Eseu

Emil Cioran supravegheat de Securitatea română¹
 

STELIAN TĂNASE

The documents submitted to analysis in the following pages are just a small part of what Romanian archives can offer. Discovered in the repository of CNSAS and SRI, the records disclose thrilling, yet unknown information about Emil Cioran. They throw light on several neglected facets of Cioran's character during his Parisian years, bringing forth revealing facts about his historical background.

Keywords: Cioran, the Communist regime, emigration, secret services

„Personajul Emil Cioran” este încă puţin cunoscut. El s-a dorit descifrat exclusiv pe seama cărţilor sale apărute după război. Cioran a practicat cu metoda din anii ‘40 o discreţie vecină cu secretomania. Nu a dorit cu nici un chip ca trecutul său intelectual şi politic să fie deconspirat. În anii ‘30, el s-a plasat la extrema dreaptă; a publicat texte elogioase despre Hitler şi Zelea Codreanu, şi altele cu caracter general, antisemite, de critică a parlamentarismului, de elogiere a regimurilor autoritare de extremă dreapta. Avea un trecut inavuabil, aşadar la Paris, unde se refugiase din 1941, când a fost demis din postul de ataşat cultural la Vichy în care fusese numit de câteva luni. Odată instalat regimul comunist în Romania, serviciile speciale de la Bucuresti l-au considerat o ţintă prioritară. Securitatea s-a ocupat în lunga ei existenţă - 1948/89 - nu doar de cetăţenii români aflaţi pe teritoriul românesc. Ea a dus acţiuni de amploare în Occident în dauna emigranţilor, indiferent de data părăsirii ţării, dacă aveau sau nu o culoare politică. Pe listele negre ale Securităţii se aflau pe lângă foşti demnitari, exdiplomati, oameni de afaceri, jurnalişti, artişti, preoţi, militari etc. Chiar faptul de a te stabili în Occident era privit ca un delict şi pedepsit de noul cod penal românesc de sorginte sovietică. Raţiunea pentru care regimul l-a avut în vizor pe Emil Cioran nu a fost atât trecutul lui de ideolog al extremei drepte, simpatiile sale progermane, ori afilierea la mişcarea legionară. „Prezentul” preocupa Securitatea. Două erau scopurile urmărite de aceasta: legăturile pe care cei din diaspora le aveau în ţară, şi în al doilea rând să cunoască şi să impiedice organizarea de acţiuni de protest pe lângă guvernele occidentale şi în presă. Din acest punct de vedere Cioran prezenta un dublu interes pentru Securitatea română. În refugiul său parizian, Cioran trăieşte marginal, de o manieră opusă modului său de a se comporta în ţară, când era foarte sociabil, foarte prezent în presă şi la evenimentele cu un caracter mai mult sau mai puţin monden (vernisaje, conferinţe, lansări de carte, premii etc). Motivele recluziunii sale au fost diverse, dar toate în legătură cu teama lui că trecutul său antebelic va fi dezvăluit publicului francez. Acest fapt ar fi avut urmări nefaste pentru destinul său. Întâi putea cădea victima demersurilor/şantajelor Securităţii de la Bucureşti. Cazul „Vintilă Horia”, fost legionar, i-a servit de exemplu. În 1960 acesta a fost propus pentru premiul Goncourt. Ambasada română de la Paris l-a invitat de mai multe ori în încercarea de a-l anexa regimului. Vintilă Horia a refuzat; drept urmare, Bucureştiul a lansat o campanie bazată pe dosare de Securitate demascând trecutul său. Vintilă Horia a fost compromis, şi s-a retras, cariera lui în Franţa fiind terminată. Pentru Cioran a fost intimidant şi a ţinut minte. Alt pericol venea pentru el din partea stângii şi a unor intelectuali evrei, care îi cunoşteau trecutul. Adversarul său cel mai cunoscut în acest sens a fost sociologul Lucien Goldman, fost comunist, exclus din Partidul comunist din Romania în 1937/1938 pentru troţkism, şi care era la curent cu publicistica sa antisemită şi pronazistă. Un al treilea pericol, pentru Cioran venea de la membrii mişcării legionare care trăiau în Occident şi care se agitau în publicaţiile lor, atacându-l pentru că refuza să participe la acţiunile lor şi mai ales pentru dezicerea sa de trecut.

Dosarul său a fost deschis de Securitate în 1954, la 14 ianuarie. E greu de imaginat că zece ani - după 1944, când Armata roşie ocupa Romania - a fost uitat de autorităţile comuniste. În 1948 fratele lui, Aurel Cioran, a fost arestat, judecat şi condamnat la 7 ani de detenţie pentru „activităţi legionare”. Şi sora sa a fost arestată şi deportată la Canalul Dunăre- Marea Neagră. Exista un dosar deschis începând cu 1951 cu mai multe rapoarte referitoare la „fugarul de la Paris” şi de asemenea copii ale scrisorilor trimise parinţilor săi. Scrisori banale de altfel, unde anunţa trimiterea unor colete cu haine şi medicamente, în plus dădea veşti despre el. În 1954 Securitatea din Sibiu a deschis pentru Emil Cioran un dosar de „urmarire locală” (U.L.). Un an mai târziu, la 16 august 1955, din „urmărit local” devine „urmărit pe ţară”(U.T.)². Data este foarte apropiată de momentul eliberării din închisoare a lui Aurel Cioran. De acum agenţii care lucrau în occident încep să fie dirijaţi spre Paris, avându-l pe Cioran printre ţintele prioritare. În ţară, familia sa este strict supravegheată, la fel şi prietenii.

La 1 martie 1960 a fost judecat la tribunalul militar din Bucureşti cel mai mare proces politic intentat unor intelectuali. Printre cei 23 de acuzaţi se aflau câţiva prieteni ai lui Emil Cioran: Constantin Noica, Arsavir Acterian, Marieta Sadova, exlegionari. Şi alţi acuzaţi erau foşti legionari, fără să fi fost în contact cu Cioran. Dar în boxă compar şi persoane cu vederi opuse (Alexandru Paleologu, Nicu Steinhardt, Dinu Pillat, Vladimir Streinu, Theodor Enescu, etc). Toţi au fost condamnaţi la termene grele de inchisoare, între 6 şi 25 de ani. Vinovaţia lor era cu totul imaginară. Unul din principalele capete de acuzare a fost corespondenţa purtată de Cioran cu persoane din ţară. Constantin Noica, a fost acuzat ca pregătea traducerea unui eseu despre Hegel pe care urma să îl trimită la Paris şi - cu ajutorul lui Cioran - sa fie publicat aici. Tot Noica a fost acuzat că a răspuns unui text publicat de Cioran la NRF „Scrisoare către un prieten din depărtare” în 1956, la care Noica a facut imprudenţa să răspundă”. Alt cap de acuzare a fost faptul ca unii dintre cei din boxă au citit şi răspândit (ceea ce însemna „propaganda anticomunistă”) „Tentation d’exister“/1956/ed. Gallimard. Cartea fusese adusă în ţară printre alţii de regizoarea şi actriţa Marieta Sadova, cunoştinţă a lui Cioran din tinereţe. Frecventaseră împreună mediile legionare în anii ‘30. Ajunsă la Paris, cu un turneu al Teatrului Naţional, s-a întâlnit cu Cioran şi Eliade, şi a adus la întoarcerea în ţară exemplare din „Foret interdite” şi „Tentation d’exister”. Mai ales a doua a fost considerată subversivă (prima era un roman fantastic). Cartea a circulat în diferite cercuri, printre intelectuali din fosta extremă dreapta, sau pur simplu curioşi să citească o carte aparută la Paris, scrisă de un român de succes. În presa din România au apărut atacuri la adresa lui Cioran şi a cărţii sale, în contextul unei masive represiuni declanşată de Gheorghiu Dej de teama să nu scape situatia de sub control după plecarea Armatei roşii din 1958. În cadrul acestei campanii de represiune, mii de intelectuali si militanţi ai fostelor partide sunt arestaţi. Legătura cu Cioran a fost un pretext pentru autorităţi să însceneze procesul din 1960. Figura cea mai proeminentă a celor judecaţi atunci a fost Constatin Noica, filosof, prieten cu Cioran din studenţie. La proces s-a rostit de multe ori numele „Emil Cioran”, în rechizitoriu ca şi în depoziţiile martorilor³. Intenţia autorităţilor a fost să intimideze cercurile intelectuale, şi pentru asta s-au dat pedepse foarte grele.

La 20 martie 1965 dosarul de U.T.(urmărire pe ţară) este transformat într-unul de „urmărire individuală”. DIE (Direcţia de Informatii Externe) trimite la Paris mai mulţi mesageri să îl spioneze. Între prietenii din ţară, ca şi în anturajul familiei la Sibiu, Securitatea plasase numeroşi agenţi. Dosarele din aceşti ani conţin sute de rapoarte pline de detaliile cele mai anodine, de presupoziţii, de denunţuri. Corespondenţa sa este violată şi copiată înainte de a fi remisă destinatarului. Trei ani mai târziu, la 8 februarie 1968, s-a hotărât închiderea acţiunii informative individuale. Contextul se schimbase. România strângea relaţiile cu Franţa. Generalul de Gaulle acceptase invitaţia lui Ceausescu de a face o vizită la Bucureşti; evenimentul a avut loc în mai ‘68. Totusi autorităţile se decid greu să renunte la „suspect”. Abia un document emis la 23 februarie 1970, arăta că dosarul „CHIRU”(pseudonim sub care se afla personajul nostru) este închis pentru că „CIORAN EMIL nu mai prezintă interes pentru munca noastră”. Ar fi însă o naivitate să credem că începând de la această dată Cioran scapă de supraveghere. El se găseşte în atenţia serviciilor de informaţii româneşti în continuare. Preocuparea pentru intelectualii aflaţi în exilul parizian nu a slăbit, indiferent de conjunctura politică. Tehnicile sunt acelaşi, în anii ‘50 ca şi în anii ‘70: infiltrarea cu agenţi a anturajului său şi a celor din ţară cu care coresponda, violarea sistematică a corespondenţei, interceptarea tuturor convorbirilor sale telefonice cu cei din ţară, etc. În această perioadă interesul mărit pentru Emil Cioran determina autoritatile să încerce racolarea ca informator a lui Aurel Cioran. Tentativa s-a consumat în 1975, şi s-a soldat cu un eşec, dupa ce acesta a „deconspirat” unor prieteni situaţia. Totuşi în 1981 Aurel Cioran primeste autorizaţia să călătorească în Franţa. Faptul se explica prin aceea că Securitatea declanşase operaţiunea „Recuperarea”, care avea drept scop să îl aducă pe Emil Cioran în ţară. Cei doi fraţi s-au revăzut după 40 de ani. Securitatea a deschis un nou dosar; de această dată Cioran este botezat „ENE”. Sub aparenţa unui funcţionar al ministerului de externe, un ofiţer acoperit îl sondează la Sibiu pe fratele său înainte de plecare. Mai mulţi informatori sunt dirijati spre Aurel Cioran. Supravegherea se intensifică. La întoarcere după două luni, e vizitat din nou de acelaşi agent pentru a constata impresiile. Cum nu are încredere în sinceritatea sa, cere „să fie verificat prin informatori şi tehnica de ascultare (T.O.) montată de mai mulţi ani în casă şi prin interceptarea telefonului. Evident Securităţii îi este mult mai uşor să acţioneze la Sibiu şi Bucureşti decât la Paris.

Anii ‘80, echivalează cu o continuă degradare a regimului comunist. Rapoartele agenţilor se răresc treptat. Asta şi pentru că Cioran devine tot mai mefient, fiind prevenit de tentativele repetate de infiltrare a unor agenţi. El este mai temător pe măsura paranoizării lui Ceausescu, care ordona represalii împotriva contestatarilor săi din occident. Scandalurile repetate provocate la Paris de Securitate l-au avertizat cu privire la pericole. Defecţiunea generalului Pacepa, afacerea Hajduk, afacerea Goma&Tănase, (*nici o legătura de rudenie cu autorul acestor rânduri), afacerea Monica Lovinescu, (atacată pe stradă în urma unui ordin al Securităţii) arata un regim în degringoladă, decis să recurgă la orice mijloc pentru a-i intimida pe cei pe care îi considera adversari. Imaginea lui Ceauşescu se prăbuseşte, criticile, atacurile din Occident se înmulţesc. Subiectele sensibile sunt: demolarea satelor şi a bisericilor, penuria cronică de bunuri, construcţia Casei Poporului şi distrugerea Bucureştiului, cultul personalităţii, regimul neostalinist practicat de Ceausescu. Şi judecăţile lui Cioran vizavi de regim se modifică. În anii ‘60, când politica externă românească făcuse unele gesturi de independenţă faţă de Moscova, Cioran părea mai concesiv, arătând oarecare încredere că lucrurile se schimbă. Spunea uneori că ar dori să se întoarca la Sibiu, să îşi revadă locurile natale. În anii ‘80, a refuzat net asemenea propuneri şi nici prietenilor nu le mai spunea că ar dori să se întoarcă. Dimpotrivă, judecăţile sale vizavi de Bucureşti se radicalizează. Primeşte tot mai puţină lume venită din ţară. Scrisorile sale sunt şi mai circumspecte şi adresate strict unor rude şi vechi prieteni în care mai avea încredere. Securitatea continua să îl monitorizeze, cu toate că mijloacele sale sunt tot mai limitate. Rapoartele despre Cioran provin mai ales de la agenţii acoperiti plasaţi ca diplomaţi în ambasada RSR din Paris, şi, rareori, de la emisari care mai reuşesc să îl întâlnească şi să obţină informaţii la prima mână. Rapoartele citează mai ales articole apărute în presă. Aşa aflau de exemplu că a refuzat un premiu literar acordat de Academia franceză sau ce afirmaţii a facut într-un interviu. Securitatea (având deja prea multe probleme pe plan intern, unde regimul se apropia de actul final) totuşi continua operaţiunea de „influentare pozitivă” veche de trei decenii. Proiectul de a-l invita în ţară este uitat, „până la noi ordine”. Găsim totuşi în dosare note informative, rapoarte, din anii ‘88-’89, semn că Cioran se afla în atenţia DIE.

Probabil, cea mai spectaculoasă informaţie aparută din cercetarea dosarelor pe care Securitatea română le-a alcătuit lui Emil Cioran, (sub trei nume “Ciobanu”, “Chiru”, “Ene”) este că interesul „informativ” faţă de el nu a scăzut nici după căderea lui Ceauşescu. Autorităţile „revoluţionare”, masiv controlate de vechile structuri ale Securităţii, nu au încetat să se ocupe de el. Dezmembrarea oficială a Securităţii la sfârşitul anului 1989 nu a produs nici un efect. Dosarul „EMIL CIORAN” a fost închis abia câteva luni mai târziu. La 5 mai 1990, un document, strict secret, nr a-6/005553/15, emis de U.M. X-609 (exemplar unic), RAPORT cu propunere de închidere a acţiunii informative de influenţa numitului „ENE”. ENE este în vârstă de 79 de ani, de naţionalitate română şi cetăţenie franceză, profesor de filozofie şi scriitor, domiciliat în Paris. A fost luat în preocupare în anul 1981, în cadrul acţiunii „Recuperarea”. Având în vedere că în prezent „ENE” nu mai prezintă interes operativ pe linia unităţii noastre PROPUNEM: să se aprobe scoaterea sa din preocuparea şi clasarea dosarului 5553 la U.M.L115. semnat cpt.ss indescifrabil şi şef de serviciu Lt. Col. M.Vasiliu.

Cariera de „suspect” a lui Emil Cioran a fost aşadar lungă. Acuzaţiile care i s-au adus nu au fost atât simpatiile legionare din anii ‘30 (de altfel cu ideologia extremei drepte regimul comunist de la Bucuresti a avut multe asemănări). Vina pentru care a fost urmărit: în afară că a păstrat legăturile cu rude şi cunoscuţi din România, a fost că „desfăşoară activităţi duşmănoase prin scrierile lui «filosofice» (ghilimelele apartin dosarului) cu caracter idealist.” Securitatea constata: „în relaţiile pe care le întreţine frecvent prin corespondenţă, cât şi prin turişti, „elementul urmărit manifestă prudenţă şi nu face afirmaţii cu caracter politic”. Relaţiile cu „suspectul” au evoluat în timp ca şi tipul de atenţie pe care Securitatea „i l-a acordat”. Au contat contextul politic internaţional, relaţiile Bucureştiului cu Moscova şi Occidentul. Au existat scurte perioade de relaxare (scurt timp după 1955, datorită „spiritului de la Geneva”, sau în anii ‘60, pe fondul „liberalizării”). Acestea au alternat cu altele mai lungi, de înăsprire a controlului, odată cu intensificarea razboiului rece (după revoluţia de la Budapesta, invadarea Cehoslovaciei şi a Afganistanului). În aceste circumstanţe, interesul aratat de Securitate a crescut, acuzaţiile la adresa sa au escaladat. Cert este că în nici o zi Cioran nu a fost ignorat de Bucureşti. Un scop al acestei supravegheri continui a scriitorului de către Direcţia de Informaţii Externe a fost: „influenţarea sa pozitivă” prin diverşi mesageri şi spioni strecuraţi în anturajul său. S-a urmărit descurajarea acestuia de a participa la emisiunile unor posturi de radio occidentale care se recepţionau în România. Alt scop a fost: să îl determine să nu colaboreze cu membri ai emigraţiei la acţiuni de protest, să nu se exprime critic vizavi de Bucureşti în public. Cum devenise un scriitor cunoscut, orice poziţie de contestare din partea sa avea o greutate (reală sau presupusă) nedorită la Bucureşti. Regimul a urmărit de la jumatate anilor ‘50 ca Emil Cioran fie să se întoarcă „acasă” definitiv, fie să călătorească în România la invitaţia oficială a autorităţilor. A fost o adevarata obsesie a regimului să îl convingă să viziteze România. Dacă Cioran ar fi acceptat, regimul ar fi marcat un important succes propagandistic. Ar fi putut pretinde că Cioran, vechi ideolog al extremei drepte, intelectual de prestigiu în Occident, cauţionează dictatura comunistă. Această acţiune de atragere în tară nu l-a vizat numai pe Cioran, ci şi pe Eugen Ionesco şi pe Mircea Eliade. Toţi trei au refuzat să viziteze România. Alţii, G.E.Palade (premiul Nobel pentru medicină), Henry Coandă, (inventatorul avionului cu reacţie) etc, au acceptat şi au fost folosiţi copios de propaganda oficială. Pentru a reuşi „influenţarea pozitivă” şi „vizita în ţară”, Bucureştiul a trimis frecvent agenţii săi la Paris pentru a-l contacta pe Cioran cu diferite pretexte. Agenţii au fost fie persoane cunoscute de el din tinereţe, unii deveniţi între timp informatori ai DIE, fie necunoscuţi, de asemenea recrutaţi de Securitate. Cine erau ei ? Exdetinuţi politici care au semnat angajamente cu Securitatea în timpul detenţiei sau după eliberare. Au fost colegi de scoală, scriitori&jurnalişti vechi sau postbelici, şi ei în serviciul Securităţii. O parte dintre cei trimisi la Paris, au fost pur şi simplu ofiţeri de informaţii acoperiţi sub diferite identităţi: de ziarişti, funcţionari etc. Mijloacele alocate de Bucuresti acestei operaţii au fost supradimensionate. Ele probeaza interesul de care se bucura „suspectul” în ochii autorităţilor comuniste. Şi acest interes creşte odată cu paranoia lui Ceauşescu. Şi Securitatea şi-a amplificat acţiunile îndreptate împotriva sa. Trebuie observat că opiniile lui Cioran faţă de regim au variat. În anii ‘60 - în perioada aşa zisei liberalizări, ele sunt mai tolerante. I-au moderat opiniile amnistia detinuţilor politici din 1964, tipărirea unor scriitori până atunci interzişi, un regim al paşapoartelor mai tolerant care făcea să ajungă la Paris unii dintre prietenii săi antebelici, şi chiar rude. Ele devin din nou critice după deriva neostalininstă a regimului odată cu 1971. Pâna la căderea regimului în 1989, judecaţile sale s-au radicalizat. Îmbătrânind, Cioran se izolează progresiv de emigraţia românească de la Paris. El ramâne în contact cu câţiva apropiaţi, Constantin Tacou, Sanda Stolojan, George Banu. Dar şi cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, în ciuda unor momente mai dificile ale relaţiei lor. Rămâne strâns legat însă cu Eugen Ionesco, cu care nu fusese prieten în tinereţe (nici nu se putea, Ionescu fiind un om de stânga) şi cu Mircea Eliade, care aparţinuse în anii ‘30 extremei drepte când deveniseră prieteni. Pe cei trei îi unea în exilul lor occidental originile comune şi statutul dobândit aici: celebritatea. Nici unul dintre ei nu s-a intors în ţară de origine pâna la moartea lor, în ciuda tuturor demersurilor facute pentru a-i atrage la Bucureşti. În ce îi priveşte, operaţiunea declanşată de Securitate numită „recuperarea” a eşuat.

Documentele de arhivă din paginile acestui volum („Cioran”, Paris, ed. L’Herne, 2009), sunt o mică parte a fondurilor existente în arhivele româneşti. Documentele reproduse provin din arhivele CNSAS şi SRI. Aceste pagini descoperă cititorului aspecte ignorate din profilul „personajului” contradictoriu care a fost Emil Cioran în perioada sa pariziană, şi fundalul istoric pe care a evoluat.

STELIAN TĂNASE - Profesor de ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. Apariţii recente: Clienţii lu' Tanti Varvara, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul revoluţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, Maestro (roman), Editura Polirom, Bucureşti, 2008

 sus