiar motivele adversarului. În general, intelectualii sînt luptători mai puţin periculoşi, într-un anume sens, pentru că în momentul în care loveşte, intelectualul se gîndeşte şi la ceea ce simte celălalt sau de ce l-a lovit, etc. Politicienii sînt, în general, nişte fiinţe mult mai puţin complicate, care urmăresc nişte scopuri precise, de multe ori chiar numai propriile lor interese, camuflate în idei frumoase, iar lucrurile se desfăşoară foarte simplu, într-o duplicitate care merge pînă în pînzele albe.
Între scriitor şi Putere au existat întotdeauna legături foarte puternice. Nu precizez încă de ce fel, şi s-ar părea că scrisul este arta cea mai desprinsă de materie, adică un scriitor are nevoie doar de o foaie de hîrtie şi de creion ca să scrie o capodoperă, un cineast are nevoie de milioane ca să-şi realizeze capodopera, deci s-ar putea bănui că scriitorul e mai puţin dependent decît cineastul. Da, e adevărat, cu atît mai mult cu cît în cazul cineastului, opera nici nu se poate realiza dacă nu există banii, în timp ce scriitorul (care începe să depindă doar în momentul publicării) poate să îşi lase cartea şi ea să apară postum. Există totuşi o legătură teribil de apăsătoare, şi asta pentru că scriitorul, în măsura în care este important, răspunde întotdeauna, într-o măsură mai mare decît ceilalţi artişti, şi pentru Putere. Pentru că, dacă rămîne, acesta este un fel de blestem al perenităţii lui, el va fi asociat cu epoca în care a scris şi, lucrurile tasîndu-se, el va răspunde pentru ceea ce s-a întîmplat în acea epocă.
Aceasta a fost una din obsesiile mele în perioada demolării mînăstirii Văcăreşti. Ajunsesem pînă la a mă ruga lui Dumnezeu ca acele cărţi pe care le-am scris şi le-am publicat în acel timp să nu rămînă, pentru că, dacă vor rămîne, ele se vor lega strict de acest moment tragic al existenţei noastre şi se va face legătura următoare: Cum de a fost posibil să fie contemporană cu această blasfemie şi să nu o fi putut împiedica? Această răspundere e a scriitorului chiar şi faţă de cel care este la putere şi care între timp dispare cu totul. Nu rămîn decît marii monştri sau marii oameni politici (în genere, majoritatea reprezentanţilor puterii dispar în neantul istoriei), iar oamenii de cultură, al căror nume rămîne, răspund pentru epoca lor, din toate punctele de vedere.

4. Era nevoie de cineva care să ţină locul unei clase politice ce nu exista. Era clar că cea de dinainte, formată la „Academia“ Ştefan Gheorghiu sau la Moscova, teoretic nu mai era valabilă şi era nevoie de o nouă clasă. Ea neexistînd, era firesc ca intelectualii umanişti, cei care erau cunoscuţi din alte domenii, să facă sacrificiul de a-i ţine locul pentru un timp, exact ca în 1848. Pentru un timp scurt, intelectualii ţin locul unei clase politice, după aceea cei care devin oameni politici încetează a mai fi scriitori, încetează să-şi mai exercite profesia de dinainte; cei care nu vor să renunţe la vocaţia sau la profesiunea lor se întorc la ea, pentru că între timp se creează o clasă politică. De fapt, chiar acum sîntem într-un moment în care, încet-încet, începe să apară o clasă de politicieni pur şi simplu. Probabil că după alegerile din acest an (1996 - n. aut.), o să înceapă să se vadă că aceia care au stat în politică (doar din spirit de sacrificiu sau poate unii din curiozitate) se vor întoarce la uneltele lor; se va stabiliza o clasă politică care nu ştiu dacă va fi mai bună sau mai rea decît au fost aceşti înlocuitori. În orice caz, a fost o politică cu înlocuitori.

5. Eu aş adăuga ceva mai puţin important, dar care mi-a rămas în minte după atîta timp. Un moment în care am fost la Piatra Neamţ, invitaţi de scriitori, la ceea ce se numea „0 întîlnire cu cititorii“, în iarna lui ‚87 spre ‚88 sau, poate, la începutul lui ‚88 (după aceea, la puţin timp, a izbucnit scandalul cu mine şi a fost ultima întîlnire cu cititorii pe care am avut-o). Ţin minte că lucrurile se desfăşurau într-o sală care putea să aibă cam 300-400 de locuri, o sală mare, probabil cea mai mare a oraşului, şi noi am ajuns exact la timp sau, poate, cu un minut sau două după deschiderea manifestării. Am ajuns în sală şi n-am reuşit să intrăm pentru că era atît de multă lume încît nu se putea face un culoar. La un moment dat, cineva a propus să se răstoarne totul şi cei din urmă să fie cei dintîi, şi (pentru că după aceea nu s-a mai întîmplat asta şi n-am mai avut nici un fel de contact cu oamenii) am rămas foarte mult timp (pînă după ce au început marile insulte din ‚90) cu un sentiment care poate că n-a fost corect: că toţi oamenii erau cu mine. Am trăit cu credinţa idealizată că, cu excepţia lui Ceauşescu, a soţiei lui şi a cîtorva care erau în jurul lor, toţi românii erau ca noi şi cu noi. Pentru că toată lumea tăcea, credeam că tăcem acelaşi lucruri. Abia în momentul în care am început să vorbim ne-am dat seama în ce măsură tăceam lucruri diferite. În orice caz, acela a fost unul din momentele pe care le-am trăit şi atunci cu o mare exaltare şi recunoştinţă pentru condiţia umană şi, mai ales, le-am idealizat în decursul anilor care au urmat.

NOTE

 sus