Editorial

Civic, noncivic, anticivic sau
„The Theory of Civil Society Revisited”
 

DAN PAVEL

Abstract:
The global crisis of democracy is obvious. This crisis is visible in each and every (democratic) country, in consolidated, as in transitional democracies. The global crisis of democracy has several symptoms and causes. The study deals with only one of those causes: the profound disequilibrium between the components of civil society. The author is explaining his theory about the three components of civil society: civic, non-civic, anti-civic. Several examples are quoted and explained, among them civil society associations like the Ku Klux Klan, Al Qaeda or Mafia (with a huge diversity of organized crime voluntary groups), well known all around the world, but also examples of less known associations. The author is criticizing the canonic, dogmatic, and traditional theories on civil society.

Keywords: civil society, theory about civic, non-civic, anti-civic parts of civil society, world crisis of democracy, Ku Klux Klan, Al Qaeda, Mafia – civil society associations

Democraţiile contemporane trec printr-o criză profundă.¹ Indiferent că vorbim despre cele consolidate sau în tranziţie, cu vechime sau nou apărute, democraţiile din lumea întreagă sînt în criză. Simptomele crizei sînt la vedere:
• dezinteresul sau dezgustul pentru politică şi politicieni, care poate fi observat prin scăderea numărului de cetăţeni care merg la vot (acolo unde votul nu este obligatoriu), dar şi din cercetări cantitative ori calitative ale opiniei publice, comportamentului politic, mentalităţilor, atitudinilor etc.;
• scăderea participării civice şi participării politice, în diversitatea formelor acestora;²
• scăderea încrederii în principalele instituţii ale democraţiei – partide, guverne, parlamente, sisteme de justiţie, administraţie centrală şi locală, law-enforcement agencies, preşedinţii de republică sau instituţiile monarhiilor constituţionale, etc.;³
• diminuarea reprezentativităţii politicienilor aleşi;
• criza instituţională a unor componente cheie ale democraţiei – Parlamentele, Cabinetele, primăriile, partidele, etc.;
• înmulţirea manifestărilor individuale şi/sau organizaţiilor de tip radical, extremist (religios, ideologic, ecologist), antidemocratic, anticapitalist, xenofob, antisemit, rasist, antiamerican, antiglobalist, dintre care unele cu caracter anarhist sau terorist;
• sprijinul tot mai larg, implicit sau explicit, al unor categorii sociale sau al populaţiei în general, pentru manifestările individuale sau organizate de tip radical, semnalate mai sus.

Mai sunt şi alte simptome, dar cele enumerate sunt mai mult decît suficiente, mai ales că fiecare dintre punctele enumerate mai sus are subpunctele sale.

Care sunt cauzele crizei profunde a democraţiilor? Cauzele sunt variate, diferite ca importanţă, impact şi grad de generalizare. În acest text, mă voi ocupa însă doar de o singură cauză. Ea nu acţionează singură, ci interacţionează cu alte cauze (pe care le voi detalia către sfîrşitul acestui text), însă influenţa ei este copleşitoare. Fiind vorba despre o cauză extrem de complexă şi complicată, cu influenţe directe sau indirecte, mediate sau intermediate, o voi denumi „constelaţie cauzală” ori „complex cauzal”: dezechilibrul profund dintre părţile componente ale societăţii civile. În interiorul societăţii civile se manifestă interacţiuni, tensiuni, dezechilibre, chiar conflictele, dar şi blocaje, izolare, ignorare, lipsă de comunicare între diferitele sale componente. Descrierea, analiza şi explicarea acestei dinamici negative au sens şi semnificaţie doar prin apelul la o teorie noncanonică, nontradiţională, nondogmatică a societăţii civile.

Teoriile canonice, tradiţionale, dogmatice cu privire la societatea civilă devin parţial inutile şi inoperaţionale cînd vine vorba să explice criza democraţiilor occidentale şi nonoccidentale.⁴ De ce? Pentru că din punct de vedere epistemologic sînt construite diferit de celelalte „political science theories”, în particular, precum şi de toate celelalte teorii din ştiinţele sociale ori naturale, în general. Spre deosebire de celelalte teorii, care sunt construite empiric, analitic, adică pornind de la abordarea strict descriptivă a realităţii, după care intervine partea explicativă, teoriile mainstream ale societăţii civile se limitează la observarea organizaţiilor de tip civic, sunt construite normativ şi prin inducţie generalizată nepermisă. Ele se bazează doar pe descrierea unei părţi a societăţii civile, care este idealizată şi generalizată, în ciuda faptului că alte părţi importante ale societăţii civile se manifestă cu pregnanţă şi îşi exercită influenţa. Or, pluralitatea părţilor componente ale societăţii civile este o evidenţă, care poate fi observată, indiferent de stadiul istoric în care să află democraţiile (debut, instaurare, dezvoltare internă sau import, consolidare, tranziţie ori regres). În mod inexplicabil, teoriile canonice iau în considerare doar partea societăţii civile în care predomină asociaţiile considerate „pozitive”, care apără drepturile omului sau animalelor, nevoile muncitorilor sau angajaţilor (sindicatele), orfanilor, bătrînilor abandonaţi ori femeilor abuzate domestic, în general cele în care militanţii civici, animaţi de o conştiinţă politică preponderent participativă, deci civică, se implică în activităţi lăudabile, caritabile ori filantropice. Această atitudine „ideologică” poate fi caracterizată drept POLITICAL SCIENCE CORRECTNESS, care în exagerările sale este la fel de primejdioasă precum „political correctness” ori „historical correctness”.

Din critica pe care o fac inducţiei generalizate nepermise şi a ideologizării pozitive a teoriilor canonice nu trebuie să se deducă faptul că aş fi negat vreodată importanţa asociaţiilor civice. Noi nu trăim, nu am trăit şi nu vom trăi niciodată în cea mai bună dintre lumile posibile. Dacă ar fi existat doar asociaţiile de tip civic, atunci chiar că am fi trăit în cea mai bună dintre lumile posibile. Sînt numeroase exemple de dat cu privire la rolul benefic al asociaţiilor civice, dar din orice enumerare nu trebuie să lipsească acele organizaţii militante, al căror impact a fost unul dintre factorii care au contribuit la subminarea şi doborîrea regimurilor comuniste din Europa Centrală. „Charta 77” din Cehoslovacia, „Solidaritatea” şi „KOR” din Polonia, organizaţiile disidente din Ungaria, dar şi „mişcările independente pentru pace” din Germania de est - toate acestea şi alte cîteva, nu foarte multe, alcătuiau ceea ce disidenţii cehi (şi slovaci) numeau „the Parallel Polis”. Aceste componente ale societăţii civile sunt reale, nimeni nu le va nega vreodată. Este vorba despre zona (ori partea) CIVICĂ a societăţii civile. Slăbiciunile epistemologice şi explicative ale teoriilor canonice ale societăţii civile sunt legate de faptul că extind componenta civică şi modelul de activism civic (care nu este singurul model existent de activism) la nivelul întregii societăţi civile, în două modalităţi alternative sau coexistente: fie i se atribuie acesteia un caracter civic în integralitatea ei, ceea ce este fals; fie că idealul normativ este proclamat şi adulat, iar organizaţiile societăţii civile care nu au de-a face cu canonul sunt neglijate sau respinse „de pe radar”. Or, după cum se va vedea în acest text, precum şi în alte texte care îi vor urma, mai există şi numeroase alte componente şi subcomponente ale societăţii civile, care fie că nu au nimic de-a face cu „canonul”, fie că sunt organizate pe principii contrare aceluia.⁵ Am folosit sintagma „the theory of civil society revisited” tocmai pentru a desemna o teorie pe care am început să o dezvolt acum douăzeci de ani.

Geneza teoriei tridimensionale

Ca să explic logica acestei teorii, va trebui să fac o paranteză biografică şi bibliografică, pentru a clarifica modul şi contextul în care am ajuns la formularea ei, precum şi motivele pentru care am tot ezitat asupra dezvoltării şi popularizării sale. Este vorba despre o aventură gnoseologică, care ar fi fost imposibilă dacă după prăbuşirea comunismului nu aş fi plecat „la reeducare” într-o democraţie liberală capitalistă. Am fost întrebat dacă „ipoteza” mea nu s-a născut cumva din frustrările trăite în anii mineriadelor, „Proclamaţiei de la Timişoara”, manifestaţiei maraton din Piaţa Universităţii, cu sugestia că intenţionez să extind la nivel global o realitate încă nedefinită dintr-o ţară care trăia în confuzie şi în criză. Or, tocmai că teoria mea s-a născut de cealaltă parte a Atlanticului, în Occident.

Mi-am dat seama că teoriile tradiţionale ale societăţii civile sunt eronate sau doar parţial corecte încă din momentul cînd am început să le studiez. Exemplele care contrazic teoriile tradiţionale ale societăţii civile, născute în Occident, sunt tot din Occident. Faptul că ele se regăsesc de fapt în toate tipurile de regim politic, în toate civilizaţiile, confirmă validitatea construcţiei teoretice pe care o propun. Singura necunoscută este legată de condiţiile apariţiei primelor asociaţii noncivice ale societăţii civile în zorii istoriei.⁶ Era în toamna anului 1990, după prăbuşirea regimului comunist din România, aveam deja 32 de ani şi eram pentru prima dată într-o ţară străină. S-a întîmplat ca acea ţară să fie USA. Cu o săptămînă înainte de plecarea către America, tocmai publicasem prima mea carte, o utopie despre lumea cărţilor. Cînd am ajuns la Washington, D.C., unde se găseşte cea mai mare bibliotecă din lume, Library of Congress, pasiunea mea pentru explicarea lumii cărţii şi-a găsit mediul cel mai prielnic, aşa am decis că să rămîn în acel oraş.⁷ Stăteam în sălile de lectură şi încercam să recuperez o parte din anii de studiu pierduţi, din pricina faptului că nu avusesem acces la cărţi esenţiale din mai multe domenii. Eram încrezător în reuşită, mai ales că practicam REM, „rapid eye movement”, adică „metode de citire rapidă”. Unul din acele domeniile descoperite era chiar acela al teoriilor cu privire la societatea civilă. Tocmai cînd citeam de zor, s-a petrecut unul dintre acele evenimente pe care nu le uiţi niciodată. Presa americană, dar mai ales cea locală, relatau cu uimire despre faptul că nu mai ţin minte ce tribunal local permisese unei organizaţii notorii, despre care doar citisem sau văzusem în filme, numită Ku Klux Klan, să organizeze un „marş” în Capitala Americii.

Cine cunoaşte Washington, D.C., ştie că peste 75% din populaţie este alcătuită din afro-americani (sau „negri” cum li se spune încă în România şi cum li se spunea încă în America acum cîteva decenii, cînd s-au afirmat rigorile political correcteness). Mă refer la zona metropolitană, încluzînd şi cartierele din statele Maryland şi Virginia. Datele statistice sunt din 1990, poate că între timp s-au mai petrecut nişte mutaţii, dar în mod normal dacă KKK organiza un asemenea „marş”, consecinţele erau sau puteau fi dramatice. Pe vremea aceea, mă gîndeam că se poate produce fie un fel de „nou război civil”, fie o „exterminare”, în funcţie de numărul mai mare sau mai mic de keikeikişti. Era o zi de duminică, în luna octombrie a anului 1990, încă nu trecuse un an de cînd comunismul căzuse, iar eu urma să asist la un conflict interrasial pe viu. Aşa îmi închipuiam. Ciudat este că nu îmi mai aduc aminte de ce protestau cei din KKK, dar au primit autorizaţie din partea autorităţilor. Iar protestul se petrecea în Mall, dinspre clădirea Congresului american către Washington Memorial. Adică, cum ieşi de la Library of Congress, ocoleşti The Congress prin dreapta şi ajungi la locul „marşului”. Mi-am lăsat lecturile şi m-am dus şi eu să văd „luptele”.

O mînă de oameni, dintre care unii îmbrăcaţi cu „uniforma” albă KKK, ţuguiată în vîrf, mărşăluiau înconjuraţi de sute de poliţişti, trupe speciale, „şerifi”, iar dincolo de barajele amenajate se aflau mii de afro-americani, dintre care unii erau furioşi la culme, iar alţii doar se amuzau. Erau unii atît de solizi şi puternici, încît nu puteai să nu gîndeşti ce s-ar întîmpla dacă ar rupe „gardul viu” al forţelor de ordine. Dar nu s-a întîmplat nimic, „klaniştii” şi-au terminat marşul, apoi s-au urcat în nişte autobuze şi microbuze, care au plecat sub escorta motocicletelor şi maşinilor de poliţie, forţe speciale, şerifi.

Înainte să merg la „marş” mă gîndeam la soarta „marşurilor” şi manifestaţiilor din România la care asistasem în lunile precedente, începînd cu cele din 21 şi 22 decembrie 1989, apoi la cele din 12 ianuarie, 29 ianuarie, martie, aprilie-mai 1990 în Piaţa Universităţii, la cele trei „mineriade” de pînă atunci, dar mai ales la atitudinea autorităţilor din ţara mea, care nu numai că nu-i protejaseră pe protestatarii antiguvernamentali, dar mai şi chemaseră bandele de mineri şi lumpenproletari din Bucureşti sau alte părţi ale ţării, ca să intervină violent împotriva protestatarilor. Era clar că la Washington, D.C., vedeam o democraţie consolidată, care îi proteja chiar şi pe aceia care credeau în valori antidemocratice, antiliberale şi anticivice. În timp ce mă uitam la „marşul” disciplinat al membrilor Klanului prin faţa Capitolului, sub protecţia poliţiei, am avut şi o altă revelaţie. Ku Klux Klanul este o asociaţie a societăţii civile! Adică, un grup alcătuit pe baze voluntare, autoorganizat, aflat în afara statului şi a guvernului, precum şi în afara activităţilor economice, care îşi promovează valorile şi/sau interesele, grup militant. De cînd m-am întors în sala de lectură, adică de atunci încoace, am reluat studiul teoriilor societăţii civile, dar mai ales observarea realităţii, pentru a reconcilia teoria cu practica. Am făcut de-a lungul anilor o documentare exhaustivă despre zeci şi sute de asociaţii ale societăţii civile, necesară unei teorii extinse a societăţii civile, care să dea seamă de diferenţele dintre naţiuni, civilizaţii, regimuri politice.⁸

Asociaţii ANTICIVICE ale societăţii civile

KKK era şi este o asociaţie a societăţii civile, care corespunde celor mai importante trăsături enumerate de definiţiile variate ale societăţii civile. Caracterele sale de grup nonguvernamental, voluntar, autoorganizat, capabil să-şi promoveze valorile şi interesele, sînt evidente. Citind despre KKK, văzînd şi anumite filme artistice ori documentare, m-am convins că am dreptate, chiar dacă anumite definiţii, dar mai ales tot felul de contestatari ad-hoc ai teoriilor mele, păreau să-mi pună sub semnul întrebării descoperirile.⁹ Problema definiţiilor în ştiinţa politică, în ştiinţele sociale, este că nu există una care să fie universal acceptată. Nici definiţiile partidelor politice, nici măcar definiţiile democraţiei, sistemului politic, regimului politic şi nici măcar definiţiile societăţii civile nu sunt universal acceptate. Nonuniversalitatea definiţiei îi avantajează şi dezavantajează pe toţi cei care se ocupă de probleme similare. Ei pot susţine un punct de vedere pînă la un punct, îi pot combate pe alţii pînă la un punct, dar realitatea politică şi socială este mult mai diversă şi mai bogată decît teoria care încearcă să formuleze o explicaţie asupra ei. Voi reveni însă asupra definiţiilor, ceva mai încolo. Pentru mine era clar că Ku Klux Klanul era o asociaţie a societăţii civile, dar în acelaşi timp îmi dădeam seama că era complet diferită. În ce fel diferită, dar cît de asemănătoare? Iar la un moment dat am înţeles. Însă întotdeauna cînd vrei să explici ceva important din politică, este imposibil fără un background istoric minimal. De aceea, voi face aici o mică paranteză, utilă pentru înţelegerea subiectului.

Cel mai cumplit război cu care s-a confruntat America vreodată pe propriul teritoriu a fost Războiul de Secesiune (1861-1865). A fost un război care s-a purtat între americani, între două moduri de a defini identitatea americană. Pe cîmpul de luptă, a fost un război între armatele statelor din Nord (yankeii) şi cele ale statelor din Sud. Respectiva confruntare a fost în legătură cu problema atît de spinoasă a abolirii sclaviei negrilor. De fapt, a fost o confruntare pentru autodefinirea identităţii, iar faptul că una dintre părţi a ieşit victorioasă nu a însemnat pentru cealaltă parte o înfrîngere totală şi definitivă. KKK a reprezentat reacţia societăţii civile sudiste americane faţă de pierderea Războiului de Secesiune şi abolirea sclaviei negrilor. Cînd îi auzi azi pe diletanţii care îi acuză pe americani că au fost rasişti şi exploatatori de negri, îţi dai seama că aceste găgăuţe n-au studiat niciodată istoria mondială a sclavagismului ca să-şi dea seama că sclavia a fost o practică universală şi preponderentă, începută din paleolitic, cînd triburile învingătoare în războaiele intertribale ori îi omorau pe învinşi ori îi transformau în sclavi. Sclavia oamenilor a durat multe milenii, iar singurele diferenţe în sens emancipator între diferitele state, monarhii sau republici, a survenit în legătură cu momentul în care au decis să renunţe sau să interzică respectiva practică. Şi îţi mai dai seama că dilentanţii nu înţeleg că pentru rezolvarea acelei controverse, dar mai ales pentru a realiza eliberarea negrilor din sclavie, americanii au plătit deliberat cel mai mare tribut de sînge, incomparabil mai mare decît cel din toate războaiele la care au participat anterior şi ulterior, în particular în ultimii 50 de ani.

Războiul de Secesiune a fost cel mai sîngeros din istoria americanilor, cu numeroase casualties, atît in combat, cît şi în afara luptei, mult mai multe decît „numeroasele victime” invocate de propaganda mediatică, mai ales antiamericană, cu privire la războaiele din Afghanistan şi Irak, care durează din 2001 şi 2003 încoace.¹⁰ Un adevărat „război civil”, la capătul căruia ura învinşilor împotriva învingătorilor a condus chiar la asasinarea Preşedintelui american Abraham Lincoln, cel mai important promotor al aboliţionismului. În ciuda preţului uman plătit sau poate că tocmai de aceea, resentimentele învinşilor şi prejudecăţile lor rasiale au rămas atît de puternice încît după Războiul Civil s-au format celebrele asociaţii ale societăţii civile, cunoscute sub denumirea de Ku Klux Klan. Or, paranteza de pînă acum a fost de natură a explica motivaţia şi logica instituţională a acestor puternice şi periculoase organizaţii ale societăţii civile, care continuă să existe într-o ţară care se consideră „educatorul democratic” al umanităţii. Aceste asociaţii anticivice au militat pe faţă sau în mod conspirativ pentru a împiedica accesul negrilor la educaţie, vot, la cîştigarea unui statut social şi economic superior, pentru a împiedica accesul acestora la drepturi care decurg din „Cele 10 amendamente” la Constituţia USA, cum ar fi dreptul de a deţine arme de foc. De asemeni, KKK şi asociaţiile similare, înrudite sau subordonate, au comis numeroase violenţe, de la bătăi, torturi, incendieri, mergînd pînă la crime, execuţii sau asasinate politice, împotriva tuturor acelora care susţineau drepturile de emancipare sau drepturile civile ale negrilor, de la activiştii şi liderii Partidului Republican la celebrităţile artistice sau culturale militante. De atunci încoace, rasismul unora dintre americani a produs o „constelaţie” de asemenea asociaţii, de la Frăţia Ariană la o diversitate de organizaţii neofasciste/neonaziste ori de tip „militia movement”. În diferite epoci istorice, ele au crescut sau au scăzut ca intensitate. Orientările acestor organizaţii sunt antidemocratice, antiliberale, antisemite, anti-afro-americane, segregaţioniste, rasiste, anticatolice, antiimigraţioniste, într-un cuvînt ANTICIVICE. Cele mai multe dintre ele sunt anticomuniste, iar teoriile conspiraţioniste fac parte din mitologia lor interioară.

Violenţa extremă a organizaţiilor anticivice americane este binecunoscută. Ele au recurs la activităţi teroriste împotriva cadrului instituţional care favorizează emanciparea negrilor, the American Establishment. Un exemplu celebru şi destul de recent este cel al atentatului terorist „Oklahoma city bombing”, din 1995, organizat de nişte indivizi asociaţi cu „militia movement”. Respectivul atentat cu bombă venea la doar la doi ani de la primul atentat cu bombe de la Twin Towers, din New York, fiind iniţial pus pe seama fundamentaliştilor islamici. Înainte de 9/11, astfel de organizaţii reprezentau principala preocupare a unei „law-enforcement agency” cum este FBI, care şi-a mutat centrul atenţiei asupra ameninţărilor teroriste de tip fundamentalist islamic.

Alte exemple spectaculoase de asociaţii anticivice ale societăţii civile sînt reţelele teroriste. Tipologia şi „cazuistica” reţelor teroriste cuprinde grupări radicale de stînga, de dreapta, anarhice, etnocentrice, rasiste, fundamentalist islamice. Grupările teroriste sunt tot asociaţii ale societăţii civile, voluntare, nonguvernamentale, cu o autoorganizare riguroasă, urmărind realizarea anumitor valori, interese, sunt militante, promotoare ale activismului anticivic.¹¹ Neînţelegerea apartenenţei acestor organizaţii la societatea civilă din diferite state, sprijinul puternic pe care îl au din partea unor categorii largi de populaţie, este una dintre cauzele ineficienţei luptei împotriva lor, iar în particular a incapacităţii unor guverne, servicii secrete, autorităţi de profil de a preveni tragedii cum a fost cea din 9/11. „Bucuria străzilor” din multe oraşe ale Orientului Mijlociu sau din alte părţi cînd televiziunile difuzau imagini cu atacarea cu avioanele a Twin Towers din New York, urmate de prăbuşirea acestora este numai un exemplu cu privire la simpatia de care se bucură Al Qaeda, cea mai cunoscută organizaţie teroristă a ultimului deceniu. Alte organizaţii anticivice şi teroriste ale societăţii civile sunt (sau au fost ori sunt considerate de către unii), pe care le enumăr deliberat într-o amestecate: OEP; Hamas; IRA; Brigăzile Roşii; Hezbollah; ETA; Sendero Luminoso; Armata Roşie Japoneză; UCK; PKK [...]. Din trăsăturile anticivice „clasice” sau „postmoderne” ale acestor organizaţii teroriste pot fi reţinute: ura (care de cele mai multe ori înseamnă şi propaganda ori lupta înarmată, în particular prin atacarea cu bombe a oamenilor a oficialilor şi/sau oamenilor nevinovaţi, a civililor) împotriva modernităţii, democraţiei, liberalismului, parlamentarismului, capitalismului, Americii, Occidentului, anumitor state naţionale, dar şi a unor organizaţii internaţionale, creştinismului, evreilor, mozaismului, Israelului, ONU, emancipării femeilor, homosexualităţii, globalizării, [].¹²

Ar fi o greşeală dacă ne-am limita doar la organizaţiile teroriste pentru exemplificarea categoriei anticivice a societăţii civile. Din multiplele exemple pe care le-am adunat de-a lungul anilor, am să mă refer aici numai la cîteva. Ceea ce trebuie reţinut este că organizaţiile cele mai violente din categoria anticivică sunt la rîndul lor sprijinite de sute şi mii de organizaţii cu un caracter ceva mai paşnic, după cum aceste organizaţii la rîndul lor ajută cu bani organizaţii ale societăţii civile, de tip anticivic, de tip civic ori noncivic, ba chiar organizaţii ale societăţii civile MIXTE, care amestecă trăsături ale celor trei mai componente. Aşa se întîmplă, de pildă, cu organizaţia Hamas. Am descoperit acest lucru absolut din întîmplare, acum aproape 15 ani, citind revista britanică The Economist, care explica „Hamas is much more than its military arm. It is a social and religious organization, running an array of civic institutions”.¹³ De fapt, Hamas (acronimul pentru Harakat al-Muqāwamat al-Islāmiyyah, „Mişcarea de Rezistenţă Islamică”) este o organizaţie socio-politică-militară complexă, care include şi o ramură paramilitară, „braţul înarmat”, „miliţiile”, „Brigăzile Izz ad-Din al-Qassam”. Council on Foreign Relations explică într-un raport sintetic motivele pentru care Hamas se bucură de sprijinul şi încrederea populaţiei palestiniene din regiunea Gaza („fîşia Gaza”), fapt care a stat atît la baza succesului său electoral, cît şi a înfruntării cu armata israeliană: „Hamas funds schools, orphanages, mosques, healthcare clinics, soup kitchens, and sport leagues. «Approximatively 90% of its work is social, welfare, cultural, and educational activity», writes the Israeli scholar Reuven Raz. The Palestinian Authority often fails to provide such services, and Hamas’ efforts in this area – as well its reputation for honesty, in contrast to the many Fatah officials accused of corruption – help to explain the broad popularity it summoned to defeat Fatah in Palestinian Authority’s recent elections”.¹⁴

În societăţile nonoccidentale, asociaţiile societăţii civile de tip anticivic se bucură de largul sprijin al populaţiei locale. Mai mult, personaje abominabile precum Osama bin Laden şi organizaţia criminală pe care o conduce se bucură de încrederea şi simpatia cvasigenerală în sondajele de opinie făcute în ţările arabe, în cele musulmane, precum şi în largile comunităţi islamice din ţările europene occidentale.¹⁵ Acolo, distincţiile între organizaţiile civice şi organizaţiile anticivice ori între părţile civice, anticivice şi noncivice ale respectivelor organizaţii se pun cu totul altfel decît în democraţiile consolidate, în particular cele occidentale. Caracterul antidemocratic, antiliberal, antimodern al acestor organizaţii este ceva care nu mai trebuie demons­trat. Cît priveşte răspîndirea antiamericanismului în lumea islamică, acesta este un subiect extrem de delicat, dar ea nu diferă decît prin nuanţe de ceea ce se petrece în alte regiuni ale lumii sau chiar continente. În societăţile islamice, antiamericanismul merge mînă în mînă cu antisemitismul (datorită apartenenţei comune a evreilor şi arabilor la „rasa” semită, un termen mai adecvat ar fi antiiudaismul semiţilor arabi). Tocmai datorită virulenţei acestor porniri de ură, s-a putut vorbi chiar despre islamo-fascism. Or, între orientările enumerate ale organizaţiilor teroriste şi orientările populaţiei din acea zonă nu există mari deosebiri. Datorită preponderenţei anticivice din societatea civilă din ţările islamice, teza „democraţiei ca valoare universală” a devenit una dintre cele mai controversate în political science.

Organizaţiile societăţii civile din ţările islamice au însă o natură ambiguă, iar în anumite contexte politice ori geopolitice pot juca un rol crucial în supravieţuirea unor comunităţi ameninţate de totalitarismul nonteologic. Unul dintre exemplele mele preferate este acela al Afghanistanului comunist, aflat sub ocupaţia armatelor sovietice. Din punctul de vedere al conceptelor cu care operează teoria mea, organizaţiile mujahedinilor („luptătorii pentru libertate”, „luptătorii pentru dreptate”) şi talibanilor („students of Islam” sau „seekers of knowledge”) din Afghanistan, sunt tot organizaţii ale societăţii civile. Mujahedinii luptau împotriva guvernului comunist afgan şi a trupelor sovietice.¹⁶ Talibanii erau un fel de „studenţi teologi”, din micile şcoli islamice sunnite madrassas din zona triburilor pashtun, care ocazional s-au ridicat şi împotriva sovieticilor, dar au devenit o forţă din cauza nemulţumirilor din societatea civilă afghană faţă de abuzurile mujahedinilor „baroni ai războiului” (warlords). Talibanii s-au ridicat la luptă împotriva mujahedinilor, pentru a impune dreptatea, ordinea, credinţa şi moralitatea în ţară. Iniţial, talibanii erau un fel de predicatori şi de organizatori comunitari, însă datorită implicării puternice a wahhabiţilot din Arabia Saudită în ajutorarea miilor de madrassas, mişcarea lor s-a radicalizat. Mişcarea talibanilor este una dintre cele mai complexe şi multifuncţionale organizaţii ale societăţii civile, un echivalent sunnit al organizaţiilor de tip grass-root, care printr-un program antimodern şi anticivic radical au reuşit să cucerească puterea în Afghanistan după retragerea armatelor sovietice şi să instaureze un stat teologic totalitar. Mişcarea a pornit din şcolile teologice islamice, iar apoi s-a diversificat în mii de asociaţii, dintre care unele cu caracter social, religios, educaţionale, juridic, dar mai ales paramilitar. Înainte de cucerirea puterii şi după doborîrea regimului taliban de către forţele americane, talibanii intrau şi intră perfect în categoria „mişcărilor totalitare” descrise de Hannah Arendt, care reuşesc în politică datorică abilităţii unor lideri manipulatori de a încheia „the temporary alliance between the Mob and the Elite”:

„totalitarian movements are mass organizations of atomized, isolated individuals. Compared with all other parties and movements, their most conspicuous external characteristics is their demand for total, unrestricted, unconditional, and unalterable loyalty of the individual member. This demand is made by the leaders of totalitarian movements even before they seize power. It usually precedes the total organization of the country under their actual rule and it follows from the claim of their ideologies that their organization will encompass, in due course, the entire human race.”¹⁷

Sprijinul popular puternic al organizaţiilor anticivice ale societăţii civile din ţările islamice, dar şi sprijinul popular pentru asociaţiile noncivice ale societăţii civile reprezintă un argument în plus pentru împotriva ignorării acestor zone cruciale de către teoriile noncanonice ale societăţii civile. Fără a dezvolta prea mult acest subiect aici, doar îl voi puncta, pentru a arunca o lumină suplimentară asupra logicii construcţiei mele: conceptele de „mob”, „mass”, „classless society”, „atomizare”, „alienare”, trebuie regîndite în contexte civilizaţionale diferite, dar şi în legătură cu efectele exploziei tehnologice, informaţionale şi globalizării asupra indivizilor, comunităţilor, naţiunilor. În contextul teoriei mele, voi explica în detaliu aceste efecte prin raportare la formarea unor asociaţii globalizate „de tip” nou ale societăţii civile, de natură anticivică şi noncivică.

Faţă de regimul teologic islamic totalitar al talibanilor s-au ridicat la luptă mai mulţi lideri locali, dintre care cel mai remarcabil a fost Ahmed Shah Massoud, etnic tadjic, din zona muntoasă din jurul Văii Panjshir. „Leul din Panjshir” se făcuse remarcat încă din perioada luptei antisovietice, cînd respinsese nu mai puţin de şase ofensive ale puternicei Armate Roşii. Sovieticii au apelat chiar la vechile tactici de izolare folosite în Berlin şi un construit un „Zid” la intrarea în Valea Panjshir, pentru a înfometa populaţia şi a tăia aprovizionarea cu arme şi muniţii. Dar tactica nu a reuşit, iar sovieticii au fost forţaţi să încheie un armistiţiu separat cu Massoud. Ce n-au reuşit sovieticii, n-au reuşit nici armatele regimului teocratic taliban. Massoud s-a împotrivit cu succes talibanilor, aliindu-se cu alţi lideri locali, pentru a forma o puternică alianţă militară. A fost una dintre puţinele „parteneriate” reuşite pe care CIA le-a întreţinut în Afghanistan după instaurarea regimului teocratic taliban. Or, o parte a explicaţiei succeselor sale împotriva sovieticilor şi a talibanilor ţine tot de modul în care el a fost sprijinit de organizaţiile societăţii civile din Valea Pahjshir, cu roluri educaţionale, administrative, medicale, de asistenţă socială, de împărţire a dreptăţii (un sistem judiciar alternativ, de tip civic), dar şi cu roluri de poliţie, servicii de intelligence şi mai ales militare. pe care mai mulţi autori occidentali le-au descris cu admiraţie, mai ales datorită faptului că funcţionau într-o zonă exclusiv rurală. Deşi ar putea fi descrisă ca un „stat în stat”, Valea Pahjshir sub conducerea lui Massoud era o „enclavă a societăţii civile”, căreia cu greu i se pot găsi corespondenţe altundeva în lume. Nu este de mirare că „Leul din Pahjshir” a fost asasinat pe 9/11, în aceeaşi zi cu atacurile împotriva Americii, de către un terorist sinucigaş („suicide bomber”) deghizat în reporter de televiziune, într-un atentat comandat de către Ossama bin Laden.¹⁸ La întrebarea cu privire la „ce fel de organizaţii ale societăţii civile” existau în Valea Pajshir în timpul regimurilor totalitare comunist şi taliban voi răspunde în cartea care va dezvolta ideile expuse aici in nuce.

Din motive care ţin de deadline, precum şi de întinderea acestui text, nu voi mai intra in „studiile de caz”, în „dosarele” altor organizaţii anticivice, ci doar voi enumera o parte dintre ele, cu menţiunea că fiecare în parte sau mai bine spus cele mai provocatoare exemple le voi trata în nişte „studii de caz” relevante. Deşi nu intenţionam să dezvolt aici decît o parte din argumentele teoriei tripartite, menţionarea „mişcărilor totalitare” deja sugerează unde mai trebuie căutate exemple de „mişcări totalitare”, care toate au avut un caracter anticivic (partidul bolşevic; partidul nazist; mişcările neonaziste din Germania, mişcările neocomuniste din multe ţări ale lumii ş.a.m.d.).

Trebuie mereu reamintit că partidele politice reprezintă cele mai puternice organizaţii ale societăţii civile. Ele sînt organizaţii voluntare, nonguvernamentale, bazate pe militantism, care promovează anumite valori şi interese, în general în scopul cîştigării alegerilor şi a puterii. Unele dintre partidele româneşti postcomuniste au reuşit să se organizeze în teritoriu, în fiecare judeţ, în fiecare oraş, precum şi în cele mai multe dintre localităţile rurale. Aceste realizări remarcabile trebuie reamintite, pentru că în România persistă un fel de „mitologie civică”, lansată de cîţiva activişti civici care n-au citit mai multe cărţi decît degetele de la mînă despre acest subiect, care gîndesc şi se exprimă în noua „limbă de lemn” numită „political correctness” şi care cred că societatea înseamnă doar acele NGOs birocratice în care ei sînt nişte simpli „angajaţi”, un fel de funcţionari, şi care nu ar funcţiona în lipsa finanţărilor externe (şi uneori interne). Conform definiţiilor importante ale societăţii civile, aceste organizaţii nonguvernamentale birocratice sau care sînt „sucursale” ale unor fundaţii străine, nici măcar nu sunt asociaţii ale societăţii civile, pentru că nu sunt asociaţii voluntare, spontane, ci un fel de proiecţii ale unor organizaţii create în alte timpuri şi în alte locuri. Or, prin comparaţie, partidele din această ţară sunt organizaţii ale societăţii civile care au reuşit mult mai bine să se autoorganizeze, iar adesea să acceadă la putere. Ce se întîmplă însă cu partidele după ce ajung la putere este chiar altceva: se birocratizează, pierd multe din legăturile cu societatea civilă, devin tot mai puţin reprezentative. Cînd pierd puterea, caracterele lor sunt tot mai evident asemănătoare cu ale celorlalte organizaţii ale societăţii civile. Or, cîteva dintre partidele şi organizaţiile politice care au influenţat dramatic istoria naţională a ultimului secol au avut un caracter anticivic explicit. Am făcut această menţiune ca „punte” între consideraţiile din pasajul anterior şi exemplele care urmează de asociaţii anticivice din România: Legiunea „Arhanghelului Mihail”; Garda de Fier; Partidul Comunist din România (tot un fel de NGO-prelungire a unei organizaţii externe, Cominternul); Partidul România Mare; Asociaţia „Vatra Românescă”; Asociaţia „Avram Iancu”; ASCOR; PUNR; „Noua Dreaptă” şi alte organizaţii legionaroide sau neolegionare, fascistoide, criptonaziste; organizaţiile radicale ale stîngii, neocomuniste, criptocomuniste sau noncomuniste (cum ar fi organizaţia „Che Guevara” din Bucureşti ori reînfiinţatul partid comunist, o organizaţie „caricatură” alcătuită din personaje despre care mai bine mă abţin să comentez); sînt şi cîteva asociaţii ortodoxiste pentru care percep democraţia şi capitalismul într-un mod similar cu organizaţiile funamentaliste islamice, adică drept un fel de Satan. Unele dintre aceste organizaţii au fost şi au rămas anticivice de-a lungul întregii lor activităţi, altele strict în anumite perioade sau doar în anumite ocazii (de pildă, în manifestaţiile anti-gay din Bucureşti, Cluj sau alte oraşe). Cine face o comparaţie atentă între anumite NGO-uri birocratice, unde nu lucrează de fapt nici un voluntar, şi organizaţiile anticivice, nu poate să nu observe că măcar acestea din urmă sînt ceva mai autentice, pentru că se bazează pe voluntariat, pe autoorganizare şi militantism.

O menţiune şi un tratament separat merită şi organizaţiile anticivice de „ultimă generaţie”, cum sînt asociaţiile antiglobalizare, anticapitaliste ori acele „hate-speech groups” de pe Internet, care promovează toată gama imaginabilă de atitudini şi valori anticivice.

Asociaţii NONCIVICE ale societăţii civile

În timp ce studiam în sălile de lectură de la Library of Congress literatura de specialitate cu privire la societatea civilă, am început un program de „recuperare” culturală în alte „domenii” în care experienţele mele culturale, livreşti ori filmografice fuseseră limitate din pricina „societăţii închise” din regimul totalitar. Am văzut cîteva sute de filme „vechi”. În 1990, în sălile de cinematograf din America a fost lansat filmul The Godfather, partea a III-a. Inevitabil, a trebuit să văd mai întîi filmul original, The Godfather, iar apoi partea a II-a din acest film, pe care mulţi o consideră superioară primeia. Cele trei filme au fost regizate de către Francis Ford Coppola, iar printre marii actori care au jucat se numărau Marlon Brando, Robert de Niro, Al Pacino, Diane Keaton, James Caan, Robert Duvall, John Cazale, Andy Garcia, Talia Shire, Sofia Coppola, ş.a.m.d. Vizionarea casetelor cu The Godfather şi The Godfather II mi-a produs a doua revelaţie: Mafia este o organizaţie a societăţii civile, care nu este nici civică, nici anticivică, ci pur şi simplu NONCIVICĂ. Mafia este denumirea generică pentru cele mai puternice organizaţii NONCIVICE ale societăţii civile.

Organizaţiile crimei organizate nu împărtăşesc valorile şi convingerile democratice, liberale, dar nici nu sunt neapărat antidemocratice şi antiliberale. Însă ele sunt inamicele statului de drept, ale legalităţii, a reglementărilor, a procedurilor stabilite de oficialităţi, dar această abatere se manifestă în toate tipurile de regimuri politice, nu doar în cele democratice, preponderent civice. Cei care au trăit în comunism, ca şi aceia care au studiat comunismul, îşi vor da seama de ceea ce vreau să spun cînd le voi aminti că în acele vremuri prosperitatea economiei paralele era privită ca un „fapt pozitiv” de către cei care nu împărtăşeau valorile comunismului totalitar şi ale economiei centralizate. „Piaţa neagră” era o „străpungere” (breakthrough) în economia controlată de stat. Indiferent că aceia care o practicau erau un fel de „antreprenori” sau „afacerişti” sau că aparţineau unor grupări de crimă organizată de tip mafiot, percepţia cu privire la activităţile lor era favorabilă. Doar după ce asemenea activităţi ilegale au ameninţat democraţia şi piaţa deopotrivă, percepţia cu privire la ele s-a schimbat. S-a schimbat şi „componenţa socială şi profesională” a grupurilor respective, din care s-au născut grupările mafiote postcomuniste (Mafia albaneză, Mafia rusească, Mafia cecenă, Mafia ucraineană, Mafia moldovenească, Mafia chinezească, ş.a.m.d.), răspîndite deopotrivă în ţările de origine şi în alte continente, iar cei care alimentat aceste grupări erau foşti membri ai poliţiei politice şi armatelor comuniste.

Numele generic de Mafia include acele grupări ale crimei organizate, care sunt tot organizaţii nonguvernamentale, voluntare, autoorganizate în vederea atingerii unor scopuri, care nu sunt nici activităţi din sfera economică. Numele grupărilor crimei organizate pot fi diverse (Cosa Nostra, N drngeta, Triade, cartelurile de droguri mexicane, columbiene, etc.). Dar varietatea bandelor este enormă, de la „bandele de cartier” la „clanurile” din lumea interlopă. Gradul lor de organizare diferă, la fel şi puterea sau influenţa economică, socială sau chiar politică. Şi caracterul lor criminal variază, pentru că termenul anglo-saxon de „organize crime” nu se referă strict la comiterea unor asasinate, ci la încălcarea sistematică a unor legi, la comiterea unor fărădelegi.

În „politologia” tradiţională, există o idee care este „taken for granted, un fel de dogmă tipologică, anume că există trei componente ale unui fel de „trio magic”, datorită cărora sînt tratate toate relele societăţilor aflate în tranziţia de la comunism la democraţia liberală, democraţia consolidată (care pentru anumite societăţi nu se încheie niciodată, dar aceasta este o altă poveste): „economia de piaţă”, democraţia şi societatea civilă. Mai exact, se consideră că „societatea civilă” este un fel de contraparte sociologică a „pieţei” din sfera economică şi a democraţiei din sfera politică.¹⁹ Or, acest model economic nu descrie exact realitatea societăţi civile. Din multe puncte de vedere, societatea civilă este preocupată de interese economice private. Acest lucru a fost subliniat de Thomas Carothers: „nonprofit groups, from tenants’ organizations to labor unions work zealously to advance the immediate economic interests of their members. Some civil society groups stand for «higher» - that is non-material – principles and values, but much of civil society is preoccupied with the pursuit of private and frequently parochial grubby ends”.²⁰ Or, lucrurile formulate mai sus atît de elegant sunt o realitate dramatică în Europa Centrală şi de Est, în fosta Uniune Sovietică, în China, dar şi în alte foste ţări „în curs de dezvoltare” sau din „lumea a treia”, unde imperativul cel mai înalt al multor segmente ale societăţii civile este îmbogăţirea rapidă. Autori diferiţii folosesc termeni diferiţi pentru a denumi asemenea variante de CAPITALISM, dar nu este momentan locul să le invoc aici. Scopul îmbogăţirii rapide este o provocare organizaţională, astfel încît evitarea barierelor legale şi a plătirii taxelor, competiţia dură cu alte grupuri şi indivizi care urmăresc aceleaşi ţeluri, la nivel naţional, regional sau internaţional, forţează acele segmente ale societăţii civile să se organizeze în chipuri extrem de sofisticate, ba chiar să devină „criminale”. Crima organizată este o activitate criminală (de încălcare a legilor) care beneficiază de avantajul organizării. Natura activităţii criminale nu este neapărat economică sau nu este deloc. Însă ea are avantaje economice şi financiare certe.

Partea noncivică a societăţii civile are un impact imens asupra politicii statelor, asupra economiei lcoale şi globale, asupra altor segmente ale societăţii civile. În multe ţări şi regiuni (nu doar în fostele state sovietice, dar de asemeni în Italia, Nigeria, China, Mexic, Columbia, Liberia, Sudan, Somalia, Serbia, Albania, etc.), organizaţiile criminale majore operează sfidînd autoritatea politică sau, ca rezultat al corupţiei, operează cu complicitatea autorităţilor politice. Există numeroase reţele financiare internaţionale care sînt în serviciul organizaţiilor criminale (sau al grupărilor teroriste, după cum am aflat după 9/11). Acest lucru a fost observat încă din mileniul trecut, iar acum a căpătat dimensiuni tot mai greu de estimat: „Criminals are using the borderless world of electronic cash transactions and liberal or lax banking regulations to launder billions of illegal dollars and to defraud businesses, banks, individuals and governments. These resources are also used to corrupt and intimidate individuals and governments that try to fight back. Countries individually, and the international community collectively, are poorly positioned and woefully unprepared to cope with the extent and nature of the challenge to political order and competent government being raised by these organizations”.²¹ Partea noncivică a societăţii civile este rezervorul uman al crimei organizate.

Există însă o parte mult mai spectaculoasă a societăţii civile de natură noncivică: sfera grupurilor de interese şi a grupurilor de presiune. Există şi exemple importante de grupuri de interese şi/sau presiune cu caracter civic sau anticivic. Avantajul invocării acestor exemple (de un fel sau altul) este că sînt extrem de convingătoare, în sens pozitiv sau în sens negativ. De la „părinţii fondatori” ai Americii şi pînă la teoreticienii democraţiei din zilele noastre, controversa cu privire la caracterul nociv sau benefic al grupurilor de interese nu a încetat. Există sute de exemple care confirmă cele două viziuni teoretice contradictorii cu privire la influenţa grupurilor de interese şi/sau a grupurilor de presiune asupra democraţiei. Le-am „colectat” în cei cîţiva ani de cursuri şi seminarii ţinute exact pe această temă, aşa că ea va fi abordată într-un studiu de sine stătător. Un singur exemplu, unul convingător, care are şi un fundament teoretic, care a acţionat aici cu valoare predictivă, va fi de ajuns: în The Rise and Decline of Nations, Mancur Olson explica cum scutirile de taxe acordate unor grupuri de business, organizate în puternice lobby-uri, pot conduce la uriaşe deficite bugetare. El prelungea astfel şi aducea la zi „dilema lui Madison” cu privire dihotomia între „the interest of the nation” şi „self-interest”. Or, actuala criză financiară şi economică globală a izbucnit în America tocmai datorită faptului că statul a acceptat să „dereglementeze” domeniul activităţilor bancare, financiare, al grupurilor de interese, pînă cînd acestea şi-au urmat atît de consecvent „interesele proprii” încît au produs falimentul general. Datorită faptului că USA este şi o supraputere economică mondială, criza internă s-a globalizat, extinzîndu-se la nivelul planetei. Urmărirea interesului propriu pînă în pînzele albe este o atitudine noncivică, proces care a dăunat nu doar „interesului naţional” american, ci „interesului public” al acestei planete, pe care îl percepem numai cînd se produce o asemenea catastrofă care afectează bunăstarea tuturor.²²

Graniţele variabile dintre asociaţiile noncivice apropiate de crima organizată şi diferite grupuri de interese amestecate deopotrivă în zona afacerilor şi în zona politică, a partidelor, guvernelor, serviciilor secrete, armatei, administraţiei, justiţiei, poliţiei, îi fac adesea pe ziarişti sau pe adversarii politici să folosească denumirea generică de Mafie cînd se referă la acele zone clientelare „de frontieră”, unde ar acţiona diferite „mafii”. „Baza socială” a asociaţiilor noncivice ale societăţii civile este enormă, ca şi „fundamentul economic” al acesteia. Le voi explica pe larg în altă parte, însă ca un indiciu minimal, ele trebuie căutate în zona „economiei subterane”, a asociaţiilor constituite în scopuri ilicite (importul de maşini, afaceri cu acte false), ale evitării sistematice a plăţii impozitelor şi taxelor către stat.

Cu toate că nu am epuizat subiectul, iar exemplele de asociaţii noncivice sunt numeroase, închei acest subcapitol referindu-mă la unul dintre ele: organizaţiile de suporteri ale echipelor de fotbal sau ale altor echipe, care asesea sînt promotoarele violenţei pe stadioane şi în afara lor. Ele există aproape pretutindeni, cu excepţia regimului taliban, care interzisese practicarea fotbalului şi a aproape tuturor celorlalte sporturi.

„Avatarurile” modelului tridimensional

Teoria tridimensională a societăţii civile a fost tratată de la bun început cu mari reţineri, ironii sau chiar comentarii răutăcioase de către unii specialişti sau nonspecialişti, dar niciodată cu argumente teoretice puternice, ci numai prin repetarea papagalicească a exemplelor, definiţiilor şi conceptelor pe care eu tocmai la contestam. Mai mult decît aceste aspecte teoretice controversate au contat tot felul de chestiuni de natură subiectivă, care în unele cazuri mi-au inhibat pornirea de a-i contrazice: unii dintre ei erau prieteni; alţii erau ceva mai în vîrstă, deci aveau mai multă experienţă, iar eu am ţinut mereu cont de acest lucru; pe unii dintre ei – extrem de puţini – i-am respectat şi îi respect şi încercam să nu îi pun într-o lumină nefavorabilă contrazicîndu-i; unii dintre ei mi-au fost chiar „mentori”, la un moment dat, ori le datoram mult. A sosit momentul în care nu mai este cazul să ţin cont de aceste considerente personale, ci doar de ceea ce sunt obligat să fac, din pricina demersurilor, conceptelor, ipotezelor, teoriilor şi concluziilor cercetărilor mele. Din acest motiv, am avut iniţiativa unui număr special din Sfera Politicii, pentru a începe publicarea şi clarificarea acestor abordări explicative.

După revelaţiile cu Ku Klux Klanul şi Mafia, m-am gîndit tot timpul la exemplele de asociaţii ale societăţii civile care apăruseră în România imediat după prăbuşirea regimului comunist. Le-am integrat în demersul meu şi probabil că aceea a fost o greşeală, pentru că referirile la realităţile „noastre” şi nu la cele occidentale i-au făcut pe unii să înţeleagă greşit ceea ce doream să spun. Am inventat teoria tridimensională a societăţii civile, pe vremea cînd predam political science la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. Am prezentat public prima dată această teorie în cadrul seminarului internaţional „The eastward expansion of the West European security-community”, organizat de către Institute for Security Studies – Western European Union, pe 11 noiembrie 1994, la Budapesta. Tocmai dădusem examen pentru postul de lector universitar, şi nu eram prea familiarizat cu mersul lucrurilor în lumea academică şi de cercetare internaţională, aşa că nu am ştiut pe moment cum să interpretez modul în care prezentarea mea a fost primită. Cînd mi-am expus modelul explicativ am avut parte de un „discussant” ironic, Jacques Rupnik, care mă tot întreba care este bibliografia pentru teoria şi conceptele mele, că nu le mai întîlnise în literatura de specialitate. Nici nu avea cum, din moment ce era vorba despre o teorie originală, pe care o inventasem. Cred însă că l-am convins, din moment ce după doi ani, cînd a vizitat România şi s-a întîlnit cu tot felul de oficiali, s-a referit la existenţa unor asociaţii „anticivice” şi „noncivice”. Probabil că a crezut că este vorba despre o teorie „locală”. Textul meu de la conferinţa budapestană a fost publicat într-un volum publicat de Institute for Security Studies – Western European Union, în seria „Chaillot Papers”.²³ Editorii m-au sfătuit să nu folosesc în textul publicat chiar noţiunile „dure” de organizaţii „anticivice” şi „noncivice” ale societăţii civile. Prin urmare, textul „editat” şi schimbat de mine vorbea mai degrabă de faptul că societatea civilă „conţine” „democratic, anti-democratic, and undemocratic entities”, ori „uncivil entities like the Mafia and <<primordial>> nationalist, ethnic and religious fundamentalist organisations”. Printre motivele invocate de ei, era acela că miza întregului vomum publicat de ei era de mare importanţă geopolitică şi se lega şansele de integrare ale fostelor ţări comuniste în NATO, iar apoi în comunitatea europeană.

Peste un an, mi-am prezentat din nou teoria la Washington, D.C., într-un panel despre România, la reuniunea anuală a unei asociaţii care deşi pare a fi supravieţuit Războiului Rece păstrînd anumite clişee geopolitice, adică prin includerea ţării noastre în spaţiul „studiilor slave”, American Association for the Advancement of Slavic Studies (AAASS), de fapt este o grupare academică puternică, bine organizată. Probabil că acesta este şi motivul pentru care cei care se ocupă de ţara noastră preferă să-şi păstreze asocierea cu respectiva grupare academică (de tip civic, normal). Deja ştiam cît de reticentă este comunitatea academică faţă de „inovaţiile” noilor veniţi, aşa că am folosit cu prudenţă şi alternativ diferitele accepţii ale termenilor, cei pe care îi propusesem eu iniţial şi cei sugeraţi de experţii strategici de la ISS-WEU. Am primit o mulţime de „încurajări” să mă întorc către teoriile canonice şi să-mi lărgesc bibliografia.

Am urmat aceste sfaturi, dar cercetările pe care le-am făcut în anii din urmă, după globalizarea crizei democraţiei, după 9/11, după ce s-au produs oscilaţiile de la Est de Prut între „the Mafia State” şi „illiberal democracy”, după ce USA se vede în situaţia de a-şi pierde statutul de unică supraputere, ceea ce înseamnă că lumea va ieşi din epoca unipolarismului, după întărirea pretutindeni a organizaţiilor anticivice şi noncivice, precum şi după observarea a altor factori, m-au îndreptat către întărirea argumentelor, exemplelor şi dovezilor în favoarea teoriei mele noncanonice a societăţii civile.

Definiţiile societăţii civile

Cele mai multe definiţii ale societăţii civile sînt de fapt proiecţii ale viziunii civic-normative asupra subiectului. Într-un număr viitor din Sfera Politicii mă voi ocupa de cîteva din aceste definiţii, precum şi de circumstanţele culturale, politice sau chiar economice, precum şi de bunele intenţii care au încurajat transformarea societăţii civile într-un instrument al democratizării şi într-o teorie selectivă cu privire la realitate.

Criza societăţii civile sau criza componentei „civice”?

Echilibrul dintre cele trei componente ale societăţii civile este unul în permanentă schimbare. Cînd echilibrul este rupt, vorbim despre dezechilibru. Oricum, coexistenţa dintre componentele civică, noncivică şi anticivică este o caracteristică a tuturor sistemelor şi regimurilor politice. Acest lucru a fost subliniat de către Adam Fergusson, în 1767 (!!!), într-o carte azi în mare parte uitată, An Essay on the History of Civil Society, unde autorul avertiza asupra pericolelor societăţii civile din timpul său, care în felul acesta pregătea terenul pentru despotism. Iluministul scoţian vorbea despre necesitatea unui nou tip de societate civilă, pentru a evita acel pericol.²⁴ Cu siguranţă, acest precursor important al teoriilor moderne ale societăţii civile se referea de fapt la un alt echilibru dintre componentele societăţii civile, cele din modelul tripartit, pentru că societatea civilă, la fel precum politica, a fost, este şi va rămâne identică sieşi, în vreme ce echilibrul dintre componente este precar. Tipologia tripartită a societăţii civile şi cele trei componente ale sale nu trebuie privite ca „tipuri ideale”, ci mai degrabă ca realităţi flexibile, fluide. În realitate, pot fi observate asociaţii civice ori anticivice care se transformă, în anumite contexte, în contrariul lor, cel puţin în anumite dimensiuni, activităţi ori atitudini ale acestora. Un asemenea mecanism de transformare a unei comunităţi în contrariul său a fost descris de către Alexis de Tocqueville, în De la démocratie en Amérique, cînd a inventat sintagma de „tiranie a majorităţii”, tocmai pentru a sublinia imperfecţiunile democraţiei.

Există o similaritate semnificativă între teoria mea cu privire la componentele societăţii civile şi teoria lui Almond şi Verba cu privire la tipurile de cultură politică amestecate în „cultura civică”. Astfel, cultura civică este un tip mixt de cultură politică, compus din cele trei tipuri de cultură politică (parohială, dependentă, participativă), în care componenta participativă este predominantă.²⁵ Cultura politică parohială este tipică pentru comunităţile (tribale ori foarte izolate, din societăţile moderne) ai căror membri cred că nu sînt afectaţi de sistemul politic şi de componentele acestuia, precum şi prin faptul că ei nu pot influenţa cu nimic, nici sistemul politic ca întreg, nici componentele sale. Cultura politică dependentă este caracteristică societăţilor din regimurile autoritare, dictatoriale, totalitare, ai cărei membri se simt copleşiti de influenţa sistemului politic ca întreg şi a componentelor executive ale acestuia, dar care au o atitudine complet pasivă, atît în raport cu canalele de influenţare a sistemului şi a componentelor sale, dar mai ales în raport cu „sinele” lor, cu capacitatea lor ca indivizi de a influenţa ceva din sistem. Cultura politică participativă este caracteristică societăţilor ai căror membri resimt atît influenţa sistemului, cît şi a componentelor sale, cît şi posibilitatea de a le influenţa pe acestea, iar ceea ce le deosebeşte de celelalte tipuri de cultură politică este percepţia despre „sine”, ca participant activ la sistem. Tocmai datorită preponderenţei tipului participativ faţă de tipurile parohial şi dependent de cultură politică, cu care coexistă, se numeşte civic tipul de cultură politică din democraţii.²⁶ În mod similar, în societatea civilă a democraţiilor predomină componenta civică faţă de componentele noncivică şi anticivică. Însă realităţile politice nu sunt entităţi metafizice, ele nu sunt bătute în cuie, iar dacă am învăţat (măcar noi, cei care am trăit această schimbare) ceva din prăbuşirea regimurilor comuniste totalitare este că în istorie nu există ireversibilitate.

Dezechilibrul dintre componentele civică, noncivică şi anticivică survine în democraţiile contemporane, chiar şi în cele consolidate, datorită unor schimbări subtile sau dure din viaţa modernă. Asemenea schimbări au fost semnalate de Robert Putnam în textele sale cu privire la scăderea dramatică a participării civice şi politice din democraţia americană. Teza a fost enunţată prima dată într-un studiu celebru, care pur şi simplu a bulversat comunitatea political science din America şi din întreaga lume, astfel încît la vremea respectivă a devenit cel mai citit şi mai citat studiu din literatura de specialitate: „by almost every measure, Americans’ direct engagement in politics and government has fallen steadily and sharply over the last generation, despite the fact that average levels of education – the best individual-level predictor of political participation – have risen sharply throughout this period”.²⁷ Putnam a scris un volum extraordinar pentru a le răspunde celor care îl contestau sau îl confirmau. El şi-a lărgit atît de mult aria investigaţiilor, încît demersul său a surprins tendinţe mult mai profunde decît cele pe care intenţiona să le cerceteze iniţial. Concluziile sale s-au referit la întreaga perioadă a ultimului secol, vizînd aspectele flexibile, fluide ale realităţii democratice:

„In each domain we shall encounter currents and crosscurrents and eddies, but in each we shall also discover common, powerful tidal movements that have swept across American society in the twentieth century. The dominant theme is simple. For the first two-thirds of the twentieth century a powerful tide bore Americans into ever deeper engagement in the life of their communities, but a few decades ago – silently, without warning – that tide reversed and we were overtaken by a treacherous rip current. Without at first noticing, we have been pulled apart from one another and from our communities over the last third of the century.”²⁸

După cum arătam la începutul acestui text, dezechilibrele din interiorul societăţii civile trebuie înţelese în interacţiunea lor cu alte cauze sau factori instituţionali din interiorul democraţiei. Sunt şi aici mai multe modele. Unul dintre ele se găseşte la Linz & Stepan, care se ocupă oferă un cadru teoretic şi conceptual maximal cu privire la consolidarea democraţiei. Dincolo de macrovariabilele implicate, precum şi de variabilele dependente de context sau cele centrate asupra actorilor politici relevanţi, cei doi menţionează menţionează şi anumite condiţii fundamentale, cea a existenţei „statului funcţional”, precum şi cea a interacţiunii a cinci „arene”:

„Democracy is a form of governance of a state. Thus, no modern polity can become democratically consolidated unless it is first a state....

If a functioning state exists, five other interconnected and mutually reinforcing conditions must also exist or be crafted for a democracy to be consolidated. First, the conditions must exist for the development of a free and lively civil society. Second, there must be a relatively autonomous and valued political society. Third, there must be a rule of law to ensure legal guarantees for citizens freedoms and independent associational life. Fourth, there must be a state bureaucracy that is usable by the new democratic government. Fifth, there must be an institutionalized economic society.”²⁹

Cei doi autori recunosc că operează cu „ideea de societate civilă ca o aspiraţie normativă şi ca stil de organizare”, însă celelalte „arene interconectate” sunt menţionate în această complicată reţea tot în dimensiune normativă. Semnificaţia intercondiţionării are însă implicaţii logice şi factuale importante. Dacă nu există „domnia legii”, nici una dintre toate celelalte nu funcţionează în mod liber, autonom, legal, eficient. În România, ca şi în alte societăţi nonconsolidate democratic, se vorbeşte extrem de mult despre lipsa de independenţă a justiţiei faţă de celelalte puteri în stat. În acelaşi timp, se recunoaşte existenţa corupţiei şi omnipotenţa ei în fiecare domeniu de activitate, inclusiv la nivelul puterii executive, a puterii legislative şi la nivelul puterii juridice. Or, acest lucru înseamnă de fapt triumful organizaţiilor noncivice ale societăţii civile, care în numele promovării propriilor interese de grup, interese financiare, economice, imobiliare, investiţionale, încearcă (şi adesea reuşesc) să corupă segmente ale puterii judecătoreşti ori ale puterii politice. În viziunea celor doi, „societatea economică instituţionalizată” este acel set de norme, instituţii şi reglementări acceptate, care intermediază între stat şi piaţă (market). Or, din exemplul pe care l-am dat în subcapitolul cu privire la impactul enorm al asociaţiilor noncivice, sper că s-a înţeles că impunerea intereselor egoiste ale acestor grupuri de interese bancare şi financiare în dauna interesului public a generat de fapt actuala criză financiară şi economică globală.

Avertismul iluministului scoţian Adam Fergusson cu privire la pericolele societăţii civile în pregătirea unui despotism sunt şi azi valabile: pericolul unui NOU DESPOTISM este semnalat de mai multe semne, iar dezechilibrele dintre componentele societăţii civile reprezintă doar unul dintre acestea. Şi nu vorbesc aici despre pericolul unui despotism din partea lui Băsescu sau care ar deriva din întoarcerea la putere a PSD, aşa cum ne avertizează alarmiştii de serviciu, ci despre o realitate politică mult mai profundă şi care devine vizibilă chiar şi în cadrul unor democraţii consolidate. Dar chestiunea semnelor culturale, religioase, sociale, politice, economice, tehnologice, mediatice ale noului despotism reprezintă tema atît de importantă încît merită un studiu separat.

NOTE