Recenzie

Influenţele situaţionale în transformarea comportamentală a individului.
Psihologia răului

 

---

Philip Zimbardo, Efectul Lucifer. De la experimentul concentraţionar Stanford la Abu Ghraib
Editura Nemira, Bucureşti, 2009. Traducerea: Roxana Melnicu, Dana Verescu.

---

Câţi dintre noi suntem conştienţi de faptul că factori situaţionali şi sistemici ne pot schimba comportamentul fără să ne dăm seama de acest lucru? Câţi dintre noi suntem conştienţi că odată intervenită schimbarea comportamentală, datorită acestor factori, putem face lucruri rele pe care altfel nu le-am face? „Ne naştem oare buni şi apoi suntem corupţi de o societate rea sau ne naştem răi şi suntem mântuiţi de o societate bună?”

Sunt câteva întrebări provocatoare care nu-şi vor găsi răspuns decât atunci când vom fi conştienţi de aceste forţe sau puşi în faţa realităţii situaţionale şi sistemice sau poate după ce vom fi parcurs conţinutul cărţii.

Activitatea profesorului Philip Zimbardo este fabuloasă. Ea este datorată atât unei experienţe profesionale de peste 40 de ani, cât şi unor experienţe de viaţă care i-au facilitat înţelegerea comportamentului uman. Pentru a putea pătrunde complexitatea comportamentală individuală nu îţi trebuie numai un studiu intens în biblioteci, ci interacţiune, studiu, cercetare cu oamenii.

Aşa cum povesteşte spre sfârşitul cărţii, a fost un copil sfrijit şi bolnăvicios care a supravieţuit străzilor dure din South Bronx şi care a trebuit să înveţe comportamentul oamenilor în anumite situaţii. Astfel, a avut capacitatea să devină lider de gaşcă, echipă sau clasă. A învăţat să utilizeze tot felul de trucuri pentru a manipula sau pentru a vinde scump ceea ce era gratis. A studiat tacticile folosite de poliţie pentru a obţine mărturii din partea suspecţilor, dar şi comportamentele celor care recrutează adepţi pentru diverse secte. A mers mai departe prin observarea tacticilor de control asupra mentalului folosite de sovietici, metodele comuniştilor chinezi în Războiul din Coreea. A cercetat manipulatori ai minţii, locali, de la CIA, din programul  MKULTRA (sponsorizat în secret de CIA în anii cincizeci şi şaizeci¹), precum şi carisma mortală a lui Jim Jones asupra discipolilor lui religioşi.

Activitatea profesională i-a adus titlul de profesor emerit în psihologie socială. Încă din 1968 a început să predea la Universitatea Stanford. A predat, de asemenea, la Yale, New York University şi Columbia. A primit numeroase premii şi onoruri ca profesor, cercetător şi scriitor. Recen, a fost premiat cu premiul Fundaţiei Vaclav Havel pentru cercetările pe care le-a făcut în ceea ce priveşte condiţia umană. Cele 300 de publicaţii profesionale şi cele 50 de cărţi scot în evidenţă interesele de cercetare în domeniul psihologiei sociale, cu interese specifice în timiditate, perspectiva timpului, nebunie, culte, psihologie politică, tortură, terorism şi rău. A fost preşedinte al Asociaţiei Psihologilor Americani şi în prezent este director al Centrului Stanford pentru Politici Interdisciplinare, Educaţie şi Cercetare asupra Terorismului.

Demersul cărţii, descriptiv, explicativ şi analitic nu este nici simplu de parcurs, nici simplu de acceptat: înţelegerea procesului transformării care are loc atunci când oamenii obişnuiţi fac lucuri rele. Pe lângă cercetarea empirică principală, exprimentul concentraţionar Stanford, cartea este bogată în exemple şi studii celebre. Sunt examinate, de asemenea, genocidul din Rwanda, suicidul în masă şi crimele adepţilor Templului Poporului din junglele Guyanei, masacrul My Lai din Vietnam, ororile lagărelor de concentrare nazistă, abuzurile recent descoperite asupra prizonierilor din închisoarea Abu Ghraib, dar şi cercetări celebre precum studiul de conformitate Asch, şocanta cercetare a lui Milgram despre obedienţa oarbă faţă de autoritate, Hannah Arendt cu banalitatea răului şi Eichmann în Ierusalim: Un raport asupra banalităţii răului şi altele. Toate acestea tratează conceptele de putere, conformitate şi obedienţă faţă de autoritate.

Opinia tradiţională este de a căuta răspunsurile în interiorul fiinţei. Psihiatria modernă este orientată spre dispoziţie. La fel şi dreptul, medicina şi religia. Abordarea profesorului Zimbardo nu este dispoziţională, nu este îndreptată spre interior, ci situaţională. El se întreabă în ce măsură acţiunile individului pot fi determinate de factori din afara actorului, de variabile situaţionale şi de procese ambientale unice pentru o anumită situaţie.

Studiul principal, experimentul concentraţionar Stanford, pe care profesorul Zimbardo l-a iniţiat în august 1971, este una dintre cele mai influente cercetări empirice din psihologia socială. Rezultatele obţinute au transformat cercetarea într-un reper pentru ceea ce înseamnă influenţele forţelor situaţionale asupra comportamentului uman. Cecetarea a fost folosită ca reper în conţinutul rapoartelor armatei americane (Raportul Schlesinger²) cu privire la regimul concentraţionar şi la abuzurile de la închisoarea Abu Ghraib. Experimentul a dus la crearea filmulului Furie oarbă: Experimentul Stanford, în care este prezentat mesajul despre abuzul de putere.

Planificarea, efectuarea şi analiza experimentului s-a desfăşurat în închisoarea simulată în subsolul departamentului de psihologie al Universităţii Stanford. Au fost selectaţi studenţi normali, inteligenţi şi sănătoşi, testaţi din punct de vedere psihologic. Normalitatea a reprezentat regula, neexistând nicio excepţie. Aceştia au trebuit să joace roluri de gardieni şi de deţinuţi în închisoarea simulată realist unde trebuiau să reziste două săptămâni. Iniţial, scopul cercetării era acela de a înţelege dinamica operativă în psihologia deţinutului. Ceea ce a urmat a depăşit aşteptările. Tinerii implicaţi în experiment au dezvoltat simptome patologice care reflectau stresul extrem, frustrarea şi disperarea pe care le resimţeau în calitate de deţinuţi. În schimb, studenţii-gardieni şi-au luat rolul în serios şi au abuzat de noua lor identitate faţă de deţinuţi. Abuzul de putere a devenit real, iar deţinuţii au început să trăiască un cosmar inimaginabil. În mai puţin de o săptămână experimentul a trebuit să fie oprit. Tinerii obişnuţi fuseseră absorbiţi de sistem, iar forţele situaţionale au intervenit în schimbarea comportamenată a acestora.

Experimentul a pus în lumină o serie de procese psihologice care au puterea să-i facă pe oamenii buni să facă rău: dezindividualizarea, dezumanizarea, obedienţa faţă de autoritate şi răul reprezentat de inacţiune. Dezindividualizarea intervine atunci când sunt introduse uniforme, costume, măşti, toate deghizările care ascund aspectul obişnuit al cuiva şi care promovează anonimatul şi reduc responsabilitatea personală. Dezindividualizarea facilitează violenţa şi lipsa de responsabilitate. Unul dintre exemplele aduse în discuţie este acela din „Împăratul Muştelor” de William Golding (câştigător al premiului Nobel pentru literatură), în care băieţi cumsecade, copii de cor din Anglia, se transformă în mici fiare ucigaşe pur şi simplu pictându-şi feţele. Pentru a completa înţelegerea fenomenului, profesorul Zimbardo plusează cu alte experimente: „teoria ferestrelor sparte” a infracţiunii (dezordinea publică este un stimul situaţional al crimei, alături de prezenţa infractorilor); experimentul Halloween al lui Fraser şi altele. „Orice element sau orice situaţie care îi face pe oameni să se simtă anonimi, ca şi cum nimeni nu ar şti sau nu ar vrea să ştie cine sunt, le reduce sentimentul de responsabilitate personală, creând astfel potenţialul pentru acţiuni rele”. Procesul psihologic de dezumanizare dinamitează legătura dintre oameni: lipsirea de valoare şi de umanitate şi credinţa că „ceilalţi” nu au aceleaşi sentimente, gânduri, valori şi scopuri în viaţă. Relaţiile dezumanizante sunt analitice şi goale de conţinut emoţional şi empatic. „Perceperea greşită a unora dintre ceilalţi ca subumani, oameni răi, inumani, infraumani, dispensabili sau „animale” este facilitată de etichete, stereotipuri, sloganuri şi imagini propagandistice”. Răul reprezentat de inacţiune nu ţine de concepţia obişnuită despre rău. Răul este provocat atunci când este nevoie de ajutor şi nu intervine nimeni, atunci când „corul tăcut priveşte, dar nu vede, când aude, dar nu ascultă”. Este căutat răspunsul la întrebarea: de ce oamenii nu ajută?

Abuzurile de la Abu Ghraib, închisoarea unde Saddam Hussein îşi elimina oponenţii prin execuţii publice de două ori pe săptămână, nu au rămas fără repercursiuni. Ele au şocat prin cruzimea cu care soldaţii americani îşi pedepseau deţinuţii, prin abuzurile sexuale şi fizice, prin „fotografiile trofeu” care arătau puterea lor în faţa prizonierilor trataţi ca nişte „câini”. O realitate terifiantă pentru întreaga opinie publică internaţională şi o problemă destul de serioasă pentru imaginea pe termen lung a armatei americane, pentru administraţia Bush şi pentru politica externă a SUA.

Ceea ce la prima vedere pare simplu de înţeles, în realitate lucrurile stau altfel. Iar analiza pe care profesorul Zimbardo o propune este altfel, o analiză a factorilor dispoziţionali, situaţionali şi sistemici. Încearcă să demonstreze că teoria celor „câteva mere stricate” pe care armata americană a invocat-o nu este justificată. Paralela care este prezentată în carte, între abuzurile din închisoarea irakiană şi experimentul Stanford este corectă, cu toate că, la prima vedere, pare forţată.

După aproximativ 30 de ani de la desfăşurarea experimentului, Profesorul Philip Zimbardo a fost unul dintre experţii care au depus mărturie la audierile Curţii Marţiale în procesul unuia din rezerviştii din armata americană acuzat de comportament criminal în închisoarea Abu Ghraib, Ivan „Chip” Frederick. Analiza a scos la iveală, ca şi în experimentul Stanford, că factori dispoziţionali, situaţionali şi sistemici au jucat un rol crucial în întreţinerea abuzurilor şi torturii la care Frederick şi ceilalţi membri ai personalului militar sau civil i-au supus pe deţinuţi. Analiza este îndreptată către acest gardian: individ normal, cu frica lui Dumnezeu, jucător de baschet, soldat disciplinat, patriotic. Însă, în condiţiile inumane din închisoare, 12 ore de lucru, de la ora 4 după-amiaza la 4 dimineaţa, 40 de zile fără odihnă, repaus într-o celulă mică pe o saltea murdară, comportamentul i s-a schimbat. A devenit rău, violent, cu un comportament inuman.

Profesorul atenţionează că explicaţia forţelor situaţionale nu neagă responsabilitatea şi vinovăţia acestor poliţişti militari sau a oricăruia care poate comite fapte reprobabile, explicaţiile şi înţelegerea nu le scuză faptele greşite. Însă, pedepsirea nu este suficientă. „Sistemele stricate” creează „situaţii stricate”, iar ele facilitează, „mere stricate” care determină comportamente stricate chiar şi la oameni buni.

Cosmin Dima

NOTE

 sus