20 de ani de la căderea comunismului

Albania – 17 ani de la comunism

 

ŞTEFAN POPESCU

The following study scrutinizes the historical becoming of Albania, from the the breakdown of Communism up till now.

Keywords: Albania, rule of law, E.U., immigrants

Albania nu se află undeva departe de România. De la Timişoara, trecând prin Serbia şi Muntenegru, sunt 600 de kilometri iar de la Giurgiu, prin Bulgaria şi Macedonia, 800. Şi totuşi Albania e prea puţin cunoscută, iar atunci când se vorbeşte despre ea, predomină clişeele şi bancurile. Asocierea cu Albania ne deranjează în mod vizibil. Ştim că este o ţară mică, ştim că este săracă („mai săracă decât noi”) – motive suficiente de a ne ţine departe. Am auzit de Enver Hogea şi de Ismail Kadaré, pe care-l apreciem ca scriitor. Mai ştim că există o temută mafie albaneză şi auzim des la ştiri despre provincia Kosovo, pe care o considerăm pamânt sârbesc. Şi atât.

Toate aceste elemente nu ne ajută însă prea mult să înţelegem ce se întâmplă în Albania. Chiar şi atunci când citim rapoartele diverselor organizaţii internaţionale avem doar o imagine parţială. Cu toate acestea,  nu putem fi prea mult învinovăţiţi ca nu cunoaştem mai bine această ţară.  Acum 17 ani Albania era una dintre cele mai izolate ţări din lume. Nu făcea parte nici din CAER (se retrăsese în 1962), nici din Tratatul de la Varşovia (din 1968), iar relaţiile diplomatice erau reduse la 15 ţări. Dinspre Albania nu venea nici o veste, iar contactele albanezilor cu străinătatea, inclusiv cu cea de orientare socialistă, erau inexistente. Ziarele străine (chiar şi l’Humanité) nu ajungeau la Tirana de 40 de ani. Numai revista Chine nouvelle putea fi găsită la aeroport sau la recepţia hotelului Dajiti. Cât priveşte relaţionarea interumană, puţinii studenţi străini veniţi să studieze limba albaneză nu părăseau incinta hotelului unde erau cazaţi. Mărturia unui fost diplomat francez la Tirana e în măsură să dezvăluie pâna unde mergea regimul comunist albanez în materie de izolare: „Timp de trei luni, singurul bursier albanolog francez la Tirana a stat numai într-o cameră din hotelul Dajti. Nu s-a întâlnit niciodată cu colegii săi de studiu albanezi şi nici nu i-a călcat piciorul vreodată la universitate. Un profesor se deplasa la hotel în fiecare dimineaţă, pentru a-i preda cursuri particulare la domiciliu”¹.

Albanezii înşişi nu depăşeau limitele administrative ale oraşului sau comunei în care locuiau, deplasarea dintr-o localitate în alta făcându-se exclusiv pe bază de autorizaţie. Despre sindicate sau alte organizaţii ale „oamenilor muncii”, chiar şi de paradă, nici nu putea fi vorba. Religia însăşi era interzisă², Albania fiind primul stat declarat ateu prin Constituţie³. Singura formă de asociere permisă era Partidul muncitoresc albanez⁴. Proprietatea privată fusese în totalitate desfiinţată şi nu fuseseră omise de la această privaţiune nici măcar locuinţele sărăcăcioase din mediul rural. La acest tablou, se adăugau cele 700 000 de buncăre, ce împânzeau ţara, creând impresia de asediu, de închisoare în aer liber. 15 % din populaţia ţării trecuse prin închisoare, iar o proporţie similară lucra pentru Sigurimi, temuta poliţie politică. La o privire sumară, este lesne de dedus că un albanez din trei era fie victima, fie colaboratorul Siguranţei. La 17 ani de la căderea comunismului, toate aceste imagini par îndepărtate. Albania a fost primită cu drepturi depline în Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (aprilie 2009)⁵, iar candidatura la Uniunea Europeană i-a fost acceptată în mod oficial (17 noiembrie 2009)⁶. În momentul de faţă, Albania este foarte mulţumită de relaţia apropiată cu Statele Unite, (drapele americane se găsesc la tot pasul) şi are raporturi foarte bune cu Italia. Cât despre deschiderea Albaniei către străinătate, datele vorbesc de la sine: în 2008, ţara a fost vizitată de 2,5 milioane de turişti⁷. Saltul este spectaculos, iar progresele sunt incontestabile: albanezii sunt liberi să critice, sunt liberi să circule, iar alternanţa la putere, în ciuda derapajelor inerente, funcţionează⁸. Imaginile cu ambarcaţiuni pline de imigranţi clandestini, încercând să ajungă pe coaste italiene, cele cu anarhia din 1997⁹, sunt acum destul de îndepărtate. Ţara este stabilă, din punct de vedere politic, şi are o abordare pragmatică în relaţiile cu vecinii, în ciuda importantelor minorităţi albaneze aflate pe teritoriul acestora. Se poate observa că şi din punct de vedere economic lucrurile încep sa se mişte: inflaţia este de numai 2,2 %, creşterea economică a depăşit 6% pe an, în ultimul deceniu, albanezii înfiinţează tot mai multe firme, iar investiţiile străine nu lipsesc, chiar dacă sunt încă insuficiente, pentru a determina o modernizare accelerată. Pentru prima data în istorie, ţara se află pe drumul cel bun¹⁰!

Şi totuşi, peisajul oferit de Albania anului 2009 nu este tocmai optimist. 17 ani nu au fost îndeajuns pentru crearea unui stat de drept. Acesta se află încă în faza incipientă, iar cauza principală este politizarea excesivă a instituţiilor însărcinate cu aplicarea legii. Ce-i drept, mulţi albanezi consideră legea şi aplicarea ei drept un dat negociabil, şi nu obligatoriu, aspect care îngreunează orice acţiune cinstită şi fără conotaţii politice. Dar principala vină aparţine partidelor şi coaliţiilor guvernamentale care, odată ajunse la putere, au prins obiceiul de a destitui sistematic procurorii de altă orientare politică sau pe cei prea conştiincioşi. Cazul procurorului general Ina Rama este exemplar, din acest punct de vedere. Deşi apropiată Puterii, Ina Rama a fost în pericol de a fi destituită în mai 2009, deoarece a îndrăznit să deschidă o anchetă referitoare la activitatea a doi miniştri.

Clasa politică albaneză nu s-a adaptat încă la jocul instituţional transparent şi acest lucru reprezintă o altă frână importantă în calea instituirii unui stat cu adevărat democratic. Înţelegerile de culise sunt preferate dezbaterilor parlamentare. Mai mult decât atat, chiar şi ultimele modificări constituţionale (2005) au rezultat în urma unei înţelegeri între premierul Berişa şi predecesorul său Fatos Nano: premierul a reunit majoritatea necesară în afara aulei parlamentare şi acolo s-a decis ceea ce trebuie să fie schimbat, pentru întărirea puterilor şefului Executivului. Mai mult ca sigur, concursul opoziţiei socialiste a fost compensat. Diversele instanţe europene şi ONG-uri au denunţat aceste practici nedemocratice; dar fără niciun efect! La fel cum fără efect au rămas şi criticile la adresa corupţiei existente în ţară. Portivit Transparency International, Albania a regresat 10 poziţii în clasamentul referitor la lupta împotriva corupţiei: anul trecut se afla pe locul 85, anul acesta se află pe locul 95¹¹. Dacă, la nivel individual, corupţia a regresat, la nivel înalt ea continuă să progreseze. Şi asta pe măsură ce veniturile şi necesităţile statului cresc. Poate fi amintită aici atribuirea construcţiei autostrăzii, care ar trebui să lege provincia Kosovo de portul Durazzo/Durres, companiei americane Bechtel şi celei turceşti Enka, în urma unei licitaţii nu tocmai corecte¹². Banca Mondială a refuzat să participe în vreun fel, estimând că ţara are alte priorităţi. În consecinţă, mare parte a fondurilor bugetare au fost direcţionate pentru a finanta aşa-numita „autostradă a Albaniei Mari”: 89% dintre cheltuielile statului în 2008¹³! Din fericire pentru guvernanţi, circa 900 000 de compatrioţi¹⁴ au plecat să-şi câştige existenţa pe alte meleaguri, îndeosebi în Italia, Grecia şi în Germania, iar de acolo trimit anual 950 de milioane de euro. Banii imigranţilor contribuie cu aproape 20% la formarea Produsului Intern Brut şi cu 40 % la acoperirea deficitului comercial¹⁵, dar mai ales la diminuarea sărăciei. Programele sociale sunt aproape inexistente, iar 18 % din populaţie trăieşte în condiţii de sărăcie extremă (mai puţin de 2 dolari pe zi)¹⁶. Singura cale de ieşire din această situaţie o reprezintă imigraţia. În ciuda unei migraţii severe (la o populaţie de numai 3,2- 3,6 milioane de locuitori), şomajul rămâne ridicat (13% sau chiar 30%, dacă îi luăm în calcul şi pe cei care se îndeletnicesc cu agricultura de subzistenţă)¹⁷. Toate acestea spun mult despre capacitatea Albaniei de a integra în Uniunea Europeană pe termen scurt şi mediu.

Aidoma celorlate ţări foste comuniste, şi în Albania schimbarea vechilor elite constituie o problemă complexă. La început, s-a dorit a fi radicală, dar rezultatele s-au dovedit dezastruoase. Imediat ajuns la putere, în 1992, preşedintele Sali Berişa a destituit foarte multi membrii ai serviciului secret Sigurimi, responsabili de poliţia politică. Rămaşi fără locuri de muncă, aceşti profesionişti (cu dosare, contacte şi cu o pregătire specifică) au fost pe loc recrutaţi de mafia albaneză. Iată de ce problema criminalităţii organizate constituie şi astăzi una dintre cele mai serioase probleme ale Albaniei !

În privinţa schimbării aparatului birocratic, Berişa a apelat la legăturile clanice, de familie, din regiunea sa natală, Tropoja, din nordul Albaniei. Fiecare minister şi fiecare instituţie sau agenţie guvernamentală avea o echipă formată din „septentrionali” loiali Partidului Democrat. Măsura a determinat o adevarată migraţie, din nordul Albaniei spre Tirana, a familiilor care încercau astfel să profite de pe urma prezenţei în structuri a membrilor lor. Această politică de tip clanic a creat o situaţie periculoasă, afectând grav buna funcţionare a instituţiilor¹⁸. Este greu de anticipat şi astăzi proporţia nepotismului în structurile centrale ale statului. Ca răspuns, socialiştii, odată ajunşi la putere, au privilegiat vechii aparatcik, originari mai ales din sudul Albaniei. Practica încă mai continuă şi astăzi. Ar fi însă fals ca  măsurile luate de Berişa să fie apreciate drept politică menită să-i înlăture pe vechii comunişti. El însuşi a fost un important membru al Partidului muncitoresc₁₉. Legea lustraţiei, al cărei promotor a fost, nu este alceva decât un mijloc de a scoate din joc adversari. Adoptată în decembrie 2008, numai pe baza unei majorităţi simple, democrate, legea prevede înlăturarea din viaţa publică, pentru urmatorii şase ani, a tuturor celor care au colaborat cu poliţia politică între 1944 şi 1990. Totodată, legea prevede deschiderea arhivelor secrete. La sesizarea opoziţiei, legea a fost imediat suspendată, până la examinarea finală de către Curtea Constituţională. Însaşi Uniunea Europeană, secondată de Statele Unite, a reacţionat, neliniştită de instrumentalizarea acesteia cu ajutorul unor instanţe judecatoreşti lipsite de independenţă. Un proces al comunismului este imposibil în Albania. Poate va fi posibil numai peste câteva generaţii… Un astfel de proces ar însemna punerea în dicuţie şi condamnarea morală a unei părţi importante din elita naţională²⁰. Din păcate, tranziţia în Albania se desfaşoară, şi din acest punct de vedere, conform principiului: „Să schimbăm totul pentru ca nimic să nu se schimbe”.

ŞTEFAN POPESCU - Jurnalist. Corespondentul Radio France Internationale la Roma.

 sus