Teorii ale societăţii civile

Societatea civilă globală, expresia ultimă a unui paradox funcţional

IOANA PAVERMAN

Abstract:
This article stands for the assumption that global civil society could easily be envisaged as the ultimate expression of a functional paradox. A direct consequence deriving from globalization, global civil society comes into being in the shape of all transnational civic associations, international social activists and any other presumptive association which calls for peace; and in the absence of any Leviathan it finds its much needed equilibrium in threats and risks, in the same fashion Hobbes’ citizens abandoned the state of nature for fear the "war of all against all". However, global civil society endures an unhappy ambiguity, by and large due to the absence of any master theory. Hence, in the following article we are challenging global civil society, as a concept, looking forward to revealing its nature, its genesis and eventually its means of action and control.

Keywords: global civil society, globalization, risk, Michael Walzer, Michel Foucault

Una dintre cele mai exemplificatoare expresii ale societăţii civile globale începe cu povestea unui fabricant de săpun. Emmanuel H. Bronner s-a născut în anul 1908, în oraşul Heilbronn din Germania, într-o familie de evrei, deţinătoare a unei mici fabrici de săpun. În anul 1929, intuind ameninţarea care se apropia, Bronner emigrează în Statele Unite, lăsându-şi în urmă părinţii care refuză să accepte pericolul nazist. Ultima legătură a doctorului Bronner cu familia s-a produs prin intermediul unei telegrame primită din Germania: „ai avut dreptate – iubitorul tau tată.” Din acel moment excentricul fabricant de săpunuri are să îşi dedice întreaga viaţă ideilor de pace, toleranţă, acceptare şi armonie între diversele religii, filosofii şi culturi. Iar calea prin care se făcea – şi continuă să se facă şi astăzi – auzit erau chiar etichetele deja celebrelor sale Magic Soap, pline până la refuz de dictoane pacifiste şi extrase din ceea ce el numea „ABC-ul Moralei”. După moartea sa, familia i-a continuat afacerea, păstrând vie dorinţa lui Bronner de a împărţi în mod egal profiturile companiei cu ceea ce lui îi plăcea s-a numească Spaceship Earth, făcând donaţii îndreptate către toate colţurile lumii: o proprietate de peste un milion de dolari este oferită cadou unor organizaţii caritabile de tipul Boys and Girls Clubs of America, un orfelinat este construit în China, un laborator de chimie într-o şcoală din Mexic, puţuri cu apă potabilă în Ghana, iar burse şi ajutoare umanitare sunt oferite mai multor orfelinate din lumea întreagă.

Iată cum dincolo de orice obstacol conceptual destul de greu de depăşit, ce intervine atunci când vorbim despre societatea civilă globală, obstacol tradus mai ales în termenii mijloacelor de acţiune şi respectiv de control, societatea civilă globală se autolegitimează, aşa cum o demonstrează şi povestea excentricului fabricant de săpunuri, ca idee şi principiu, pornind simplu, de la perspectiva păcii. Reţele de cetăţeni devotaţi şi angajaţi în numele ideilor de pace şi de libertate s-au coagulat în jurul valorilor morale, dând naştere, în mod mai mult sau mai puţin voluntar, acestei entităţi – încă – abstracte. Literatura de specialitate cade în genere de acord asupra ‚autorităţii’ pe care societatea civilă globală şi-a câştigat-o; autoritare care se serveşte sui generis de principiul acţiunii eficiente: asistăm tot mai des la situaţii în care organizaţii non-guvernamentale de tipul Greenpeace, Human Rights Watch, Amnesty International etc. reuşesc să modeleze acţiuniile unor guverne sau a unor coloşi economici. Şi totuşi, societatea civilă globală, dincolo de realitatea incontestabilă pe care o descrie în prezent, este încă un concept acuzat adesea de o oarecare ambiguitate. Este însă vorba mai degrabă despre o amiguitate de drept decât una de fapt, iar ipoteza de la care am putea pleca este aceea că la baza acestei lipse de claritate se află absenţa unor noi convenţii unanim acceptate privind internalizarea abstracţiunilor teoretice. De pildă, o serie de critici formulate la adresa „fezabilităţii” societăţii civile globale pornesc de la premisa lipsei unei contraponderi a autorităţii raţional-legale, pe care guvernele centrale o reprezintă pentru societăţilor civile la nivelul statelor naţionale.

Dincolo însă de aceste limitări, ce se confirmă până în prezent este că „ceea ce putem descrie prin termenii de societate civilă globală este acea interacţiune a grupurilor, reţelelor şi mişcărilor care dau voce indivizilor izolaţi la nivelul arenelor globale şi care, parafrazând un faimos dicton, acţionează pe principiul unor curele de transmisie între indivizi şi instituţiile globale.”1 Definiţia este clară, dar poate nu şi suficientă; şi asta pentru că ea nu răspunde unei întrebări legitime, privitoare la identificarea resorturilor puterii şi respectiv la deţinătorul dreptului legal de administrare a violenţei la nivelul acestor arene globale. În lipsa acestor piloni indispensabili societatea civilă globală este ameninţată permanent de posibilitatea alunecării dincolo de zona bunei guvernări şi a acţiunii convenabile, într-o zonă a violenţei şi a ineficienţei. Iar efectul pervers este întocmai faptul că în cele mai multe dintre cazuri opţiunea pentru violenţă îşi găseşte propriile-i justificări inconfiscabile. Fără să acţioneze neapărat ca ETA, Greenpeace însuşi a avut în câteva instanţe reacţii ce s-au plasat pe graniţa deosebit de fragilă dintre pace şi violenţă, în ciuda scopului său nobil. Ne propunem în acest orizont o scurtă întrospecţie în ideea de societate civilă globală, în felul în care ea a luat naştere, în modul său de acţiune, în examinarea beneficiilor sau din contră, a pericolelor pe care le seamănă. Nu însă în ultimul rând ne propunem să găsim un răspuns la întrebarea, în cele din urmă fundamentală, descrisă de termenii: există sau nu o societate civilă globală, sau este ea doar simpla himeră a elasticităţii tot mai mari pe care au căpătat-o graniţele teritoriale? Şi dacă da, care este în cele din urmă rolul său fundamental?

Există două variabile de care orice analiză a conceptului de societate civilă globală trebuie să ţină cont. Prima se traduce prin consecinţele globalizării, iar cea de-a doua prin incompatibilitatea existentă între teoriile clasice privitoare la societatea civilă şi cele care tratează această nouă formă de asociere civică, în contextul amintit al globalizării. Este vorba despre un antagonism ce poate formula à la limite chiar şi un tip răspuns adus întrebării relative la consistenţa societăţii civile globale.

Aşadar, dincolo de orice evazivitate conceptuală este totuşi limpede faptul că „societatea civilă globală se hrăneşte şi reacţionează la globalizare.” Iar acest ultim termen, la fel ca şi primul, „poate căpăta diverse semnificaţii. În limbajul curent el se referă mai degrabă la răspândirea capitalismului la nivel mondial. În literatura ştiinţelor sociale însă, globalizarea este cel mai adesea definită ca emergenţa inter-conectivităţii la scară mondială a sferelor politcă, socială şi culturală, dar şi economică, proces facilitat de uşurinţa tot mai mare cu care oamenii călătoresc şi comunică între ei”2 Pe scurt, globalizarea este roca-mamă a societăţii civile globale. Cele două realităţi sunt profund dependente, iar evoluţia lor este adesea una a întrepătrunderilor care au la bază gradul tot mai mare de receptivitate socială vis-a-vis de problemele cu care se confruntă lumea, în ansamblul său. Apăsarea Războiului Rece, Coreea, Vietnamul şi frământările sociale din a doua jumătate a anilor şaizeci, care au luat naştere în întreaga Europă, sunt doar câteva exemple. Franţa, Italia, Germania, Cehoslovacia au produs toate şaizeci şi optul lor. Un an care plecând de la referinţe comune a generat acelaşi tip de violenţă şi contestare în locuri caracterizate cu culturi politice particulare şi valori sociale diverse. Studenţii francezi şi italieni doreau reformarea sistemelor lor universitare, iar cei cehi îşi cereau liberatatea înapoi. Însă dincolo de orice, anul 1968 a fost un fenomen în zigzag, un an în care societăţile civile naţionale din Europa de Vest s-au solidarizat nu numai între ele, ci şi cu victimele invaziei cehoslovace şi cu cele ale junglelor vietnameze, iar pacifismul şi eroismul Che Guevarez deveniseră paris pris-urile momentului.

Desigur, acest lucru nu ar fi fost posibil fară evoluţia tehnologică şi fără existenţa mijloacelor de comunicare în masă, care deşi pe de o parte criticate, lipsa lor ar fi făcut imposibilă aceasta simultaneitate spontană. În octombrie 1945, la doar două luni după ce plăsmuirea nucleară a Statelor Unite fusese detonată la Hiroshima şi Nagaski, George Orwell, în celebra sa logică vizionară, scria în Tribune articolul ‘You and the Atomic Bomb’. „Ni s-a spus cândva că avionul a ‘înlaturat frontierele naţionale’; în fapt, din momentul în care avionul a devenit o armă cu reputaţie, frontierele au devenit cu adevărat sigure. La un moment dat cei mai mulţi se aşteptau ca aparatul radio să promoveze cooperarea şi compasiunea internaţională; s-a dovedit în schimb a fi un mijloc de propagare a insultelor între state.”3 Cel mai radical discurs formulat la adresa societăţii mediatice era făcută însă de către Herbert Marcuse. În revoluţionarul său volum One-Dimensional Man, Marcuse îşi îndrepta critica împotriva societăţii capitaliste, care, nota acesta, se folosea de raţionalitatea sa tehnologică, de forţa de pătrundere a mijloacelor comunicare în masă şi de „nevoia copleşitoare de consum şi de producţie de elemente complet nefolositoare (waste)”4 pentru a unidimensionaliza judecata umană, ducând astfel implicit la dezarticularea principiilor înseşi ale cartezianismului, liberatăţii şi economiei de piaţă.

Această critică – în general de stânga – îndreptată împotriva capitalismului disfuncţional şi adesea inechitabil este în mod paradoxal prima care propunea logica solidarizării internaţionale. Războiul, proliferarea nucleară şi inechitataea socială începeau să fie tot mai puse la zid, iar superioritatea culturală a societăţilor industrializate din Occident ajungea să fie subiectul criticii susţinute, venite din partea studiilor antropologice din ce în ce mai numeroase şi mai convingătoare. În acest fel, o mare parte a lumii ajunge să se solidarizeze întru aceste idei, dând naştere unei cooperări civice lărgite. Desigur, conceptul a evoluat în timp, ajungând să se individualizeze şi să se instituţioalizeze; ideea de organizaţie a societăţii civile ajunge să fie astfel un soi de „concept umbrelă care incluse ONGuri, mişcări sociale şi organizaţii născute la firul ierbii (grass-roots). Aşadar, societatea civilă globală nu înseamnă că este globală în sensul că are reprezentanţe deschise în toate cele patru colţuri ale globului, ea putând la fel de bine să includă chiar şi mişcări regionale sau inţiative transfrontaliere.”5

Forme incipiente ale ceea ce numim astăzi societate civilă globală au existat încă de pe vremea când Creştinismul, prin intermediul numitei autorităţi bisericeşti, îşi încuraja misionarii să răspândească mesajul divin în numele filantropiei. Secolul XIX este însă cel care formalizează filantropia transfrontalieră. În anul 1839 avea să fie inaugurată Anti-Slavery Society, care devine probabil „prima formă organizată de militantism în favoartea recunoaşterii universale a drepturilor omului”;6 în anul 1865 este înfiinţată şi organizaţia Crucea Roşie, cu scopul de a le oferi un sprijin celor afectaţi de dezastre, fie ele naturale sau provocate de om. Iar apoi, următoarea etapă până la afluenţa pe care formele de coagulare civică o vor cunoaşte în anii ‘60, sunt cele de solidarizare de această dată economică, ce au emers după cel de-al Doilea Război Mondial, în sistemul post-Breton Woods, odată cu infiinţarea Băncii Mondiale sau a Fondului Monetar Internaţional. Rolul declarat al acestora era, şi continuă să fie, acordarea unui sprijin financiar şi tehnic vital pentru ţările aflate în curs de dezvoltare. Misiunea lor, bazată pe logica cooperării între sectoarele public şi privat, devine astfel lupta împotriva sărăciei, protecţia mediului şi încurajarea profesionalizării acelor domenii fără de care dezvoltarea sustenabilă în zonele defavorizate ar fi imposibilă.

Cele mai multe dintre ONG-urile de natură globală, care dau de fapt startul acestei ştafete, se vor naşte, din raţiuni deja demonstrate anterior, în ’60; apar, pe rând, Amnesty International (1961), Greenpeace şi Médecins Sans Frontières (1971), Human Rights Watch (1978) şi Oxfam (1995) – care exista de fapt încă din anul 1942 sub numele de Oxford Community for Famine Releief, dar care din 1995 va reuni un grup de paisprezece organizaţii internaţionale independente, provenind din toate părţile lumii: Australia, Belgia, Canada, Franţa, Germania, Marea Britanie, Hong Kong, Mexic, Olanda, Noua Zeelandă, Spania şi SUA.

Următoarea etapă care recuperează însă importanţa societăţii civile, configurându-i totodată şi natura cosmopolitiă, este anul 1989. Până atunci societatea civilă fusese pe rând koinonia politike sau polis (Aristotel), Societas terrestra sau civitas respublica (Sfântul Augustin), civil society sau commonwealth (Hobbes), Bürgerliche/Gesellschaft (Hegel şi Marx)7; din 1989 societatea civilă devine levierul indispensabil al democraţiei. Altfel spus, „statul de drept este societatea civilă. Dar aceasta ecuaţie, trebuie spus, nu este valabilă doar conceptual, ea corespunde unor realităţi politice concrete, de exemplu, mobilizării politice antiautoritare şi antitotalitare din Europa de Est, unde lupta pentru drepturi civice şi pentru cucerirea autonomiei societăţii civile împotriva dictaturii partidului unic a dus la o depăşire în practică a opoziţiei dintre societatea civilă şi stat în faţa inamicului comun, partidul-stat leninist.”8

Suprapunând această nouă viziune peste cea a globalizării, sau, pentru a parafraza originala formulare a lui Joshua Merkowitz din volumul său No Sense of Place, peste noua realitate socială conform căreia „toată lumea este mai nou implicată în treaba tuturor celorlaţi”9, în ciuda localismului lor, schimbările de regim ivite în Europa de Est în anii 1989-1990 aduc confirmarea logicii ce fusese activată în Vest încă di anii ‘60. Astfel, societatea civilă – devenită acum şi globală – ajunge să personifice tot mai mult acel vis liberal al Societăţii Civile Universale pe care Immanuel Kant o vedea ca fiind depozitarul administrării păcii perpetue.

Societatea civilă, şi cu atât mai mult cea globală, poate fi într-adevăr, „în esenţa sa, întocmai acel vis liberal care evocă o lume în care îşi găsesc loc absolut toate grupurile sociale, iar decizia apartenenţei la acestea este lipstită de orice tip de exerciţiu coercitiv. [...] Indivizii sunt motivaţi de interes sau de convingere sinceră, de cultură, religie sau de identitate; ei pot urmării acumularea de capital (în parteneriate sau companii) sau de putere politică (în partide sau mişcări politice), pot ţinti izbăvirea (în biserici sau congregaţii) sau avansarea ideii universale de bine (prin intermediul unor grupuri de interes sau asocieri sindicale), îşi pot propune desăvârşirea unui bine general (prin intermediul organizaţiilor caritabile sau a fundaţiilor) sau prevenirea unei ameninţări sau a unui rău. Societatea civilă le deschide uşa tuturor acestor ţeluri, încluzând orice tip de asociere care are la bază ideile de virtute şi consens. Ceea ce înseamnă că ideea de societate civilă comportă o gamă largă de activităţii sociale diverse, incluzând chiar şi ţeluri politice sau economice.”10

Această teorie, avansată de către Michael Walzer, este extrem de eficientă; Walzer pleacă de la premisa că cel mai bun lucru care i se poate întâmpla acestei lumi liberale ideal-tipice este, în mod paradoxal, chiar posibilitatea iminentă a conflictului. În interiorul societăţii civile, în toată această aglomerare de grupuri şi organizaţii se nasc, inevitabil, conflicte pe care indivizii izolaţi trebuie să înveţe să le administreze, chiar dacă nu tot timpul cu succes. Cum? Walzter înaintează două variante pe care le consideră în fapt ca fiind interdependente. Prima este soluţia neoconservatoare, ce reflectă liberalismul clasic, conform căruia indivizii trebuie să dea dovadă de responsabilitate atât în viaţa privată cât şi în interiorul colectivităţii de care aparţin. Cea de-a doua soluţie este cea egalitară, sau social-democrată; conform acesteia, Statul are rolul de a proteja şi de a garanta acest spaţiu al pluralismului şi al libertăţii, veghând în aşa fel încât niciun grup sau coaliţie să nu fie exluse, semnalându-şi prezenţa în numele celui mai slab.

Începem să ne confruntăm cu aceeaşi paradigmă şi la nivelul comunităţii internaţionale, scrie acelaşi Walzer. „Amnesty International şi Greenpeace sunt exemple perfecte pentru acest tip de asociere voluntară: ele sunt echivalentul pe plan internaţional al unor organizaţii de tipul American Civil Liberties Union sau Sierra Club. Ele acţionează în numele celor vulnerabili şi lipsiţi de putere.”11 Totuşi, aceste reprezentante ale societăţii civile globale nu au reuşit să identifice până în prezent nici un tip de altă organizaţie sau agenţie care să le reglementeze funcţionarea sau care să le ofere tipul de sprijin pe care statele naţionale vor fi întotdeauna capabile să îl garanteze societăţilor civile naţionale. Aici poate fi deschisă, desigur, discuţia privitoare la ceea ce, mergând pe urmele lui Michel Foucault, numim „guvernamentalitate globală”, lucru profund distinct de ideea de guvernare, legată rigid de cea de suveranitate.

Aşa cum bine ştim, Michel Foucault descria prin conceptul său de guvernamentalitate acea dispunere tentaculară a mecanismelor de putere, care are drept scop bunăstarea generală a populaţiei, devenită ea însăşi subiectul guvernării.12 Suprapunând deci demonstraţia foucalidiană peste argumentul responsabilităţii liberale a lui Walzer putem discerne în cele din urmă faptul că societatea civilă globală ar putea fi administrată în mod raţional prin intermediul unui echilibru pe care şi-l procură singură prin intermediul bunelor intenţii, preluând modelul indiviual, metaforic, oferit de către excentricul fabricant de săpunuri, Emmanuel Bronner.

O concluzie interesantă privind poziţia actorilor înşişi, vis-a-vis de posibilitatea autosuficienţei societăţii civile globale, putem trage privind în urmă, în luna septembrie a anului 2000. Atunci, cu ocazia Millenium Declaration, 192 de state membre ale Naţinilor Unite cădeau de acord asupra faptului că pentru realizarea unui parteneriat global eficient în direcţia combaterii sărăciei extreme este absolut necesar ca „filantropia internaţională să se alăture guvernelor naţionale pentru preîntâmpinarea noilor nevoi.”13 Concluzia pe care o trag de aici specialiştii de la The International Center for Not-For-Profit Law – organizaţie internaţională de tip non-profit însărcinată cu promovarea ideii de dezvoltare a unui mediu legal, favorabil societăţii civile eglobale – este aceea că „nevoia crescândă de protecţionism ameninţă să obstrucţioneze spaţiul civic, guvernele naţionale căutând să restrângă tot mai mult contribuţiile donatorilor externi, într-un moment de acută criză financiară.”14 Acestea fiind zise, devine limpede de ce ideea echilibrului câştigat de pe urma bunelor intenţii nu este mai mult decât o idee utopică. Într-un spaţiu definit de o elasticitate maximă, aşa cum este cel al societăţii civile globale, favorabil coliziunii intereselor private, ideea unei contraponderi de tipul guvernării globale este, cel puţin la nivel teoretic, o necesitate inevitabilă.

În acest punct intervine de altfel şi incompatibilitatea deja semnalată între ideea de societate civilă şi corolarul ei global. Căci în ciuda faptului că ambele au luat naştere să spunem în mod spontan, natural şi neintermediat, prima o face pe un teren delimitat de mai mulţi factori: geografie, administraţie centralizată, memorie colectivă, solidaritate naţională etc. Asta în timp ce societatea civilă globală pleacă de pe o poziţie definită de cosmopolitanism, lipsit în mod logic de orice delimitare geo-politică. Societatea civilă se legitimează, mai ales din secolul al XIX-lea, prin opoziţia faţă de Stat; context în care devine just să ne întrebâm de la ce se legitimează societatea civilă globală. Răspunsul propus este: de la risc. „De-a lungul şi de-a latul lumii, scrie Ulrich Beck, societatea contemporană trece printr-un proces de schimbare profundă, care aduce o provocare modernităţii de natură iluministă şi deschide un câmp de acţiune nou, unde oamenii aleg noi şi neaşteptate forme de acţiune socială şi politică.”15 Viteza tot mai mare de creştere a gradului de interdependenţă transaţională, precum şi tot mai vizibila globalizare culturală, politică, socială şi economică care descriu ceea ce profesorul Beck numeşte cea de-a doua modernitate, constrâng la acceptarea confluenţei spaţiilor occidental şi răsăritean. Iar de aici decurg în mod evident o serie de noi provocări, generate în cea mai mare măsura de incomunicabilitatea realităţilor diverse, pe care atât teoria cât şi practica trebuie să le internalizeze şi să înveţe să le gestioneze. „Din momentul în care logica lumii bipolare a fost depăşită am început să ne îndreptăm din direcţia unei lumi a duşmanilor, în cea a pericolelor şi riscurilor. Context în care riscul, în accepţiunea sa modernă, devine mecanismul prin care putem preîntâmpina şi controla consecinţele viitoare ale acţiunii umane.”16

Riscul poate deveni aşadar atât ideea legitimatoare a societăţii civile globale, cât şi autoritatea mecanică ce face posibilă pogorârea visului liberal al lui Walzer asupra societăţii civile globale, transpuns de către Beck în termenii „responsabilităţii organizate”. Şi asta deoarece „riscul şi responsabilitatea (sublinierile îi aparţin autorului) sunt conectate în mod intrinsec, la fel cum sunt de altfel şi riscul şi încrederea, riscul şi securitatea.”17 În acest context, unanim acceptat atât la nivelul organizaţiilor inter-guvernamentale cât şi a celor non-guvernamentale, cel mai mare mare risc al prezentul este reprezentat de terorism. Desigur, ipotezele privitoare la problema teorismului sunt cel puţin la fel de variante ca şi cele privitoare la controversatul subiect al globalizării. Însă dincolo de ceea ce se poate comenta vis-a-vis de cauzele sale, prea puţini pot infirma problema majoră pe care rsicul terorist a ajuns să îl reprezinte pentru societatea contemporană, la nivel global şi naţional, mai ales în posteritatea evenimentelor din 11 septembrie 2001.

În acest orizont, organizaţii interguvernamentale de tipul Naţiunilor Unite sau a OSCE – care au început chiar să îşi asume roulul de administrator de facto al guvernării globale – au început să marşeze tot mai articulat pe marginea ideii de implicare a societăţii civile globale în lupta împotriva terorismului. Astfel, în raportul intitulat „The Role of Civil Society in Preventing Terorism”, rezultat de pe urma întâlnirii informale care a avut loc în mai 2007, între OSCE şi Centro de Información y Documentación Internacionales en Barcelona, este formulată următoarea ipoteză: „participanţii au căzut de comun acord asupra faptului că societatea civilă şi ONG-urile joacă un rol vital în prevenirea terorismului. Ele deţin o expertiză şi o experienţă valoroasă în întâmpinarea condiţiior care duc la răspândirea terorismului;”18 motiv pentru care ele trebuie să promoveze şi să explice modul în care respectarea drepturilor omului poate funcţiona ca un cadru legal în vederea dezvoltării unei strategii eficiente ce poate duce la diminuarea sau chiar eradicarea terorismului. „Activităţi specifice identificate în această privinţă includ informarea consecventă şi corectă a studenţilor, a tinerilor care activează în câmpul muncii, a poliţiei şi a celor însărcinaţi cu aplicarea legii.” O altă sarcină a societăţii civile globale devine astfel încurajarea reprezentanţilor oficiali, însărcinaţi cu implementarea legii în zone de conflict sau instabilitate, să răspândească şi să încurajeze ideea de acceptare a diversităţii religioase, culturale şi de opinie, anihilând astfel din rădăcină factorii ce pot încuraja atitudinile teroriste.

În urma tuturor acestor consideraţii este limpede că societatea civilă globală devine expresia ultimă a unui paradox funcţional. Consecinţă a globalizării, societatea civilă globală, fie ea desenată de asociaţii civice transnaţionale sau de reţele de activişti fervenţi, se legitimează de la pace; iar în absenţa Leviathanului ea îşi găseşte echilibrul în ameninţarea reprezentată de risc, la fel cum la Hobbes cetăţenii părăseau starea de natură pentru a evita „războiul tuturor împotriva tuturor”. Cu toatea acestea, societatea civilă globală rămâne încă un concept preponderent tulbure, tocmai pentru că în lipsa instrumentelor de analiză provenite din convenţii unanim acceptate, nu au putut fi formulate până în prezent prea multe teorii consistente. Societatea civilă globală continuă să fie însă un concept în plină devenire, ce îşi găseşte funcţionalitatea imediată la nivelul unei arene globale unde ameninţarea riscului a devenit dincolo de orice „un ansamblu de mecanisme şi proceduri care au ca rol sau funcţie şi temă să asigure puterea”.19