Editorial

Prezidenţialismul românesc şi alegerile.
De la Iliescu la Băsescu
 

DAN PAVEL

Absract:
The Romanian post-communist political system is somehow vicious; it has been gradually moulded as to allow the president’s executive powers to overrule the Constitution and the laws in force. Eventually, the presidential powers came out a lot larger and stronger than normally allowed by any coherent democracy. In other words, there has always been a breach in deterring the action of the bicephalous executive power. Still, there have also been constant attempts, sometimes successful, sometimes not, to “contain” this power, often employed in an abusive manner.

Keywords: political system, executive power, democracy, president

În sistemul politic postcomunist din România, puterea prezidenţială a fost întotdeauna (şi rămîne) mai mare decît o permiteau cadrul formal-constituţional şi legile existente. Este o putere mai mare şi mai incontrolabilă decît este normal într-o democraţie. Cu alte cuvinte, limitarea democratică a acestei părţi a puterii executive bicefale a fost întotdeauna deficitară. Ceea ce nu înseamnă că nu au fost şi încercări, uneori reuşite, de a „conţine” o putere manifestată adesea abuziv. Tentativele de limitare suplimentară a puterii executive prezidenţiale s-au înscris pînă acum în cîteva categorii:
• sortite eşecului, de cele mai multe ori;
• prea timide, prea adesea, în ciuda unor contexte favorabile;
• tentative reuşite, punctuale, de limitare constituţională şi/sau legală a puterii preşedintelui;¹
• tentative radicale de limitare a puterii prezidenţiale, însă personalizate, partizanale, de punere la punct a preşedintelui, prin proceduri parlamentare.²

Principiul democratic check-and-balances a fost pus de la bun început sub semnul întrebării în România postcomunistă, datorită istoriei instituţiei prezidenţiale şi mai ales modului în care ea a început să funcţioneze – „momentul 0” al democraţiei. Prestigiul, influenţa, autoritatea şi puterea „părintelui fondator” al republicii postcomuniste, Ion Iliescu, erau imense şi deja consolidate înaintea votării primei Constituţii democratice, cea din 1991. În mare parte, ele au fost cîştigate în timpul evenimentelor cu efecte revoluţionare din decembrie 1989. Iar victoria din primul tur obţinută de Iliescu în alegerile prezidenţiale din mai 1990, cînd a obţinut 85% din voturile celor prezenţi la vot, în condiţiile unor alegeri care au reprezentat recordul absolut de participare electorală din postcomunism, au consolidat şi mai mult puterea respectivei instituţii, prin întărirea puterii personale a „preşedintelui fondator”. Constituţia din 1991 nu a făcut decît să consfinţească ceea ce Iliescu obţinuse deja şi să păstreze anumite aspecte ale puterii sale într-o asemenea ambiguitate încît să nu poată fi controlate. Iar exemplul cel mai flagrant este cel al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), de fapt un „al doilea guvern”, la dispoziţie Preşedintelui, care îl convoacă la Palatul Cotroceni şi la care succesoriii lui Iliescu nu au renunţat. Chiar dacă ulterior, toate aceste avantajate au părut a se diminua, totuşi influenţa, autoritatea şi puterea preşedinţilor care l-au urmat sau l-au precedat pe Iliescu au depăşit mereu cadrul legal-constituţional.

Aparent, singura excepţie de la regulă a fost preşedintele Emil Constantinescu. În ciuda faptului că a rămas în memoria colectivă drept un lider „slab” (ori „mai slab” decît ceilalţi preşedinţi), totuşi fostul Rector al Universităţii Bucureşti a condus România cu mînă forte şi şi-a impus punctele de vedere ori opţiunile în situaţiile cruciale, de care ulterior s-a cam uitat. Cînd îi comparăm pe cei trei preşedinţi de pînă acum, nu trebuie să uităm că deşi a stat cel mai puţin la putere, Constantinescu s-a confruntat cu cele mai puternice provocări economice, politice (naţionale şi internaţionale), cărora le-a făcut faţă cu riscul de a nu-şi mai asuma şi provocarea ultimă, cea electorală, pentru un al doilea mandat. Spre deosebire de Iliescu şi Băsescu, Constantinescu nu s-a agăţat de putere şi nici nu şi-a pregătit campania electorală de preşedinte în funcţie astfel încît să se autofavorizeze pentru a cîştiga un nou mandat, cu toate că avea mijloace suficiente la îndemînă.

Una dintre prejudecăţile cu privire la importanţa alegerilor prezidenţiale provine din atribuirea de legitimitate funcţiei alese prin voturile cele mai multe ale cetăţenilor. Legititimatea prin vot este una minimală şi se leagă strict de momentul alegerii, precum şi de consecinţele votului pentru ocuparea funcţiei respective, fără a conferi ulterior vreun drept de abuz asupra puterii. Şi Adolf Hitler a avut legitimitatea votului. Era însă o legitimitate limitată. Dacă legitimitatea ar proveni exclusiv din numărul de voturi şi din obţinerea unei majorităţi, ar însemna să îngropăm democraţia chiar înainte de a se naşte. Altminteri, democraţia se îngroapă singură, treptat, în timp, chiar prin contribuţia directă şi nepreţuită a celor aleşi cu cel mai mare număr de voturi.

Limitarea puterii prezidenţiale a fost un eşec al primelor două decenii de tentative de democratizare a României. Nu a fost un eşec izolat. A fost un caz particular al tentativei eşuate de limitare a puterii executive în general. Aceste eşecuri repetate sînt simptome clare ale deficienţei democratice. Dezechilibrul şi subordonarea puterilor în stat este o caracteristică structurală a sistemului politic românesc, care din această cauză este încă departe de a fi o democraţie consolidată şi un stat de drept³. Una dintre misiunile generaţiilor prezente şi viitoare de politicieni şi militanţi civici care cred în democraţie este să găsească soluţii procedurale, instituţionale, constituţionale, legale pentru limitarea puteriii şi influenţei preşedinţilor României. Ea trebuie să se desfăşoare concomitent şi într-un efort conjugat cu acela de găsire a soluţiilor pentru limitarea puterii executive în general, ale cărei influenţe exagerate le-am analizat în alte texte.

Imperativul democratizării nu coincide însă cu „planurile” politicienilor, în frunte cu fostul preşedinte Băsescu, reales în funcţie tocmai datorită agendei sale de întărire a puterii prezidenţiale şi de subminare a democraţiei. Preocupat de „reformarea statului”, fostul şi actualul preşedinte tratează instituţiile democraţiei drept „obstacole” în calea planurilor sale. Cel mai elocvent exemplu este cel al Parlamentului, pe care vrea să-l reducă de la forma sa bicamerală, imperfectă şi perfectibilă, la o formă unicamerală, o instituţie condusă de un subordonat provenit de preferinţă din propriul partid şi pe care să o poată dizolva cu uşurinţă. Pînă se vor lămuri lucrurile cu privire la intenţiile schimbătoare ale politicienilor, analiza funcţionării puterii prezidenţiale trebuie să se bazeze pe faptele şi acţiunile certe, empiric testabile. Iar demersul comparativ ne poate ajuta.

Analiza comparată este un demers necesar („la puterea a doua”) într-o cultură politică din care criteriile şi standardele sînt personalizate, relativizate sau chiar eliminate. Comparaţia dintre preşedinţi nu ar trebuie să fie un demers strict personalizat, chiar dacă unii dintre noi îi cunosc direct pe respectivii cetăţeni aleşi, iar alţii nu i-au văzut niciodată de aproape, ceea ce nu-i împiedică să le atribuie calităţi sau defecte inexistente. Dincolo de interesul pentru personajele politice care au fost la un moment dat candidaţi la preşedinţia României, iar o parte dintre ele chiar au ocupat postul respectiv, miza instituţională se leagă – la un prim nivel - de înţelegerea mutaţiilor care s-au petrecut la nivelul puterii executive. La nivel mai profund, miza analizei instituţionale este înţelegerea acestor mutaţii în cadrul procesului democratizării. Un asemenea demers a încercat (şi a reuşit) Richard Neustadt în America postbelică, concentrîndu-se asupra puterii prezidenţiale, aşa cum a fost ea exercitată vreme de o jumătate de secol de către „omul cel mai puternic din lume”.⁴ Chiar dacă în cazul României „materialul empiric” pentru un asemenea demers este încă subţire, în sensul că s-au succedat pînă acum la putere doar trei preşedinţi, iar ultimul abia şi-a început al doilea mandat, analiza trebuie începută. Precum în politică, şi în analiza politică este crucial „de unde” începe demersul şi „cum”. În caz că „se începe cu începutul”, cum spune un automatism verbal, nu este tot una dacă se ia în considerare întîietatea logică ori cea cronologică. Ele coincid rareori. Abordarea sincronică a sistemului ne permite să observăm că importanţa exagerată acordată Preşedinţiei într-o ţară precum România nu vine din respectul faţă de instituţia în sine, ci provine din personalizarea funcţiei. În general, importanţa exagerată acordată de către presă unui subiect nu este sinonimă cu încrederea. În particular, importanţa acordată preşedinţiei României nu a fost niciodată sinonimă cu încrederea în respectiva instituţie. În republica postcomunistă, contribuţia preşedinţilor la democratizarea ţării şi la instaurarea statului de drept a fost cu mult mai modestă decît ar fi permis-o influenţa, autoritatea şi puterea exagerată a deţinătorului postului respectiv. Chiar dacă am avut pînă acum trei ocupanţi ai postului extrem de diferiţi ca persoane, există o constantă unificatoare a activităţii acestora: acţiunea în beneficiul forţelor ori actorilor individuali sau colectivi care i-au propulsat la putere, partidele, coaliţiile, grupurile de interese, clanurile, „la famiglia”, eventual „camarila”, oligarhii (denumiţi mai nou „moguli”), uneori asociaţii ale societăţii civile, grupuri de presă.

Toţi factorii enumeraţi mai sus au fost vizibili în campaniile electorale prezidenţiale din ultimele două decenii. De aceea, alegerile prezidenţiale şi consecinţele acestora au avut o semnificaţie modestă din punctul de vedere al efectelor instituţionale ale exercitării în sine a puterii prezidenţiale. Spre deosebire de alegerile parlamentare şi de exercitatea puterii la nivelul legislativ ori la nivelul guvernelor de pînă acum, unde abordarea de tip „policy-oriented” a partidelor a echilibrat abordarea de tip „office-seeking”, alegerile prezidenţiale şi exercitarea puterii prezidenţiale au fost orientate predominant către o abordare de tip „office-seeking” (şi „office-keeping”). Lupta şi campaniile electorale prezidenţiale autohtone s-au înscris fără excepţie în categoria politicii de tip „office-seeking” / ”office-keeping”, pentru că lupta pentru obţinerea şi menţinerea funcţiei de Preşedinte al României a însemnat preponderent lupta pentru controlul resurselor şi funcţiilor în stat⁵. De aceea, agenda democratizării instituţiilor şi reformei statului de drept a avut un rol marginal.

Obţinerea funcţiei de Preşedinte al României a însemnat dobîndirea cheii pentru controlului total al statului, care însemna controlul guvernului, ministerelor, agenţiilor guvernamentale, administraţiei centrale şi locale, economiei de stat, controlul bugetului de stat şi a distribuirii/redistribuirii resurselor către clientela economică, dar şi către masele de manevră electorală, controlul serviciilor secrete, armatei şi diplomaţiei, controlul Parlamentului şi justiţiei, „celelalte” două puteri în stat, de fapt ambele subordonate partidului aflat la guvernare şi preşedintelui ţării. Desemnarea primului ministru, selectarea miniştrilor şi a celorlalţi birocraţi superiori, numirea şefilor serviciilor secrete, a magistraţilor cheie din puterea judecătorească, a diplomaţilor şi generalilor în funcţiile din armată, servicii secrete, poliţie, jandarmerie, precum şi a altor demnitari în stat, au fost şi au rămas prerogativele (directe sau indirecte, legale sau paralegale) ale şefului statului, care confirmă dimensiunea „office-seeking” a instituţiei respective în sistemul nostru politic. Ion Iliescu a inaugurat şi consacrat modelul Conducătorului Absolut al regimului postcomunist, cel de care depindea întregul proces de controlare a resurselor economice şi de autoritate a statului, care a permis fie privatizările strategice scandaloase, care la rîndul lor au facilitat apariţia marilor averi postcomuniste, fie menţinerea în viaţă a unor domenii şi activităţi economice complet nerentabile, ambele făcute în beneficiul noii oligarhii politico-economice, compuse din foştii nomenclaturişti, foştii securişti, foştii birocraţi comunişti din administraţia centrală şi din economia socialistă, care alcătuiau „rezerva de cadre” a fesenismului, cărora şi se adăugau marii oportuniştii politici şi economici ai schimbării regimului politic, în frunte cu aşa-zişii „revoluţionari”, dar şi „oamenii de iniţiativă” capabili să încalce orice reguli pentru a se îmbogăţi rapid din „afaceri protejate” cu statul.

Ca principiu analitic, puterea unui preşedinte este potenţată într-un mod nedeterminat într-un sistem politic în care principiul separării puterilor în stat este deficitar sau chiar nu funcţionează. Spre deosebire de Constantinescu, care deseori a declarat că nu este treaba lui de a se amesteca în chestiunile puterii judecătoreşti şi ale puterii legislative, Iliescu şi Băsescu nu au avut asemenea reţineri. Cei doi au acţionat însă diferit: Iliescu a avut iniţial la dispoziţie o putere aparent nelimitată, din care a pierdut puţin cîte puţin; Băsescu s-a luptat împotriva „pericolului” ca Adrian Năstase să devină un al doilea Iliescu, dar cînd a ajuns la putere şi-a mărit treptat influenţa şi autoritatea, încercînd în permanenţă să controleze tot mai mult din executiv, legislativ şi juridic.

În toate campaniile electorale prezidenţiale, din 1990 pînă în 2009, au fost vehiculate temele luptei politice împotriva controlului absolut al resurselor şi al funcţiilor, distribuite şi redistribuite de şeful executivului din Palatul Cotroceni. În general, aceste teme au fost şi sînt vehiculate de către politicienii din opoziţie. Cînd ajung la putere, discursul lor se schimbă, iar lupta pe care au dus-o este dată uitării. În campania din 2009, lupta împotriva dominaţiei lui Băsescu a căpătat şi accente mai personale, datorită faptului că acesta îşi promovase în mod vizibil familia şi „apropiaţii”, fie în Parlamentul European, fie în Guvernul României (cazurile EBA/Elena Băsescu şi Elena Udrea fiind doar cele mai vizibile), încercînd să mascheze această politică de clan prin promovarea unui mesaj reformist, democratic. Modul în care s-a produs controlul resurselor şi funcţiilor ori reîmpărţirea acestora, după fiecare campanie de alegeri prezidenţiale, în particular după fiecare „alternanţă guvernamentală”, poate fi urmărit în mod cvasiriguros, pentru că s-a făcut evident, chiar dacă nu neapărat transparent. Selectarea cadrelor de către partide, iar în particular de către şeful suprem al partidelor sau coaliţiilor ajunse la putere, devenit şi şeful statului, este un subiect de sine stătător. Materialul documentar este imens, dar nu mă voi apleca asupra lui, fiind convins că sînt o mulţime de „cercetători” interesaţi de subiect şi care pot ţine seama de ipotezele de arheologie a temei enunţate aici. O sugestie suplimentară cu privire la subiect este legată de urmărirea legăturilor între finanţarea campaniilor electorale prezidenţiale şi mecanismele de asigurare a caracterului de „supreme office-seeking power” al Preşedinţiei României, mai ales ale surselor neoficiale de bani şi ale cheltuielilor nedeclarate şi nelegale ori chiar ilegale. Conexiunile dintre aceste fenomene s-au manifestat printr-un fel de principiu al vaselor comunicante. Cei care manevrau „sistemul de ecluze” dintre aceste domenii au fost personaje din rezerva de cadre fesenistă a lui Ion Iliescu, care includea liste „interminabile”, folosite inclusiv de forţele care s-au întors împotriva celui care îi promovase, şeful suprem, în războiul lor de control al resurselor şi funcţiilor (dintre care unele personaje sînt de notorietate publică, vezi cazurile unor politicieni precum Roman, Meleşcanu, Stolojan, Băsescu şi „echipele” lor).

Campania prezidenţială din 2009 le-a părut multora teribilă, dar aparenţele sînt înşelătoare. Sînt mai multe criterii care pot fi utilizate. În primul rînd, criteriul mizei politice, care într-o democraţie se măsoară mai întîi prin indicatorii de consolidare a instituţiilor democratice. Se poate uşor demonstra despre campania prezidenţială din 2009 că a fost cu mult sub tensiunea campaniilor electorale prezidenţiale din 1990, 1992, 1996, 2000 sau 2004, cînd mizele politice au fost incomparabil mai ridicate, iar democraţia era pusă şi mai tare „între paranteze”. Cine se îndoieşte de acest lucru trebuie să reconstituie contextul politic al fiecăreia dintre campaniile de mai sus, să vadă care erau principalii candidaţi şi ce forţe reprezentau ei, capacitatea de mobilizare a acestora, temele de precampanie şi cele de campanie, care erau clivajele politice din respectivele perioade, precum şi care au fost consecinţele respectivelor alegeri.⁶ Chiar dacă Ion Iliescu a cîştigat detaşat alegerile din 1990, cu un sprijin popular covîrşitor (85%), alegerea sa a însemnat cea mai mare înfrîngere pentru democraţie. Alegerile din acel an reprezintă un exemplu clar cu privire la modul în care legitimitatea politică nu trebuie să fie legată strict de numărul de voturi obţinute de un politician ales. „Părintele fondator” al FSN s-a confruntat atunci cu cea mai teribilă contestare a sa, nu doar direct, în campania electorală, unde contracandidaţii săi Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu (veniţi de la Londra şi Paris) au explicat degeaba alegătorilor ce reprezenta liderul FSN, dar şi indirect, din partea liderului informal al opoziţiei, Corneliu Coposu, preşedintele PNŢCD, precum şi din partea manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii, care era purtătoarea ethosului „Proclamaţiei de la Timişoara”.⁷ În 1990 s-au jucat toate mizele cruciale pentru despărţirea de comunism şi democratizare, iar actorii şi forţele democratice au pierdut. Sînt mulţi cei care n-au înţeles nici atunci, nici acum, faptul că alegerea lui Iliescu cu un sprijin popular atît de masiv a însemnat sfîrşitul oricăror acţiuni hotărîte de despărţire de trecutul comunist (de la legea lustraţiei şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică pînă la condamnare comunismului ca regim criminal şi „procesul comunismului”). Or, şansele de a rezolva principial, corect, asemenea probleme legate de trecut ţin de rapiditatea lor, de tratarea lor la timp, în primii doi ani după schimbarea de regim politic. Cu cît se desfăşoară mai tîrziu, cu atît sînt mai inutile, mai nedrepte şi mai dăunătoare. Ceea ce Iliescu trebuia să facă şi nu a făcut între 1989 şi 1992 a încercat să facă Băsescu, după 2004.

În campaniile electorale din 1992 s-a declanşat începutul procesului îndelungat al răsturnării raporturilor de forţe. Neputincioase în lupta cu un preşedinte „iubit de popor” şi cu partidul hegemonic condus de acesta, pe 26 noiembrie 1991, 14 partide şi organizaţii ale societăţii civile (cele trei „partide istorice”, plus noile formaţiuni politice, inclusiv UDMR), s-au unit pentru a forma Convenţia Democratică (ulterior, din România), avînd drept simbol „cheia”, iar ca lider informal şi formal pe Corneliu Coposu, preşedintele PNŢCD.⁸ A fost o teribilă încleştare, pentru care s-a luptat „tranşee cu tranşee”, localitate cu localitate, judeţ cu judeţ, iar în 1992 au fost cucerite primele mari oraşe, iar Iliescu a fost forţat să dispute turul al doilea al prezidenţialelor cu Emil Constantinescu, candidatul CDR. Lupta pentru funcţia de Preşedinte al României a devenit decisivă, pentru că semnifica lupta disproporţionată între un lider charismatic, populist, susţinut de „popor”, şi un lider al forţelor democratice, care au luptat din greu pentru „a întoarce” mentalităţile unui electorat care învăţa să recunoască valorile democraţiei într-un ritm extrem de lent, dar şi extrem de vizibil. Miza politică şi democratică a înlăturării de la putere a lui Iliescu şi a FSN/FDSN, organizatorii celor patru „mineriade”, era covîrşitoare. Era o miză care se lega de continuarea democratizării României, apropierea de NATO şi UE, tranziţia către capitalism şi statul de drept, ş.a.m.d., dominînd atît alegerile din 1992, cît şi pe acelea din 1996. Iar incredibilul s-a produs. Miza politică şi democratică a alegerilor din 1996, cînd CDR a cîştigat toate alegerile (locale, parlamentare, prezidenţiale) şi s-a produs „prima alternanţă guvernamentală”, a fost recunoscută pe plan internaţional, iar victoria forţelor democratice a fost salutată ca atare.

La vremea respectivă, unul dintre cele mai controversate subiecte politice era acela al mandatelor de preşedinte şi candidaturilor preşedintelui în funcţie Ion Iliescu, care părea „de neînlocuit”. Or, Iliescu condusese FSN-ul şi România, cu un „mandat revoluţionar”, între 22 decembrie 1989 şi mai 1990, ceea ce i-a conferit o legitimitate de tip special; obţinuse un al doilea mandat prin alegerile din „Duminica Orbului”, pentru perioada 1990-1992, precum şi un al treilea mandat pentru perioada 1992-1996. Datorită faptului că noua Constituţie, care limita numărul de mandate la două, fusese adoptată în 1991, Iliescu a considerat că primul său mandat „constituţional” a fost cel din perioada 1992-1996, iar în 1996 candida pentru cel de-al doilea mandat. Or, forţele opoziţiei contestau vehement această numărătoare caragialescă. Vehement şi inutil, pentru că justiţia îi dăduse mereu dreptate preşedintelui în funcţie al României. În primele două sau trei mandate, Iliescu nominalizase în funcţie trei premieri: Petre Roman, un politician inventat de şeful statului, de profesie inginer, dintr-o familie de militanţi comunişti, de tradiţie cominternistă, care fusese de două ori desemnat pentru respectiva funcţie, cu toate că nu avea nici o calificare politică pentru funcţia respectivă, prima dată în decembrie 1989, a doua oară în mai 1990; Theodor Stolojan, un tehnocrat comunist din domeniul finanţelor, recuperat pentru rezerva de cadre a fesenismului, pentru a-l înlocui pe fostul premier (ingratul Roman, eliminat de la putere printr-o mineriadă) şi a organiza alegerile din 1992; Nicolae Văcăroiu, din acelaşi domeniu şi aceeaşi rezervă de cadre ca şi precedentul, primul premier cu un mandat integral, de patru ani, pe timpul căruia au fost tergiversate marile şi indispensabilele reforme, s-a acumulat un deficit economic imens şi s-au pus desăvîrşit reţelele noii oligarhii clientelare.

Coşmarul puterii lui Iliescu şi a formaţiunii hegemonice conduse de el (care şi-a schimbat în această perioadă denumirea din Frontul Salvării Naţionale în FDSN, PDSR, PSD) a părut a se fi încheiat în 1996, prin venirea la putere a „coaliţiei celor trei coaliţii”, compusă din CDR, USD (compusă din două partide membre ale Internaţionalei Socialiste – PSDR şi schismaticul PD, rupt din FSN) şi UDMR. Convenţia Democratică fusese însă pregătită doar pentru prima dintre misiunile autoasumate (înlăturarea de la putere a FSN/PDSR şi a lui Iliescu), dar nu şi pentru păstrarea şi gestionarea puterii. Preluarea puterii de la partidul hegemonic şi Iliescu nu a fost deloc simplă, iar numeroasele partide componente ale coaliţiei au încercat să-şi împartă resursele care stătuseră pînă atunci doar la dispoziţia partidului hegemonic. Luptele pentru resurse şi cramponarea de putere a principalelor partide de guvernămînt au avut darul de a menţine coaliţia vreme de patru ani, dar şi de a o submina. Noul preşedinte Constantinescu a ratat ocazia unei reforme constituţionale, devenind în schimb vulnerabil electoral, în ciuda politicii sale curajoase faţă de intervenţia NATO în Kosovo, precum şi faţă de provocările celor două mineriade care au ameninţat nu doar puterea, ci chiar democraţia. Noua putere a avut o serie de realizări remarcabile, însă erorile comise de Convenţie şi Emil Constantinescu au atîrnat mai greu în percepţia publică, şi i-au adus înapoi la putere pe Iliescu şi PDSR-ul său, fără ca aceştia să fi avut merite deosebite. Ca urmare a retragerii din cursă a preşedintelui Constantinescu, în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2000 s-au confruntat veşnicul Ion Iliescu şi liderul populisto-extremist Corneliu Vadim Tudor, senator şi preşedintele Partidului România Mare. Acesta din urmă îi băgase în sperieţi pe foştii susţinători democratici ai CDR, astfel încît în turul al doilea mulţi dintre foştii adversari ai lui Iliescu au ajuns să-l voteze pe acesta, în conformitate cu teoria opţiunii pentru răul cel mai mic. Toţi aceia au uitat să mai numere candidaturile şi mandatele lui Iliescu. Prin reîntoarcerea la putere a lui Iliescu şi a PDSR s-a consumat ceea ce Huntington numeşte „the two turnover test” („testul dublei alternanţe”).

Din nou preşedinte, Ion Iliescu s-a preocupat ceva mai mult de imaginea cu care urma să rămînă în istorie, ceea ce nu l-a împiedicat să-i dea mînă liberă premierului Adrian Năstase, noul preşedinte al PDSR (transformat în PSD în acea vreme), pentru o politică autoritară de consolidare a puterii. Mai pragmatici decît predecesorii şi inamicii lor politici, pesediştii au avut meritul de a iniţia o reformă constituţională, care – din punctul de vedere al limitării puterii executive prezidenţiale – a avut meritul de a interzice explicit preşedintelui să mai demită primul-ministru (Constantinescu a desemnat în patru ani trei premieri), dar a mărit mandatul prezidenţial la cinci. Prevederea din urmă a fost „cu adresă”, pentru că pesediştii erau siguri că viitorul preşedinte va fi Adrian Năstase, caz în care prelungirea mandatului ar fi reprezentat un avantaj în viitoarele alegeri parlamentare. Refacerea rapidă şi consolidarea puterii feseniste a condus la un nou coşmar democratic, exact ca la începutul anilor 90. Pe acelaşi model de rezistenţă şi luptă comună împotriva partidului hegemonic lansat de Convenţia Democratică s-a format Alianţa DA, compusă însă numai din două elemente componente, două partide - PNL şi PD. Campania prezidenţială din 2004, care nu a mai fost dublată de victoria în alegerile parlamentare a Alianţei DA, a readus în actualitate miza politică a campaniilor din 1992 şi 1996. Înlocuirea candidatului liberal Stolojan cu primarul Bucureştiului, Traian Băsescu, s-a dovedit o formulă inspirată, care a dus la victorie şi la un nou preşedinte al României. Noul preşedinte l-a numit ca premier pe succesorul lui Stolojan la conducerea PNL, Călin Popescu Tăriceanu. S-a produs astfel cea de-a treia alternanţă guvernamentală.

După scandalul prelungit din cadrul Alianţei DA, iar în particular dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu, a devenit evident că una dintre formele de limitare a puterii executive a preşedintelui era puterea executivă a primului ministru. Or, această tensiune intraexecutivă degenerată în conflict permanent se petrecea tocmai în condiţiile în care în cercurile de influenţă simbolică din jurul preşedintelui erau emise proiecte privind cîştigarea majorităţii în parlament şi alcătuirea unui guvern majoritar monocolor. Cînd Băsescu s-a trezit pus în situaţia suspendării de către Parlament, chiar dacă prin respectiva procedură forţele coalizate împotriva sa plăteau anumite poliţe, reacţia preşedintelui şi a susţinătorilor săi a fost de demonizare a membrilor puterii legislative, iar în ultimă instanţă a parlamentului.

Scăderea constantă a mizei politice a alegerilor prezidenţiale s-a reflectat şi în scăderea continuă a participării electorale. În România, pentru cei mai mulţi dintre cetăţeni, prezenţa la vot este şi singura formă de participare politică. Formele clasice ale participării politice şi sociale sînt aproape necunoscute pentru „omul de rînd”, pentru cetăţeanul obişnuit, astfel încît chiar calitatea de „cetăţean” poate fi pusă la îndoială. Teoria democraţiei participative nu se poate aplica în România postcomunistă. Cel puţin deocamdată. Sînt foarte puţini dintre semenii noştri care au participat în viaţa lor la o grevă politică sau la un marş de protest, la o demonstraţie politică scurtă sau de durată (demonstraţia maraton din Piaţa Universităţii, în primăvara lui 1990, înăbuşită prin violenţa criminală a trupelor paramilitare ale minerilor, rămîne paradigmatică, dar şi extrem de îndepărtată de „sensibilitatea civică” de acum), la iniţierea unei petiţii sau măcar la semnarea ei. Ideea că cetăţenii s-ar putea asocia în vreun fel şi acţiona (în vreuna dintre modalităţile enumerate sau în alt fel) pentru a influenţa Guvernul, Parlamentul ori administraţia publică, este absolut străină mentalităţilor autohtone. Ea nu a intrat încă în cultura politică a maselor sau a diferitelor comunităţi locale. Nu se poate vorbi despre o cultură civică, adică despre cultura politică a participării. Oamenii nu sînt în stare să-şi strîngă „gunoiul din jurul blocului” sau „de pe scară”, să cureţe zăpada cînd ninge abundent pe trotuarele din faţa blocurilor comune sau a caselor particuluare, şi nici măcar să protesteze împotriva numeroaselor surse de poluare a aerului, apei, de poluare fonică sau de altă natură, chestiuni care le afectează direct viaţa, viaţa lor şi a familiilor, copiilor acestora. Forme de protest ecologic sau feminist sînt străine vieţii oamenilor obişnuiţi, indiferent de condiţia lor socială. De ce enumăr toate aceste forme de participare socială şi politică? Pentru că s-a putut observa în timpul campaniilor electorale ale ultimilor ani forme de participare politică particulare, care ar putea fi interpretate drept un fel de renaştere a societăţii civile sau a participării, în general sau în particular.

Make no mistake!!! Nu este vorba despre participare voluntară la campanii electorale, fie că este vorba despre campanii locale, parlamentare ori prezidenţiale! Este vorba despre forme ale pseudoparticipării politice. Observatorii partizani ai vieţii noastre politice se fac că nu observă cît de dăunătoare este mobilizarea simpatizanţilor principalelor partide prin intermediul formelor de compensare financiară, materială sau prin altfel de mijloace care nu au nimic de-a face cu voluntariatul. Or, în campania pentru alegerile prezidenţiale din 2009, fenomenul mobilizării pecuniare sau prin constrîngeri administrative a „simpatizanţilor” la mitinguri de simpatie faţă de anumiţi candidaţi prezidenţiali ar fi trebuit nu doar studiat, ci documentat penal. La fel şi fenomenul mitei electorale, a cărui amplitudine nedeterminată este o sursă de constante semne de întrebare cu privire la soliditatea democraţiei autohtone. La nivelul alegerilor prezidenţiale, în două decenii, democraţia autohtonă s-a mişcat între formele de manipulare electorală practicate de FSN în alegerile prezidenţiale din 1990 şi formele de mobilizare pecuniară şi prin constrîngere, în alegerile prezidenţiale din 2009.

Tabelul I
Prezenţa la vot şi procentul de alegători la cele şase runde ale alegerilor prezidenţiale din România postcomunistă, în perioada 1990-2009

La alegerile prezidenţiale din 2009 s-a înregistrat şi prezenţa cea mai scăzută la vot din perioada postcomunistă, cel puţin dacă ne referim la primul tur de scrutin. Ca tendinţă, prezenţa la vot la alegerile prezidenţiale din România (care pînă în 2004 se ţineau concomintent cu alegerile parlamentare) a scăzut constant, în cifră absolută şi în cifră relativă (vezi tabelul I). Ca abatere de la această tendinţă, să observăm faptul că prezenţa la vot în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2009 a fost mai mare decît în primul tur, ba chiar mai mare decît în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din 2004. Această abatere de la tendinţa semnalată poate avea mai multe explicaţii, însă le amîn pentru un articol ulterior.

Puterea prezidenţială din România nu reprezintă un motor al consolidării democratice. Marile fapte politice din anii şi deceniile care urmează vor trebui să se fie legate de găsirea unor soluţii instituţionale, constituţionale, procedurale, pentru diminuarea şi chiar eliminarea riscurilor reprezentate de această putere insuficient monitorizată şi controlată de celelalte puteri în stat. Este vorba despre eforturi colective, din partea unor forţe diverse, unite nu doctrinar, ci doar ideologic, prin ideologia supremă a vremurilor noastre – teoria democraţiei. Altminteri, indivizi cu spirit aventurier, care au ajuns preşedinţi datorită manipulării populiste a maselor, vor găsi ei soluţii pentru subminarea democraţiei şi subordonarea instituţiilor democratice unor scopuri personale, de grup sau clan sau – în cel mai bun caz – de partid.

NOTE