Alegerile prezidenţiale 2009

Experienţa românească a alegerii preşedintelui republicii

ALEXANDRU RADU

Abstract:
This post-communist Romanian experience after two decades and six editions of presidential elections, through a majoritarian voting system, is the result of following characteristics: popular participation decreasing and winning the election with a plurality of votes; multiple candidates, both partisan and independent, with their specific weight distribution as the dominant party multipartism rules; the continuing influence of presidential elections over political system; elections in two rounds (with the exception of 1990), the first simultaneously with the parliamentary electoral competition (to 2004 inclusive); the exceptional stability of the presidential mandate, but, also, the improvisation in terms of legal regulation of presidential elections, in conflict with the role of president in the Romanian political system.

Keywords: presidential elections; pluralitarian voting systems; influence of parliamentary elections on the presidential election; lead pary dominance in presidenţial elections

Alegerile desfăşurate pe 22 noiembrie (turul întâi) şi 6 decembrie 2009 (turul al doilea) au reprezentat cea de-a şase ediţie a scrutinului prezidenţial din România postcomunistă şi, totodată, cea de-a cincea de la adoptarea Constituţiei, respectiv a doua după revizuirea constituţională care a mărit mandatul preşedintelui de la 4 la 5 ani. Cele două decenii scurse de la primul exerciţiu electoral de acest fel ne permit să vorbim despre o experienţă românească în domeniu, ale cărei principale caracteristici ne propunem a le evidenţia mai jos.

Întâi de toate, să precizăm că, din punct de vedere istoric, instituţia preşedintelui republicii nu este o marcă înregistrată a postcomunismului. În fapt, a fost infiinţată cu 16 ani înainte de prăbuşirea regimului comunist, prin transformarea funcţiei de preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România în cea de Preşedinte al Republicii Socialiste România1. Primul preşedinte al ţării a fost Nicolae Ceauşescu, ales de parlament (Marea Adunare Naţională) pe 28 martie 1974, şi reales succesiv începând cu 1975. Dincolo de caracterul formal al procesului electoral comunist, caracteristica sa principală o reprezenta alegerea indirectă a preşedintelui, astfel că, dintr-o perspectivă strict tehnică, regimul constituţional putea fi încadrat în categoria celor de tip parlamentar.

Dar chiar dacă nu o inventează, postcomunismul reformează instituţia prezidenţială, astfel că şeful statului român este ales în mod direct şi popular, în cadrul unui scrutin liber şi pluripartidist, asemenea, de exemplu, preşedintelui Franţei din cea de a cincea republică, începând cu 1962. Spre deosebire însă de Franţa, trecerea la alegerea directă a şefului statului nu este expresia unei consultări populare, referendare, ci o consecinţă a revoluţiei mediată de un pseudo-parlament, codificată juridic printr-un decret-lege. Abia la sfârşitul anului 1991, modalitatea de desemnare a preşedintelui este supusă deciziei populare, dar nu în sine, ci în cadrul referendumului de aprobare a noii constituţii. Tot aşa, prelungirea mandatului prezidenţial cu un an este efectul unei decizii indistincte, parte a celui de al doilea referendum constituţional, din 2003. Aşadar, fără a fi confirmată popular ca atare, dar niciodată contestată sau măcar pusă în discuţie, alegerea directă a şefului statului a devenit un pilon al regimului politic postcomunist.

Alegerea directă şi populară a preşedintelui se realizează în cadrul unui scrutin de tip majoritar, formulă electorală cu aplicabilitate generală în republicile prezidenţiale şi semiprezidenţiale. Tot aşa, alegerea majoritară a preşedintelui este stipulată în Constituţie şi reglementată detaliat de o lege electorală, lege de tip organic. Iniţial, a fost reglementată de Decretul-lege nr. 92 din 14 martie, act juridic cu caracter cvasi-constituţional, care stabilea şi modalitatea de desfăşurare a alegerilor parlamentare. După adoptarea Constituţiei, alegerile prezidenţiale şi parlamentare au primit codificări juridice distincte. În cazul nostru, acestea sunt: Legea nr. 69 din 1992, respectiv Legea nr. 370 din 2004, valabilă în prezent (cu modificări consistente). Totuşi, legiuitorul român a menţinut conexarea juridică a celor două procese electorale distincte, deşi nu în formula unei legi comune, chiar şi după revizuirea constituţională din 2003. Astfel, legea privind alegerea preşedintelui adoptată în 2004 a continuat să fie, sub aspect tehnic, o extensie specifică a celei privind alegerile parlamentare elaborată în acelaşi an, ca şi în cazul precedentelor două acte normative2. Pe de altă parte, stabilitatea juridică a alegerilor prezidenţiale (ca şi a celor parlamentare) a fost una aparentă, din moment ce fiecare din cele două legi electorale amintite au suferit numeroase şi importante modificări în timp. În plus, modalitatea tehnică preferată de modificare a legislaţiei electorale a fost cea a ordonanţelor guvernamentale de urgenţă. Bunăoară, la nici o săptămână de la intrarea ei în vigoare, Legea nr. 370/2004 a fost modificată prin intermediul OUG nr. 77/7 octombrie 2004, aceasta intervenind în materia stabilirii rezultatelor alegerilor (capitolul III al legii), dar şi în ceea ce priveşte introducerea unui nou actor electoral – alianţele electorale. Dar cazul extrem îl reprezintă modificarea masivă a aceleiaşi legi, tot prin mecanismul ordonanţelor guvernamentale de urgenţă, pentru desfăşurarea alegerilor prezidenţiale din 2009, ajungându-se practic la o nouă regelementare juridică în domeniu. În fine, aici aflăm una din explicaţiile pertinente pentru precaritatea standardelor în ceea ce priveşte organizarea şi defăşurarea procesului electoral din România, dar, pe de altă parte, şi un argument puternic în favoarea celor care susţin nevoia unificării legislaţiei din domeniu sub forma unui cod electoral.

Revenind la modul de scrutin prezidenţial, să reamintim prevederile constituţionale în acest sens:

(1) Preşedintele Românieieste ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
(2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi în listele electorale.
(3) În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturilor obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.
(4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.3

Modul de scrutin astfel descris, detaliat sub aspectele lui tehnice prin prevederile legii electorale amintite, aparţine subcategoriei majoritariste (sau, într-o altă formulare, mai populară, cu două tururi), cu specificul accesului în turul secund restrâns la primii doi competitori (balotaj). În plus, fiind vorba despre o funcţie monocratică, alegerea se desfăşoară într-o singură circumscripţie electorală, care este teritoriul naţional, prin procedura votului uninominal.Aşadar, condiţia majorităţii absolute, turul doi închis şi votul uninominal sunt regulile sistemice ale modalităţii de alegere a preşedintelui României. Adăugăm şi faptul legislaţia nu impune nici o restricţie formală în ceea ce priveşte înscrierea în competiţie, fiind admise atât candidaturi partizane, cât şi independente; totodată, se remarcă şi prevederea, de origine nord-americană, a limitării numărului de mandate deţinute de o persoană.

Impunerea acestor reguli tuturor celor şase ediţii ale scrutinului prezidenţial a generat o anume uniformitate a practicii electorale, dar aplicarea lor în contexte politice diferite a făcut ca fiecare scrutin să aibă caracteristici particulare. O scurtă încursiune în istoria alegerii preşedintului României postcomuniste le va evidenţia.

Primele alegeri prezidenţiale postcomuniste s-au defăşurat pe 20 mai 1990, în paralel cu cele parlamentare, înainte de adoptarea noii legi fundamentale. Pe de altă parte, scrutinul din 20 mai a fost şi singurul organizat în condiţiile derulării unor manifestaţii de stradă – fenomenul Piaţa Universităţii din Bucureşti –, cu aspectul unei acţiuni de nesupunere civică. Totuşi, participarea la alegeri a fost excepţională. Din cei 17.200.722 de cetăţeni înscrişi în listele electorale 14.826.616 (adică 86,19%) s-au prezentat la vot. Ei au avut de ales între numai trei candidaturi, toate partizane: Ion Iliescu – FSN, Radu Câmpeanu – PNL şi Ion Raţiu – PNŢCD. Într-o proporţie record, de circa 85%, alegerile au fost câştigate de candidatul FSN, fiind singurele în care cerinţa majorităţii a fost satisfăcută din primul tur de scrutin. Ion Iliescu şi-a început mandatul pe 20 iunie 1990, în aceleaşi condiţii ale derulării manifestaţiilor din Piaţa Universităţii.

Noi alegeri pentru funcţia de preşedinte, din toamna anului 1992, au fost primele în ordine constituţională şi, totodată, cele care au inaugurat desfăşurarea scrutinului în două tururi. Primul tur al competiţiei prezidenţiale din 1992 (27 septembrie) s-a derulat cu participare a şase candidaţi: Ion Iliescu – din partea FDSN, dar susţinut şi de alte două partide minore; Emil Constantinescu – CDR; Gheorghe Funar – PUNR; Caius Traian Dragomir – FSN(PD); Ioan Mânzatu – P. Republican; Mircea Druc – independent susţinut de MER. Primii doi s-au calificat în turul secund (11 octombrie), victoria revenind lui Ion Iliescu, cu 61,43% din voturi, al cărui mandat prezidenţial a început oficial pe 30 octombrie. La vot au fost prezenţi 12.496.430 cetăţeni (76,28%) în primul tur, respectiv 12.153.810 cetăţeni (73,22%) în turul secund din cei peste 16 milioane înscrişi în listele electorale, mai puţini cu circa 1 milion decât în urmă cu doi ani.

În general, alegerile prezidenţiale din 1996, alături de cele parlamentare, sunt apreciate întâi de toate pentru că au produs prima răsturnare politică din România postcomunistă. Reţinând această premieră politică, căreia i se datorează şi consacrarea regimului politic românesc ca unul democratic, vom adăuga alte câteva elemente specifice. Astfel, pentru primul tur al alegerilor şi-au depus candidatura nu mai puţin de 16 politicieni, număr care reprezintă recordul absolut în materie. Totodată, pentru prima oară, toate partidele parlamentare, inclusiv UDMR, au avut reprezentanţi în competiţia electorală. Apoi, rezultatele turului întâi au consemnat un echilibru relativ între primii doi competitori: Ion Iliescu – PDSR (32,25%), Emil Constantinescu – CDR (28,51%), urmaţi de un al treilea candidat important – Petre Roman (PD) cu 20,54% –, ceilalţi 13 competitori împărţind restul de aproape 20 de procente. În baza acestei distribuţii, dar şi a victoriei parlamentare a CDR, materializarea alianţei dintre CDR şi PD, cu aportul UDMR, a condus la victoria lui Emil Constantinescu (54,41%) în faţa lui Ion Iliescu (45,59%) în turul secund al prezidenţialelor (17 noiembrie). În fapt, privind lucrurile din perspectiva rezultatului final, alegerile prezidenţiale au verificat avantajul strategic al scrutinului majoritarist faţă de cel pluritarist, „care ţine de posibilitatea de a realiza alianţe între cele două tururi”4, posibilitate valorificată de CDR în condiţiile politice specifice din 1996. Mai adăugăm că participarea la vot a cetăţenilor s-a menţinut la un nivel ridicat, de peste 75%, respectiv peste 13 milioane de votanţi pentru fiecare din cele două tururi, în condiţiile în care numărul cetăţenilor cu drept de vot a revenit la peste 17 milioane.

Patru ani mai târziu, în turul întâi (26 noiembrie 2000) al competiţiei prezidenţiale s-au înregistrat 12 candidaturi, din care 7 reprezentând partidele parlamentare. Problematică a fost înscrierea lui Ion Iliescu pentru un nou mandat, al treilea în ordine istorică, dar al doilea în ordine constituţională, cum a apreciat Curtea Constituţională prin decizia de validare a candidaturii reprezentantului PDSR. Pentru turul al doilea s-au calificat Ion Iliescu, cu 36,35% din voturi, şi Corneliu Vadim Turdor (PRM), al cărui suport electoral a crescut puternic, de la 4,72% în 1996 la 28,34% în 2000. Ascensiunea acestuia a avut însă efectul unui bumerang, determinând replierea masivă a voturilor în turul secund în favoarea lui Ion Iliescu (66,82%), ceea ce reprezintă a doua performanţă electorală a liderului PDSR. Totuşi, prezenţa la vot a fost mai scăzută cu circa 1,4 milioane de cetăţeni comparativ cu turul întâi.

Cea de a cincea ediţia a scrutinului prezidenţial, dar prima pentru un mandat de 5 ani, s-a defăşurat pe 28 noiembrie şi 12 decembrie 2004 într-un context politic specific, caracterizat în principal prin apariţia alianţei dintre PNL şi PD (AD.A.), ce ocupa locul liber lăsat de fosta CDR. Alături de reprezentantul noii alianţe, liderul PD Traian Băsescu (care l-a înlocuit pe preşedintele PNL Theodor Stolojan, retras, temporar, din politică), şi de cel al PSD, premierul Adrian Năstase, în competiţie s-au înscris alţi 10 candidaţi, atât din partea partidelor politice parlamentare şi neparlamentare, cât şi independenţi. Rezultatele primului tur au consemnat avansul de 7 procente al candidatului PSD în faţa celui al AD.A., pe poziţia a treia situându-se C. V. Tudor, dar la mai bine de jumătate din performanţa sa electorală din urmă cu patru ani. Totuşi, pentru prima dată în mod oficial, alegerile (atât prezidenţiale, cât şi parlamentare) au fost contestate, reprezentanţii AD.A. invocând frauda electorală şi cerând reluarea procesului electoral5. Deşi contestaţia AD.A. a fost respinsă, există temeiuri pentru a vorbi despre un efect electoral al acesteia, care a contribuit, alături de strategia de alianţe a AD.A., la răsturnarea ierarhiei din primul tur. Astfel, Traian Băsescu a câştigat alegerile cu 51,22% din voturi, în timp ce Adrian Năstase a obţinut 48,77%. Participarea la vot s-a situat la peste 55% din cetăţenii cu drept de vot, neexistând diferenţe semnificative între cele două tururi de scrutin.

În fine, alegerile prezidenţiale din 2009 s-au individualizat prin trei elemente distinctive, marcând tot atâtea premiere în domeniu: primele separate de cele parlamentare; cele mai echilibrate alegeri din România; primele în ordine constituţională care nu consemnează o răsturnare politică. Pe de altă parte, alegerile au continuat să se desfăşoare în două tururi de scrutin, cu o participare importantă, atât din partea competitorilor politici, cât şi din partea cetăţenilor. În competiţie s-au înscris în mod oficial 12 candidaţi, ordinea pe buletinele de vot a celor susţinuţi de partidele parlamentare fiind: Crin Antonescu (PNL), Mircea Geoană (PSD), Kelemen Hunor (UDMR), Traian Băsescu (PD-L). Turul întâi s-a soldat cu o distribuţie a voturilor similară cu cea din 1996 – T. Băsescu-32,45%, M. Geoană-31,15%, C. Antonescu-20,02% - dar rezultatele turul al doilea, la care au participat mai mulţi votanţi comparativ cu primul tur, nu au confirmat viabilitatea alianţei strategice dintre ultimii doi. Astfel, preşedintele în funcţiune a câştigat un nou mandat de cinci ani, la o diferenţă de numai 70.048 voturi, respectiv 0,67%, faţă de Mircea Geoană, contestată la Curtea Constituţională de PSD, însă fără câştig de cauză. Victoria lui Traian Băsescu a condus la reinstalarea liderului formal al PD-L Emil Boc în fruntea noului guvern.

Privind acum ansamblul procesului electoral prezidenţial, să vedem care au fost elementele comune ale celor şase scrutine prezidenţiale, astfel încât să putem identifica o formulă a practicii româneşti din domeniu.

Începem cu participarea la alegeri. În sinteză, dinamica prezenţei la vot este redată în tabelul de mai jos.

Remarcăm, mai întâi, tendinţa generală de scădere a prezenţei la vot, de la uriaşul procent de 86,19% din 1990 la cel moderat, dar totuşi majoritar, de 54,37% din 2009. Se impune însă precizarea că această tendinţă nu este şi riguros constantă dacă avem în vedere cifrele absolute ale prezenţei la vot, în 1996 înregistrându-se circa 600 de mii de votanţi în plus faţă de 19926. Apoi, tendinţa de creştere a absenteismului este valabilă şi pentru turul al doilea al alegerilor, cu excepţia celui din 2009, care a consemnat cea de-a doua victorie a lui Traian Băsescu, dar la o diferenţă minimală, de sub 1%, în faţa contracandidatului său. În fine, exceptând acelaşi scrutin prezidenţial din 2009, prezenţa în turul secund a fost mai mică decât în turul întâi, diferenţa maximă, de circa 8%, înregistrându-se în anul 2000, când competiţia finală s-a purtat între Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Turdor. Una peste alta, interesul popular pentru alegerea preşedintelui s-a diminuat în timp, o dinamică congruentă tendinţei generale de creştere a absenteismului în cele două decenii postcomuniste.

Este însă interesant de notat că, până în 2004, adică atâta vreme cât cele două procese electorale au fost simultane, curba descendentă a participării prezidenţiale s-a suprapus peste aceea a participării parlamentare, ulterior scăderea fiind mai accentuată în cazul alegerilor parlamentare (39,20% în 2008), astfel că separarea de facto a celor două procese electorale a scos la lumină greutatea specifică a fiecăruia, dar asupra acestui aspect vom reveni.

Scăderea participării populare la alegerile prezidenţiale este responsabilă, deşi nu ca sursă unică, de alegerea paradoxală a preşedintelui României printr-o majoritate tot mai minoritară, adică printr-o pluralitate, aceasta în ciuda obiectivului intrinsec al alegerilor de tip majoritarist. Să reamintim cum au evoluat cifrele care consemnează victoria la fiecare scrutin:

În corelaţie cu reducerea numărului de voturi valabil exprimate, coloanele a treia şi a patra, ca şi cea de-a cincea, pun în evidenţă, atât în cifre absolute cât şi procentual, scăderea majorităţii prezidenţiale câştigătoare, ajungându-se ca la ultimul scrutin să fie de aproape 2,5 ori mai mică decât în 1990 (coloanele 3 şi 4), respectiv de circa 1,7 ori (coloana 5). Mai mult, aşa cum o arată dinamica majorităţii câştigătoare raportată la numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale, alegerea preşedintelui s-a făcut cu o majoritate absolută numai în 1990; în rest, de fiecare dată preşedintele a fost ales cu o pluralitate a voturilor. Desigur, această realitate nu este imputabilă tipului de sistem electoral utilizat şi nici măcar calităţii democraţiei din România. În fapt, ea este specifică modului contemporan de funcţionare a democraţiei reprezentative, a cărei principală preocupare o reprezintă asigurarea a condiţiilor prin care guvernarea se înfăptuieşte de majoritatea poporului. Mai riguros spus, este o provocare a modelului majoritarist al democraţiei. O soluţie în acest sens ar reprezenta-o transformarea dreptului la vot în obligaţie, dar şi aceasta ridică o serie de probleme.

Pe de altă parte, privind participarea la alegerile prezidenţiale din perspectiva actorilor politici, remarcăm o tendinţă diferită de cea a participării populare,deşi nu opusă acesteia, materializată atât de dinamica numărului total al candidaturilor pentru fiecare scrutin prezidenţial (3 candidaturi în 1992, 6 în 1992, 16 în 1996, câte 12 în 2000, 2004 şi 2009), cât şi de evoluţia numărului formaţiunilor politice care au depus candidaturi (3 formaţiuni în 1990, 5 în 1992, 13 în 1996, 9 în 2000, 11 în 2004, 12 în 2009). Totuşi, ceea ce am putea numi liberalizarea participării politice trebuie corelată cu specificul şi evoluţia sistemului politic, a celui partidist în mod deosebit. Astfel, constatăm o dominantă partizană a competiţiei prezidenţiale şi, în interiorul acesteia, o dominată a principalilor actori politici ai sistemului. Concret, nici o alegere prezidenţială nu a fost câştigată de un independent politic (fără susţinerea unui partid sau alianţe de partide), dar de fiecare dată victoria a revenit reprezentantului partidului (alianţei) politice aflat(ă) în vârful ierarhiei politice. Statistic, lucrurile stau în felul următor:
– PSD, în diferitele lui formule, a participat cu candidat propriu la toate cele şase ediţii ale scrutinului prezidenţial, câştigându-le pe cele din 1990, 1992 şi 2000;
– PD-L/PD a participat tot la atâtea (inclusiv cele din 1990, când nu era separat de actualul PSD, şi 2009, când, formal, a susţinut un candidat independent) şi a câştigat de două ori: în 2004 şi 2009; în rest, candidatul PD nu s-a calificat în turul secund;
– PNL a participat cu candidat propriu la cinci ediţii (1990, 1992, 2000, 2009), dar nu a câştigat nici una; totuşi, a făcut parte din coaliţiile prezidenţiale câştigătoare în 1996 şi 2004;
– UDMR a participat la toate alegerile prezidenţiale începând cu 1996, dar forţa lui electorală, limitată etnic, nu-i permite să câştige independent o astfel de competiţie;
– PNTCD/CDR s-a prezentat la patru scrutine prezidenţiale – 1990, 1992, 1996 şi 2000 (când a susţinut un independent) – şi l-a câştigat pe cel din 1996;
– PRM a participat la prezidenţiale din 1996, întotdeauna cu liderul său; C.V. Tudor nu a câştigat însă niciodată, dar s-a calificat pentru turul secund în 2000;
– Celelalte partide au participat la cel mult două ediţii ale alegerilor prezidenţiale, fără a înregistra vreo victorie sau, cel puţin, calificarea în cel de al doilea tur al scrutinului; totuşi, PC(PUR) a participat la trei coaliţii prezidenţiale, din care una câştigătoare (în 2000), iar PSDR la cele din 1992, 1996, 2000, ultimele două câştigătoare7;
– Diferiţi candidaţi independenţi au participat la alegeri începând cu 1996, fără însă a produce performanţe electorale deosebite.

Dominaţia formaţiunilor politice în procesul de alegere a preşedintelui trebuie privită însă ca o regulă comună sistemelor politice de tip (semi)prezidenţial. „Pentru că preşedinţia este cel mai mare premiu politic care poate fi câştigat şi pentru că numai partidele mari au şansa de a-l câştiga acestea au un avantaj considerabil faţă de partidele mai mici – şi, adăugăm noi, faţă de candidaţii indpendenţi nesusţinuţi partizan –, care tinde să se extindă şi asupra alegerilor legislative.”8 În practica politică, regula amintită se traduce prin tendinţa de reducere a multipartidismului. „Această tendinţă – adaugă Lijphart – este deosebit de puternică când alegerile prezidenţiale sunt decise printr-o pluralitate, şi nu printr-un al doilea tur decisiv (când partidele mici pot să-şi încerce norocul în primul tur) şi când alegerile legislative se ţin în acelaşi timp sau puţin după alegerile prezidenţiale”.9 Având în vedere dinamica numărului efectiv de partide, în scădere constantă din 1992 până în 200410, vom fi de acord că România reprezintă unul din cazurile care verifică teza de mai sus, chiar dacă nu îndeplineşte decât jumătate din condiţia amintită. Totuşi, în 2003, diriguitorii politicii româneşti au decis, iar poporul a aprobat, prelungirea mandatului prezidenţial cu un an, modificare constituţională echivalentă cu separarea alegerilor legislative de cele prezidenţiale începând cu 200811. Ştim, din dezbaterile publice ale momentului, că raţiunea decidenţilor nu a fost cea a sporirii multipartidismului, ci limitatea prezidenţialismului prin scoaterea alegerilor parlamentare, respectiv, a rezultatului lor guvernamental, de sub influenţa alegerilor prezidenţiale. În aceeaşi direcţie a limitării prezidenţialismului a acţionat şi o altă măsură decisă atunci, anume interdicţia expresă ca preşedintele să revoce premierul. Probabil că modul în care s-a constituit majoritatea guvernamentală în urma alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din 2004, sub presiunea exercitată direct de preşedintele nou ales, a întărit convingerea, deopotrivă a politicienilor şi votanţilor, că separarea celor două procese legislative va avea efectul scontat. Numai că alegerile prezidenţiale din 2009, desfăşurate, deci, la un an după cele parlamentare, au avut un impact încă şi mai mare asupra formulei guvernamentale decât orice alt scrutin prezidenţial suprapus peste cel legislativ. În fapt, procesul de alegere a preşedintelui a fost sursa atât a crizei guvernamentale, cât şi a soluţiei pentru depăşirea ei, făcând din România un caz paradoxal excepţional. Rămâne totuşi de văzut dacă raţiunea românească a separării procesului electoral parlamentar de cel prezidenţial va fi validată de proxima alegere a preşedintelui.

Aşadar, sintetizând cele spuse până acum, experienţa românească privind alegerea preşedintelui republicii, aparţinând scrutinului de tip majoritar, este rezultanta următoarelor carcateristici: participare populară descrescătoare şi câştigarea alegerilor cu o pluralitate a voturilor; candidaturi numeroase, atât partizane cât şi independente, cu distribuţia greutăţii lor specifice după regulile multipartidismului cu partid dominant; menţinerea influenţei decisive a alegerilor prezidenţiale asupra alegerilor parlamentare (respectiv, majorităţii guvernamentale), în ciuda separării celor două procese electorale; scrutin în două tururi (cu excepţia anului 1990), primul simultan cu competiţia electorală pentru parlament (până în 2004 inclusiv). La acestea trebuie să adăugăm excepţionala stabilitate a mandatului prezidenţial, toate alegerile desfăşurându-se la termenul stabilit, dar şi improvizaţia în ceea ce priveşte reglementarea juridică a prezidenţialelor, în dezacord cu rolul jucat de preşedinte în sistemul politic românesc, susţinut şi de tabuul alegerii sale directe şi populare.