Eseu

Criza între realitate şi receptare
 

ALEXANDRU FLORIAN

Abstract:
While facing the global financial crisis the social actors may act in various ways: they can develop partisan or pragmatic attitudes, they can be instinctive or on the contrary, they can show a great deal of cautiousness regarding any possible social sideslips, they can secure predictive and projective visions etc. All in all, the crisis in generally marked as inevitable and the critical attitudes towards it may come out either from „inside the system” or from „anti-system” positions. The latter discloses forgotten issues, originally belonging to the social discourse of the Left. Eventually we can draw possible typologies of the messages about the crisis according to several variables: the political values, the bonds existing between those who formulate the message and the power and last but not least their social status (be it a political, cultural, civic or economical). In this context one can say that the massage about the global financial crisis as it stands formulated by mass media is rather ominous and less predictable.

Keywords: financial crisis, system/anti-system, power

Argument

Mi-am propus să studiez raportul dintre distrugere şi construcţie, cele două ipostaze succesive ale unei crize economice, sociale sau politice. Astăzi, în condiţiile desfaşurării crizei economice, unul dintre subiectele relevante este analiza raportului cost/beneficii pe care îl generează dialectica oricărei crize. Evaluările se pot face şi în funcţie de o scală temporală – timp scurt, mediu sau lung – şi astfel lucrurile se complică. De asemenea, actuala criză destabilizează spaţiul economiei globale şi produce efecte variate în economiile naţionale, în spaţiul social multistratificat şi în fizionomia politicilor publice. În acelaşi timp, ea oferă şansa unei analize mai profunde asupra crizei în societatea modernă.

Cercetarea bibliografică mi-a prilejuit concentrarea pe un alt aspect: reacţia actorilor în faţa crizei. Alegerea a fost prilejuită de lectura cărţii lui Naomi Klein, Doctrina şocului, naşterea capitalismului dezastrelor. Jurnalista canadiană, cu studii la London School of Economics, teoretizează existenţa unei relaţii directe între neoliberalism, ca doctrină economică şi criza în general. Pentru adepţii Şcolii de la Chicago orice dezastru reprezintă o oportunitate pentru o reconstrucţie în paradigma neoliberală. Uneori până şi dezastrele naturale pot conduce la soluţii neoliberale. Acesta pare să fie cazul pentru inundaţiile de la New Orleans din 2005. Părintele neoliberalismului contemporan, Milton Friedman, la respectabila vârstă de 93 de ani, nota cu acest prilej: „Majoritatea şcolilor din New Orleans sunt devastate, la fel cum sunt şi casele copiilor care mergeau la aceste şcoli. Aceşti copii sunt acum raspândiţi în toată ţara. Acest lucru reprezintă o tragedie. Dar, totodată, reprezintă o oportunitate pentru o reformă radicală a sistemului de învăţământ”¹. Economistul a lansat astfel o campanie pentru reforma instituţională a şcolii. El a propus un sistem de subvenţii de la stat pentru crearea unui învăţământ privat şi renunţarea la cel public. Un dezastru natural a devenit un prilej pentru reforme sociale neoliberale cu evidente costuri sociale.

Naomi Klein aduce în dezbatere alte două caracteristici definitorii ale dezvoltării neoliberale. Pe de o parte, orice economie care se mişcă într-un spaţiu eliberat de prezenţa statului, produce sărăcie şi polarizare socială. Pe de altă parte, mai devreme sau mai târziu, economia de piaţă neîngrădită readuce criza în economie.

Prin urmare, orice criză a societăţii moderne reprezintă în primul rând un prilej pentru reacţii sociale şi politice orientate doctrinar. De aceea, o analiză în termeni de costuri/beneficii este şi o perspectivă ideologică, partizană.

Ziarista canadiană, cu certe înclinaţii de stânga, pare să acrediteze ideea că, din anii ‘70 ai secolului trecut şi până astăzi, trendul neoliberal de mişcare a capitalismului a produs mai multe crize, economice sau sociale, în diferite zone geografice. Schematic, valul crizelor a debutat furtunos în America Latină, a străbătut Europa de Est, odată cu implozia comunismului şi relansarea modernizării, pentru a se aşeza pe sol american în contextul politicilor neoconservatoare. Autoarea urmăreşte să demonstreze cum s-au succedat lovituri de stat şi politici neoliberale, pentru a stopa un capitalism de stat predispus să limiteze profitul în favoarea politicilor sociale.

De exemplu, despre destinul economiei liberale în Argentina, Klein nu se sfieşte să afirme: „Una dintre cele mai expresive conexiuni între asasinatele politice şi revoluţia pieţei libere a fost descoperită abia la patru ani de la sfârşitul dictaturii militare argentiniene. În 1987, în timp ce o echipă de filmare înregistra în subsolul de la Galerias Pacifico, unul dintre shopping mall-urile cele mai exclusiviste din Buenos Aires, au dat din greşeală peste un centru de tortură abandonat… Pentru argentinienii care îşi cunosc istoria, acest mall reprezintă o amintire cutremurătoare a faptului că, aşa cum o formă mai veche de cucerire capitalistă s-a ridicat pe gropile în care fusese aruncată populaţia baştinaşă, la fel şi proiectul Şcolii de la Chicago, în America Latină a fost literalmente construit pe lagărele secrete de tortură, în care au pierit mii de oameni ce credeau într-o altfel de ţară”². Cum lesne se observă, autoarea recurge uneori la cauzalităţi sau corelări forţate între politică şi economie. Obiectivul lui Naomi Klein este descrierea trendurilor prin care neoliberalismul economic, susţinut de regimuri mai mult sau mai puţin democrate, a dus în mai toate cazurile la situaţii polarizatoare. Îmbogăţirea rapidă de către un grup restrâns şi sărăcia care se extinde la numeroase grupuri sociale. Cu alte cuvinte, de pe urma unei crize întotdeauna există învingători şi învinşi, dar numărul celor din urmă este mai mare.

Pe de altă parte, cercetarea mai multor crize sau catastrofe te poate pune în faţa unor alegeri diferite. De exemplu, şocul produs de inundaţiile catastrofale din SUA în 2005. Aici tragedia unei comunităţi devenea, pentru neoliberali prilej de reconstrucţie prin generarea de factori destabilizatori. Privatizarea învăţământului preuniversitar era o premisă pentru o criză socială în domeniul educaţional. Nu este nici un secret că promovarea învăţământului privat în dauna celui public are ca efect, mai devreme sau mai târziu, restrângerea accesului la educaţie pentru categorii sociale cu venituri scăzute. Astfel, pe lângă ciclul Kondratiev al economiei capitaliste, care cuprinde evoluţia, recesiunea şi stagnarea, se poate vorbi, în anumite conjuncturi, despre un lanţ al crizelor modernizării? Economia globalizată este una a dezastrelor neanunţate?

Nu este nici un secret că viziunea lui Friedman şi cea a lui N Klein se află la poli opuşi. Pentru Şcoala de la Chicago, capitalismul avansează prin şocuri inevitabile, dar benefice. Pentru Klein înlănţuirea şocurilor neoliberale produce acumularea dezastrelor sociale, fragilizarea sistemului modern. Prin urmare, reacţia la crize este de cele mai multe ori una partizană. O teorie a catastrofelor globalizării va fi întotdeauna părtinitoare.

O altă perspectivă de raportare la criza este detectabilă în analiza modalităţilor prin care ea a fost receptată de către actori politici şi sociali. Selecţia textelor analizate este inevitabil una subiectivă şi limitată în timp. Am selecţionat cu precădere mesaje sau atitudini exprimate în mass media, în perioada octombrie 2008- martie 2009. Sursa primară de date a fost: cotidiene naţionale din România şi căteva cotidiene occidentale recunoscute pentru neutralitatea lor politică. De aceea nu am făcut generalizări pripite, dar am încercat să stabilesc posibile tipologii de mesaj.

Premisa pe care se susţine analiza de mesaj este următoarea: criza economică este astăzi o realitate globală, probată de valorile principalilor indicatori economici care caracterizează vitalitatea unei economii moderne capitaliste. Ea a început în SUA, unde primele semne legate de contractarea pieţei auto şi a celei imobiliare au apărut în 2007. Criza s-a extins cu intensitate diferită în toate statele cu economii interdependente din piaţa mondială sau care se află sub influenţa sistemului financiar dominat de monopoluri bancare.

Caracterul speculativ al pieţei financiare reprezintă vârful aisbergului economiei neoliberale, care astăzi parcurge o perioadă de criză economică. Recesiunea economică poate fi sectorială sau totală, la nivelul ansamblului economiei. Efectele sociale afectează cu precădere clasa salarială şi clasa mijlocie.

În general, despre criza economică sau politică s-a scris în majoritatea cazurilor după ce manifestările ei au început să producă îngrijorare politică. Funcţia predictivă a ştiinţelor socio-umane sau economice pare să nu fi funcţionat în conjunctură crizelor importante. Am în vedere aici criza economică din anii ′30 şi ‘70 din secolul trecut, precum şi crizele politice sau societale care s-au consumat în forma revoluţiilor (revoluţia bolşevică, revoluţiile comuniste din Europa de Est în deceniul al cincilea secolul XX sau cele de la sfârşitul anilor ‘80 rezultate din implozia sistemului socialist). În aceste condiţii, puterea politică, cu precădere după al Doilea Război Mondial, s-a dedicat restrângerii pe cât posibil a costurilor, în scopul prevenirii reacţiilor sociale de nemulţumire. La începutul anilor ‘70, când o criză structurală debuta în Europa de Vest, politica economică a guvernelor occidentale, ca „reacţie la recesiune înregistra diferenţe naţionale... Dar e izbitor cât de puţin difereau măsurile sub aspect politic. Social-democraţii germani şi suedezi, creştin-democraţii italieni, gaulliştii francezi şi politicienii britanici de toate culorile s-au agăţat la început instinctiv de consensul postbelic, cautând pe cât posibil ocuparea completă a forţei de muncă sau compensând în caz contrar prin creşteri salariale pentru cei cu loc de muncă, transferuri sociale pentru cei fără şi subvenţii directe pentru angajatorii în dificultate din sectorul public şi din cel privat”³.

Reacţii la criza economică

Mesajul explicit despre amploarea şi intensitatea crizei din economia globalizată, l-a transmis preşedintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick. Pe 21 martie anul acesta, conform agenţiei de presa DW, el declara la Bruxelles că „anul 2009 va fi un an foarte periculos, [vom] «comunica o prognoză care indică scăderea probabilă cu unu până la 2 procente a creşterii economice». Zoellick a mai opinat că o atât de dramatică scădere a  ratei de creştere a economiei mondiale nu a mai fost înregistrată de la al Doilea Război Mondial încoace. Preşedintele Băncii Mondiale a avertizat asupra efectelor dramatice pe care le va avea acest regres economic asupra ţărilor sărace. Banca Mondială estimează că doar în acest an peste 400 000 de copii vor muri datorită efectelor  indirecte ale crizei”. În România, prognozele despre criză au un crescendo al negativităţii. În decurs de 2 luni executivul a ridicat riscul pentru o recesiune de proporţii: de la creştere economică de 2 procente, reevaluările anunţă o creştere negativă de un procent şi o cifră de 800 mii şomeri.

Percepţia despre criză şi consecinţele ei este diversă şi uneori ea este „instinctivă”. De multe ori mesajul este unul general, rezultat al sintezei dintre informaţia despre criză a autorului şi valorile culturale sau politice pe care acesta le impărtăşeşte. Atitudinea intelectuală sau politică în faţa crizelor modernizării a fost enunţată sugestiv de E. Hobsbawm. Pentru istoricul englez capitalismul este o lume a crizelor. Cu toate acestea, spune el, nu am învăţat încă să gândim marile crize. Ne concentrăm pe cele parţiale, secvenţiale sau de scurtă durată. Capitalismul este o lume a competiţiei pentru profit, a inovărilor care aduc profituri cât mai mari şi mai repede. Această matrice mobilizatoare este puţin propice pentru o reflecţie despre crize. Cu atât mai neobişnuit ar apărea mobilizarea statelor spre prevenirea crizelor. Chiar dacă, după al Doilea Război Mondial, guvernanţii au învăţat că spaţiul social trebuie gestionat pentru a dezamorsa mişcările radicale de protest, pacea socială rămâne în continuare o utopie. Într-o conferinţă susţinută în 1993, E. Hobsbawm definea secolul XX ca fiind un „sandwich”: la mijloc o perioadă de aur, cei 30 de ani glorioşi postbelici, aflaţi între 2 crize. Prima (1914-1950) a fost catastrofică prin desfăşurare şi consecinţe. Cea de a doua „felie” a sandwich-ului lui Hobsbawm este criza de la sfârşitul secolului XX (sfârşitul comunismului combinat cu criza statului asistenţial din occidentul dezvoltat)⁴. Astăzi suntem contemporani cu începutul construcţiei unui nou sandwich, în care criza economiei globale reprezintă prima „felie”.

Actori politici din România, guvernanţii sau lideri ai unor instituţii specializate în coordonarea şi gestionarea economiei au avut, în cele mai multe dintre cazuri, atitudini ce amintesc de activismul manipulator al partidului comunist. Mesajul acestora despre criză poate fi cu uşurinţă încadrat în comportamnetul gospodinei care ascunde gunoiul sub covor şi astfel speră că în casă e curat. De exemplu, guvernatorul Băncii Naţionale, în toamna anului trecut anunţa încrezător, dar fără temei, victoria leului asupra monedei unice europene. A urmat o devalorizare agresivă. În februarie anul acesta, recurge la o savantă descriere a unor posibile trenduri ale economiei în criză, recunoscând însă că despre actuala criză nu se ştie mai nimic. „România se confruntă în prezent cu un tip de recesiune ce presupune o scădere abruptă a economiei, urmată de o reluare a creşterii economice într-un interval scurt (s.m.), a spus guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. «Asistăm la o recesiune în formă de V, însă nu avem date despre cea în formă de U, ce prevede o perioadă mai lungă de scădere economică. Cea mai rea (formă de recesiune) este depresia, în formă de L, când economia pică şi rămâne aşa», a explicat Isărescu. El a admis că nu poate evalua încă impactul asupra economiei şi cât de puternică este frânarea economică. «Nu ştim ce se va intampla, dar suntem pregătiţi pentru ce e mai rău», a spus guvernatorul”⁵.

Reacţia lui Mugur Isărescu, care nu este singulară, exprimă o atitudine de fatalitate în faţa crizei. Criza este un rău necesar, nu putem decât să încercăm să îi temperăm manifestările distructive. Ea este o rezultantă a funcţionării economiei de piaţă, şi prin urmare reacţia umană este una limitată. Criza nu poate fi prevenită, se încearcă doar atenuarea costurilor. C. Pîrvulescu este explicit asupra acestei atitudini întâlnite în spaţiul public, atunci când afirmă că „în 1992, legendarul slogan «It’s the economy, stupid!» îl ducea pe Bill Clinton direct la Casa Albă. Astăzi, sloganul a fost readaptat pentru a explica recesiunea, iar forme precum „«aşa-i economia» sau chiar «aşa-i criza» se aud tot mai des⁶.

Principalii actori politici din România au acceptat realitatea crizei şi prin urmare au început să însăileze diverse programe anticriză abia după instalarea noului guvern, în ianuarie 2009. Campania electorală din toamna anului trecut nu a fost umbrită de spectrul crizei. Promisiunile electorale s-au formulat ca în timp de „pace”. Aşa se explică de ce noul guvern a reacţionat timid şi nepregătit la evoluţiile negative ale economiei, de ce a schimbat într-un termen scurt proiecte sau elemente de program politic.

Caracterul ineluctabil al crizei pare să fie acceptat de marea majoritate a liderilor politici şi de opinie. Această resemnare este pasivă sau activă. Cea din urmă reclama reacţii de „apărare”. Astfel de atitudini au ca fundament cognitiv ipoteza că orice criză este, în acelaşi timp, o posibilitate de reconstrucţie, pentru a reechilibra sistemul şi a nu îl îndrepta spre colaps. În acest context, întrebarea care aşteaptă răspunsul este aceea legată de soluţii: cele de la Marea depresiune a secolului XX reprezintă o alternativă sau e nevoie de noi politici economice. În cartea sa despre Europa postbelică, T. Judt sublinia că răspunsul la criza economică occidentală din anii ‘70 ai secolului trecut nu putea fi unul inspirat din matricea keynesismului⁷, întrucât însuşi statul bunăstării se confrunta atunci cu constrângeri. Ieşirea din criza energetică şi economică din acea perioadă s-a făcut prin reforme economice structurale. Astăzi globalizarea are nevoie de noi reţete pentru relansarea economiei?

O altă atitudine, prezentă mai degrabă în Occident, este aceea „antisistem”, care fie invită la recitirea Capitalului lui Marx, fie propune imaginarea unui proiect postcapitalist.

I. Wallerstein este de părere că această nouă criză, cu care debutează secolul XXI, este şi o criză a sistemului capitalist. „Astăzi, acest moment al ciclului conjunctural coincide cu o perioadă de tranziţie între două sisteme cu durată lungă şi prin aceasta agravează criza. Mă gândesc că de treizeci de ani am intrat în faza terminală a sistemului capitalist. Această fază se deosebeşte fundamental de succesiunea neîntreruptă a ciclurilor conjuncturale anterioare prin aceea că capitalismul nu mai reuşeste să fie un «sistem», în sensul pe care exprima Ilya Prigogine (1917-2003): când un sistem biologic, chimic sau social derapează prea mult şi des de la starea sa de stabilitate, nu mai reuşeşte să se echilibreze şi atunci asistăm la o bifurcare. Situaţia devine haotică, de necontrolat pentru forţele care o dominau până atunci, şi asistăm la emergenţa unei lupte. Nu este o luptă între susţinătorii şi adversarii sistemului, ci între toţi actorii pentru a determina ce va înlocui sistemul. Folosesc termenul «criză» pentru a desemna o astfel de perioadă. Da, suntem în criză. Capitalismul se apropie de sfârşit”. Sociologul american, fără a face o predicţie, apreciază că actuala criză va aduce schimbări semnificative în fizionomia sistemului globalizat: „…este imposibil să prevezi ce model se va impune în cele din urmă. Peste zece ani probabil vom vedea mai bine.; peste treizeci sau patruzeci de ani un nou sistem va apare. Consider că este posibil ca să se configureze fie un sistem de exploatare mai violent decât capitalismul, fie un model mai egalitar şi mai redistributiv»⁸. I. Wallerstein exagerează resursele distructive ale actualei crize. Am putea mai degrabă vorbi despre ieşirea din scenă a economiei neoliberale şi reinventarea unei economii cu grad sporit de reglementare, chiar dacă intervenţionismul postbelic al statului asistenţial este astăzi considerat ca fiind depăşit istoric.

Actuala criză a readus în actualitate rolul statului în gestionarea economiei. Uneori se vorbeşte cu multă uşurinţă despre o posibilă întoarcere a statului actual. Se încearcă acreditarea ideii că redobândirea unui statut activ în coordonarea economiei globalizate ar putea însemna începutul pentru un nou socialism de stat. Analogii între infuzia de capital pe care statele cu rezerve financiare o realizează, sub formă de împrumuturi sau cumpărări de acţiuni, cu naţionalizările socialismului de stat sunt superflue şi ideologizante. Ele încearcă reactivarea stafiei comunismului pentru a o contrapune neoliberalismului şi astfel a-l salva. Asemenea mesaje sunt lipsite de consistenţă teoretică şi ele ţintesc mai degrabă spre publicul consumator de media, deschis la mitologia postcomunistă. Asemenea discursuri recurg în mod voit la confuzii şi vând prejudecăţi celor dispuşi să le recepteze. 

În fapt, astăzi rolul statului în depăşirea crizei economice este o problemă reală şi serioasă. Mecanismele, instituţiile sau reglementările la care ar putea recurge statul sunt într-un proces de evaluare. Reluarea vechilor pârghii intervenţioniste sunt eficiente sau vom asista la schimbări structurale? În actuala conjunctură economică, fondatorul celei de a treia căi, A. Giddens este mai degrabă adeptul unui liberalism controlat şi nu a suplimentării de politici sociale redistributive, care să împovăreze fiscal relansarea. Într-un interviu pentru cotidianul Le Monde el afirma: „Guvernele trebuie să fie atente şi să evite două erori. Prima ar consta în revenirea la versiunea tradiţională a statului keynesian, în contextul în care lumea s-a schimbat radical. Pe vremea lui Keynes nu există globalizarea. Astăzi, trebuie găsit altceva. În niciun caz nu trebuie să ne întoarcem la tradiţionala dihotomie stânga-dreapta. A doua eroare care ne pândeşte, ar fi o prea mare reducere a rolului pieţei. Avem nevoie de piaţă”⁹. Până una alta, încercările de aplatizare a efectelor crizei din partea statului se manifestă pe două căi: reactivarea rolului său de acţionar în economie sau îndatorarea pentru a susţine sistemul financiar naţional.

Agresivitatea crizei, a adus în actualitatea media din Occident şi teme care păreau depăşite de istoria căderii comunismului. Sociologi şi politologi, cărora li se oferă spaţiu publicistic în presa de notorietate, recurg la reactualizarea unor concepte de provenienţă marxistă până mai ieri expulzate din noul limbaj al ştiinţei politice. Concepte precum exploatare, alienare sau lupta de clasă reintră în discursul academic difuzat prin media. De exemplu, în presa franceză, îngrijorarea faţă de efectele sociale ale crizei îi determină pe unii cercetători să reinventeze lupta de clasă în condiţiile schimbării structurii sociale. Pentru profesorul de filosofie Francois Galichet, fizionomia grupurilor sociale aflate astăzi în arena confruntării este schimbată faţă de perioada industrialismului. Clasa dominantă este reprezentată de „paraziţi” (elita din finanţe), „pensionari” (beneficiarii fondurilor de pensii) şi „manageri” (proprietarii de capital). Această clasă este mondială, în timp ce proletarii au rămas, în conştiinţă şi acţiune, în tiparele statului naţional. Această asimetrie ar explica dezvoltarea neinhibată a economiei neoliberale. Pentru filosoful francez, „o clasă dominantă mondializată nu poate fi contestată decât de clase dominate mondializate”¹⁰.

Riscul reacţiilor extremiste faţă de criză reprezintă un alt tip de mesaj. Argumentele lui se alimentează din două surse. Pe de o parte, faptul că unele ţări europene au ieşit din criza anilor ′30 a secolului trecut prin soluţia regimurilor totalitare de tip fascist, pe de altă parte, astăzi, în unele ţări occidentale, au loc proteste împotriva muncitorilor imigranţi. C. Pîrvulescu consideră că spectrul crizei anilor ‘30 ni se înfaţişează ca un avertisment… ca şi în urmă cu 80 de ani, criza urmează unei lungi perioade în care îndatorarea şi creditul au explodat, iar banii s-au «făcut uşor». Şi, tot ca atunci, criza le apare multora ca rezultatul intervenţiei unor conspiratori odioşi. Refuzând să accepte caracterul ideologic al capitalismului şi să constate epuizarea acestuia în lupta cu inamicul său, comunismul, mulţi caută vinovaţii pentru actuala criză oriunde altundeva decât în modul de construcţie a sistemului… Şi dacă totuşi ceva nu merge în această nouă gradină a Edenului regăsit, de vină este şarpele conspiraţiei”¹¹. Teama de şomaj a dus, de exemplu, în Marea Britanie la manifestări naţionaliste. Dintr-o informare de presă aflăm că „nişte oameni ai muncii au organizat o grevă spontană (calificată drept «grevă salbatică») pentru a cere ceva cu totul neobişnuit în raport cu retorica UE: străinii să plece acasă iar locurile de muncă să fie păstrate pentru deţinătorii de paşaport britanic. Greva era una locală, dar s-a extins foarte rapid în alte zone şi cu acelaşi slogan, ţintele principale fiind imigranţii italieni şi portughezi”¹².

Criza ca resursă cognitivă, este un alt mesaj difuzat de media. Ideea, chiar dacă a fost doar enunţată, fără a avea şi o argumentare adecvată, este deosebit de interesantă¹³. Într-adevar, orice perioadă de criză în dialectica unei societăţi oferă o perspectivă bogată în informaţii pentru cercetarea empirică. Crizele, asemenea tranziţiilor, sunt perioade care dezvăluie, promovează în prim plan, mecanisme şi aspecte contradictorii ale societăţii. Aşa cum sublinia un antropolog francez, tranziţia „desemnează o fază particulară în evoluţia unei societăţi, fază în care ea suportă tot mai multe dificultăţi, interne sau externe, în reproducerea raporturilor economice şi sociale care o structurează şi îi conferă o logică de funcţionare şi forme evolutive specifice şi în care, în acelaşi timp, apar noi raporturi economice şi sociale care, mai devreme sau mai târziu, cu mai multă sau mai puţină violenţă, se vor generaliza şi vor deveni condiţiile de funcţionare pentru o nouă societate. Reiese că fazele de tranziţie sunt epoci de o excepţională importanţă în viaţa concretă a societăţilor. Este momentul în care moduri de a produce, de a gândi, de a acţiona individual sau colectiv se confruntă cu limite interne sau externe şi încep să se descompună, să se fisureze, să-şi piardă din importanţa socială ori să vegeteze timp de secole în spaţii minore şi subordonate înainte de a se stinge de la sine. Dar, de cele mai multe ori, subordonarea şi dispariţia lor sunt accelerate de acţiunea grupurilor sociale care vor dezvoltarea altor moduri de a gândi, de a acţiona sau de a produce. Analiza proceselor şi epocilor de tranziţie înseamnă să te confrunţi cu momente de răscruce din istorie, momente care, mai mult ca altele, fac sau rezumă istoria”¹⁴. Din această perspectivă, a reflecta la criza economică a globalizării ca la o etapă a dezvoltării societăţii în care practici şi structuri instituţionale pun în cumpănă normalitatea reproducerii sociale, reprezintă o formulă teoretică-stimulatoare. În perioadele de stabilitate, multe dintre contradicţii sau potenţialele disfuncţii sunt mai greu de sesizat pentru cercetător.

Concluzii

Analiza mesajelor din mass media despre actuala criză economică, relevă o anumită teamă a puterii în faţa crizei. Această stare a instituţiilor politice se datorează faptului că ele se confruntă cu un fenomen economico-social nou, pentru care nu sunt pregatite intelectual sau pragmatic. Pe de altă parte, puterea ştie că în situaţii de criză costuri sociale ridicate cresc riscul destabilizării. Prin urmare, majoritatea parlamentară este predispusă ca, în anumite limite, să construiască politici sociale de atenuare a şocurilor crizei.

Mesajul generalizator sau abstract al executivului, fără elemente concrete se datorează atât unei strategii politice precare, dar şi rolului pe care îl are puterea, în general, de a nu crea o stare de îngrijorare, tensiune sau haos. În aceste condiţii, riscul este ca atunci când realitatea este mult mai dură ca atitudinea politicului, guvernanţii să fie dislocaţi. Aşa s-a întâmplat de exemplu în Islanda. Pe fondul crizei economice şi a reacţiilor de contestare a managementului puterii au fost organizate alegeri legislative anticipate în aprilie 2009.

Reflecţia politologică, sociologică sau economică despre criză este în stadiu de coagulare. Informaţia primară, care stă la baza analizei şi interpretarilor, este în continuă modificare. De exemplu, statisticile privind dinamica indicatorilor economici se schimbă lunar.

Viziunile sunt în construcţie, soluţiile sunt propuse cu titlu de reuşită sau eroare. În acest context, media occidentală oferă spaţiu pentru mesaje intelectuale care actualizează unele valori de stânga. Nu există deocamdată „reţete” de succes care să poata fi utilizate de fiecare guvern. Criza este globală, dar are manifestări naţionale.

Mesajul despre criză, aşa cum s-a formulat el în media în perioada în care am monitorizat presa scrisă, este mai degrabă prevestitor şi mai puţin predictiv. Tentaţia comparaţiei cu alte crize predomină, faţă de discursul care să promoveze soluţii.

ALEXANDRU FLORIAN - conferenţiar universitar la Facultatea de ştiinţe politice a Universităţii „Dimitrie Cantemir”, director executiv la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”.

 sus