Semn de întrebare

Semn de întrebare
Interviu cu Matei Cazacu realizat de Aurora Martin
 

1. Domnule profesor, din anul 1977 v-aţi angajat în mişcarea pentru apărarea drepturilor omului. Cum apreciaţi că a evoluat această practică în România şi cum a evoluat percepţia d-voastră asupra democraţiei în România înainte şi după căderea comunismului?
2. Revoluţia de catifea şi Revoluţia sângeroasă din România sunt cele două modele extreme pentru ţările Est europene care au ieşit de sub dictatura comunistă. Dacă revoluţia pragheză urmărea schimbarea regimului, în perspectiva unor transformări de durată în direcţia democratizării, revoluţia română părea să fie concentrată doar pe opţiunea imediată de preluare a puterii. Credeţi că se poate identifica un determinism între un anume tip de revoluţie şi o anume evoluţie politică ulterioară? Se pot întrevedea trăsături ale clasei politice în formare, în funcţie de modelul de revoluţie urmat?
3. Vaclav Havel afirma că „va fi nevoie de decenii până când comunismul va ieşi din minţile oamenilor”, dar, din respect pentru memoria trecutului poporului ceh, a optat pentru clarificarea istoriei recente, militând, în mod consecvent, pentru aplicarea legii lustraţiei. Cum apreciaţi faptul că încercările partidelor de stânga de a o suprima şi neputinţa partidelor de dreapta de a o valoriza au transformat-o într-un simbol al împăcării cehilor cu trecutul lor totalitar? În cazul României, suntem îndreptăţiţi să considerăm împuşcarea lui Ceauşescu drept singura punere în practică (e drept, avant la lettre) a unei legi a lustraţiei?
4. În recenta sa vizită la Minsk, prin „bunăvoinţa” lui Lukashenko, Berlusconi a avut acces la informaţii din arhiva KGB referitoare la fondurile primite de stânga italiană în perioada Războiului Rece, informaţii utile în reglarea de conturi şi discreditarea adversarilor. În condiţiile în care interesele şi beneficiile economice ale marilor puteri europene primează, în relaţia cu Rusia, credeţi că legea lustraţiei şi procesul comunismului ar putea să apară anacronice în Europa lui 2009?
5. Foşti lideri şi oficiali din statele foste membre ale blocului comunist, printre care şi Emil Constantinescu, au trimis preşedintelui american Barack Obama o scrisoare deschisă, cerându-i să se implice în probleme ce ţin de securitatea europeană şi să nu cedeze în faţa tacticilor de „intimidare tacită” ale Rusiei. Poate fi interpretată această acţiune ca o „reîmprospătare” a memoriei guvernării americane în legătură cu Scrisoarea celor 8 şi Scrisoarea de la Vilnius, din 2003, prin care liderii din Europa Centrala şi de Est, alături de cei din Balcanii de Vest îndemnau Europa să-l sprijine pe George W. Bush împotriva lui Saddam Hussein? În ce măsură asigurările şi încurajările date Joe Biden în timpul vizitei sale din octombrie au răspuns îngrijorărilor Europei Centrale şi de Est?
6. Un leader european ca Gerhard Schroeder nu s-a jenat câtuşi de puţin să devină principalul avocat al proiectelor Gazprom în Europa şi anul acesta Germania şi Federaţia Rusă au lansat Agenţia Energetică ruso-germană. Pe de altă parte, nu demult, Franţa şi-a anunţat intenţia de a vinde Rusiei portelicoptere care, după spusele şefului Marelui Stat Major al marinei ruseşti, în criza georgiană „i-ar fi permis Flotei Mării Negre (ruseşti) să rezolve situaţia în 40 de minute”. În lumina celor menţionate mai sus, cum poate fi judecată politica marilor puteri europene – Germania, Franţa, Italia – de a recunoaşte Rusiei o sferă de influenţă, numită „spaţiu de securitate”, asupra fostelor ţări comuniste din Estul Europei? În contextul cooperării economice şi al imenselor beneficii rezultate din comerţul cu o piaţă de 148 de milioane de ruşi, în ce măsură frica de Rusia şi condamnarea comunismului mai sensibilizeaza un Occident interesat doar de câştig?

Matei Cazacu - Licenţiat în istorie la Universitatea din Bucureşti (1969). Doctor în istorie al Universităţii Paris 1 – Sorbona, Diplomat la Ecole pratique de Hautes études (EPHE) şi al celebrei Ecole National de Chartres. A publicat: In Search of Frankenstein, Boston, New York Graphic Society, 1975, (en collaboration avec Radu R. Florescu et Alan Barbour), L’Histoire du prince Dracula en Europe centrale et orientale au XVe siècle. Edition critique, traduction, notes et commentaires, Genève, Droz, 1988. rééditions 1996 et 2006, La Moldavie ex-soviétique. Histoire et débats en cours, Paris, Akratie, 1993. (en collaboration). 2ème Edition, revue et completée, sous presse, Paris 2007, O lume într-o carte de bucate. Un livre de cuisine à l’époque de Constantin Brâncoveanu (1688- 1714), Bucarest, Fundaţia Culturală Română, 1997 (în colaborare), Au Caucase. Russes et Tchétchènes, récits d’une guerre sans fin (1785-1996), Genève, Georg Editeur, 1998, Histoire des Slaves orientaux. Bibliographie des sources historiques traduites en langues occidentales (Xe siècle - 1689), Paris, CNRS Editions et l’Institut d’études slaves, 1998. (en collaboration), The Story of Romanian Gastronomy, Bucarest, Fundaţia Culturală Română, 1999, Des femmes sur les routes de l’Orient. Le voyage à Constantinople aux XVIIIe-XIXe siècles, Genève, Georg Editeur, 1999, Minuni, vedenii şi vise premonitorii în trecutul românesc, Bucureşti, Editura Sigma, 2003, România interbelică. Interbellum Romania, Bucureşti, Editura NOI Media Print, 2004, România văzută de străini, Bucureşti, Editura NOI Media Print, 2007 etc.

1. Apărarea drepturilor fundamentale ale omului trebuie să ramână obiectivul prioritar al tuturor factorilor responsabili din România de la primul până la ultimul, de la preşedintele republicii până la funcţionarul din spatele unui ghişeu care lucrează cu publicul. Mărturisesc că nu am mai urmărit în mod special acest aspect al vieţii publice românesti din momentul în care Liga pentru apărarea drepturilor omului şi-a transferat sediul de la Paris la Bucureşti: cu excepţia, desigur, a momentului Piaţa Universităţii şi a mineriadelor care vor rămâne o pată de neşters pe obrazul guvernelor lui Ion Iliescu. Am observat însă că LADO a fost probabil singura organizaţie non-guvernamentală care s-a implicat în controlul alegerilor din anii ’90, trimiţând pe teren tineri care să verifice listele electorale. Fratele meu, care locuieşte în sectoriul 3 din Bucureşti, mi-a povestit cum au decurs lucrurile atunci: vechile liste electorale afişate la biroul de vot în 1990 şi 1992 mai conţineau numele mame mele (decedată în 1986), ale unchiului şi mătuşii mele morţi din 1978. În schimb, cei doi băieţi ai fratelui meu, născuţi la aceeaşi adresă respectiv în 1971 şi 1974, nu figurau pe aceste liste. Fratele meu a corectat această situaţie de două ori: odată la biroul de votare şi a doua oară împreună cu tinerii trimişi de LADO. Rezultatul a fost că atât în 1990 cât şi în 1992, morţii au votat (vă las să ghiciţi cu cine), fiind mereu prezenţi pe liste, în timp ce nepoţii mei au fost în continuare excluşi de la vot sau înscrişi pe liste «speciale» care nu au fost luate în considerare. Se pare că treaba s-a aranjat în 1996, de unde şi rezultatele diferite, dar astfel de mici găinării puse cap la cap pe întreaga ţară au dus la furtul masiv de voturi. Iată deci cum erau respectate drepturile civile ale omului în România sub primele mandate ale lui I. Iliescu.

2. Democraţia în România înainte şi după căderea comunismului a fost şi rămâne puternic marcată de «specificul naţional». În toată perioada 1866-1946, partidul care organiza alegerile le-a câştigat cu o singură excepţie în primul an când s-a adoptat votul universal (1919). În perioada comunistă (1948-1989) nu se poate vorbi de democraţie, ci doar de democraţie «populară» în sensul că poporul ales (PCR) «se alegea». Este aceasta o frumoasă şi veche expresie bastinaşă care ar fi făcut deliciile lui Constantin Noica: un deputat nu era ales, ci se alegea (pe sine însuşi, desigur).

3. După 1989, democraţia din România a fost originală (acelaşi I. Iliescu îmi amintesc căuta modele japoneze sau suedeze), deoarece oamenii politici au «implementat-o». Iarăşi un delicios neologism anglo-saxon după un cuvânt latin care a dat «a umple», cu sensuri printre care şi acela de a transmite o boală contagioasă (în special venerică) sau insecte parazite (păduchi, etc). Era şi normal ca oameni care considerau pe români «the stupid people» să considere democraţia ca pe o maladie transmisibilă cu o perioadă de incubare de 20 de ani (Silviu Brucan). De fapt, bătrânii şi tinerii comunişti care l-au lichidat şi înlocuit pe Ceauşescu sufereau (şi mai suferă) de aceeaşi deformaţie: poporul este prost, noi singuri suntem destepţi deoarece am făcut studii la Moscova sau în America, avem rubedenii, relaţii şi reţele sus-puse, grade şi epoleţi auriţi, şi «vrem democraţie dar nu pentru căţei» cum spunea Grigore Alexandrescu. Deci exact ca marii boieri din vremea Regulamentului Organic. Democraţia, câtă s-a realizat în România în ultimii 20 de ani, s-a născut mai ales prin acţiunea societăţii civile, de exemplu GDS, Alianţa Civică etc. Democraţia «implementată» va rămâne artificială şi iluzorie câtă vreme ea nu va deveni o practică zilnică în relaţiile dintre oameni. Ceeace nu este cazul în România. Complotiştii care au confiscat revoluţia română din decembrie 1989 erau obsedaţi de preluarea imediată a puterii şi FSN-ul a fost nebuloasa îndărătul căreia s-au ascuns punând în faţa personalităţi ca Doina Cornea. Reapariţia PNL, PNŢ-CD şi PDS (Sergiu Cunescu) i-a obligat să-şi dea arama pe faţă şi să se transforme la rândul lor în partid politic tradiţional. Dar este destul să compari pe Vaclav Havel cu Ion Iliescu pentru a măsura hăul care desparte clasa politică în formare în anii ’90. E drept că englezii la 1649 şi francezii la 1792 şi-au executat regii în urma unor revoluţii sângeroase, ceeace nu a împiedicat formarea unei clase politice cu o evoluţie similară. Nu există, cred eu, o corelaţie automată între tipul de revoluţie (de catifea sau sângeroasà) şi trăsăturile clasei politice în formare.

4. Nu cred că asasinarea tiranului este o aplicare a legii lustraţiei. Lustraţie înseamnă «purificare»: de ce fel de purificare poate fi vorba când nu sunt eliminaţi din viaţa publică (fie şi numai pe 5 ani) membrii Biroului politic şi ai CC al PCR, ofiţerii de securitate, activiştii de partid? Că unii au fost judecaţi şi condamnaţi pentru crimele din vremea revoluţiei e foarte bine, dar lustraţie nu s-a făcut şi nici nu cred că se va face dată fiind compoziţia clasei politice actuale din România. «Împăcare cu trecutul comunist»? Foarte probabil. Procesul comunismului trebuia făcut din 1990, dar nu de Iliescu şi Brucan. Aşa cum văd eu lucrurile astăzi, va fi un proces de lungă durată, în fiecare ţară europeană, asiatică şi sud-americană, căci nimeni nu este capabil să imagineze un nou Tribunal de la Nürnberg. În bună logică, procesul ar trebui să se desfăşoare la Moscova sau la Sankt Petersburg, asa că las pe fiecare să ghiceascàă anul când aceasta se va produce. Câtă vreme Statele Unite şi NATO vor duce războaie în Irak şi în Afghanistan, sprijinul Rusiei le va fi necesar şi util. Asigurările vice-preşedintelui Joe Bidden€ trebuiesc plasate în acest context şi alegerile din Ukraina din ianuarie 2010 vor constitui un test major al politicii ruseşti în regiune. Ca şi cele din republica Moldova, de altfel. Căci, după cum spunea un om politic francez (Charles Pasqua), «promisiunile oamenilor politici angajează doar pe cei care cred în ele».

5. La ora actuală, Statele Unite nu au capacitatea şi foarte probabil nici voinţa de a constrânge Rusia să abandoneze o politică imperială veche de peste 300 de ani. Să ne amintim doar câţi ani şi câte războaie au fost necesare Franţei, Angliei, Belgiei şi Olandei ca să recunoască independenţa fostelor lor colonii (1946-1963). Spre deosebire de ele, imperiul rusesc se află în continuitate teritorialà cu fostele colonii, deci tentaţia imperială va fi mai puternică şi de mai lungă durată. Doar o Europă puternică şi o administraţie americană eliberată de povara războaielor actuale vor garanta securitatea fostelor state satelite faţă de Moscova.

6. Occidentului nu-i este teamă de Rusia şi nici nu condamnă comunismul: oamenii politici germani, francezi şi italieni sunt interesaţi doar de asigurarea aprovizionării ţărilor lor cu materii prime (gaz, petrol, metale rare), investiţiile miliardarilor ruşi şi accesul la piaţa rusească, chineză, etc. Ei nu condamnă deschis ideea sferei de influenţă ruseşti deoarece este vorba de ţări mici şi fără mare valoare economică sau strategică . Căci altfel ar spune sus şi tare că o ţară-continent de 17 milioane de kilometri pătraţi – adică suprafaţa Europei şi a Statelor Unite luate împreună – , cu o populaţie de 148 de milioane, înarmată până-n dinţi, devine ridicolă când vorbeşte de ameninţarea georgianà ( nici 70.000 de km2, cu 5,5 milioane de locuitori), asa cum Stalin se plângea în 1939 de ameninţarea finlandeză! Dar cine îndrăznea să-i spună lui Stalin că era ridicol ? Până când cineva nu va îndrăzni să-i spună acest adevăr lui Putin şi lui Medvedev, Rusia îşi va menţine discursul şi pretenţiile la «spaţiul de securitate».

 sus