20 de ani de la căderea comunismului

Implozia leninismului
O reevaluare a conflictului sino-sovietic din perspectivă ideologică
 

EMANUEL COPILAŞ

The present paper proposes, as the title announces, an ideological analysis of the Sino-Soviet conflict and of what I interpreted as being the most important dimensions of it. Ideology is approached here as a hermetical political philosophy, centered on a body of dogmatic ideas, permanently oriented towards assaulting (not improving) the existing social, political and economical models. In one word, an assault over reality itself. Leninism is the best example of such an assault. The stake of the paper is to prove that the Sino-Soviet conflict is most appropriate understood in ideological terms, although, paradoxically, it represented, as Zbigniew Brezinski observed many decades ago, a devastating blow for ideology itself – and to outline some motives for the disintegration of Leninism as a consequence of the conflict.

Keywords: ideology, premises of the Sino-Soviet conflict, dimensions of the Sino-Soviet conflic, Asianized Leninism, Europenized Leninism, Leninism self-consumption

Luarea cu asalt a realităţii. Mic excurs asupra fenomenului ideologic

Dorinţa omului de a schimba lumea este imemorială. Niciodată însă nu a devenit atât de pronunţată ca în tumultuosul secol XIX. Progresele tehnologico- industriale avansau într-un ritm nemaiîntâlnit până atunci, iar odată cu Revoluţia Franceză fuseseră câştigate drepturi politice inimaginabile în secolele anterioare. Cu toate acestea, clivajele sociale şi economice se menţineau la cote înalte. Dinamica socială care a fost antrenată de industrializările secolelor XVII şi XVIII, şi care a transformat o mare parte a ţărănimii europene în muncitori, reprezentase cu siguranţă o ameliorare a condiţiilor de viaţă a acestora; nu trebuie omis însă faptul că noul tip de economie care prevalase în detrimentul mercantilismului colonialist suferea de numeroase tare, dintre care inegalitatea celor aflaţi la baza ei în raport cu cei care o conduceau era de departe cea mai accentuată.

Karl Marx a fost unul dintre sociologii care au denunţat-o vehement, descriind cu meticulozitate şi acribie ceea ce îi apărea ca fiind injustiţia sistematică la care era supus proletariatul european. În epoca sa, filosofia stângii intra într-o metamorfoză profundă, trecând de la denunţarea monarhismului, aşa cum o făcuse în perioada Revoluţiei Franceze, la critica economiei capitaliste şi a societăţii burgheze care o făcea posibilă.¹ Marx a fost un observator atent al mediului socio-economic şi politic în care a trăit, dar i-a fost imposibil, aşa cum probabil le este majorităţii gânditorilor, fie că sunt conştienţi de acest aspect sau nu, să iasă cu adevărat din tiparele sale intelectuale (pentru a folosi vocabularul marxist, i-a fost imposibil să îşi depăşească propriul „fetişism”). Astfel, într-o epocă a progresului care părea nelimitat şi a raţiunii descătuşate de conservatorismul Ancien Régime-ului, Marx nu a reuşit să creeze altceva decât o filosofie pozitivistă specifică epocii, este adevărat, pertinentă şi calchiată pe un substrat empiric indeniabil. O filosofie căreia i s-a oferit în secolul următor, aşa cum aprecia Raymond Aron, „o interpretare monstruoasă”. Însă, deşi distanţa dintre intelectualul german Karl Marx şi agitatorul politic Vladimir Ulianov Lenin este enormă, consider că aşa cum au subliniat înainte eminenţi cercetători responsabil de sâmburele ideologic inerent marxismului se vace vinovat Marx însuşi, nu Lenin. Chiar dacă, în eventualitatea confruntării cu iacobinul său discipol rus, Marx ar fi optat mai degrabă pentru menşevism decât pentru bolşevism², inevitabilitatea şi necesitatea revoluţiei din interiorul teoriei marxiste îi conferă acestei un substrat ideologic inexpiabil. Sigur, problema violenţei care o va însoţi este subsumabilă unei pluralităţi de interpretări, dar transformarea lui Marx într-un precursor direct al lui Lenin, atât din punct de vedere a intelectual cât şi al mijloacelor politice teoretizate şi folosite, este lipsită de conţinut.³ În ceea ce priveşte violenţa revoluţionară aş opta mai degrabă pentru explicaţiile oferite de marxistul italian Antonio Gramsci, pentru care lucrări ca Manifestul Partidului Comunist reprezintă nu neapărat esenţa marxismului, cât o încercare de a populariza ideile lui Marx (şi Engels) în mediul proletar, simplificându-le.⁴

Însă acelaşi Gramsci considera că Marx şi Lenin sunt inextricabil legaţi ca două momente succesive ale marxismului, „ştiinţă-acţiune”, amândoi având „o importanţă istorică egală”.⁵ Astfel, cei doi, deşi separaţi printr-o multitudine de diferenţe, sunt încadrabili în matricea intelectuală mai largă a pozitivismului: credinţa neabătută în progres, într-o perspectivă lineară a istoriei omenirii şi, aş adăuga, în ineluctabilitatea transformării revoluţionare a lumii. Aceasta, atunci când va fi avut loc, nu ar fi fost altceva decât o confirmare a pretenţiilor ştiinţifice marxiste, iar nu o moralizare excesivă a politicii, aşa cum o consideră mult mai îndreptăţit Raymond Aron.⁶ Apare în acest punct o problemă foarte delicată: aceea a imposibilităţii decantării, în cadrul marxismului între dezideratul de a sluji cu adevărat muncitorilor hic et nunc⁷ şi subsumarea acestuia unor concepte dogmatice (materialism istoric, dialectică, revoluţie)⁸ considerate a fi unicele instrumente pentru eliberarea radicală, totală a lumii de structurile de socio-economice care o încorsetează. Dilema a produs polemici aprinse atât în timpul vieţii lui Marx (Critica pe care acesta a adresat-o Programului de la Gotha şi social democraţiei germane care „trădase” idealurile revoluţionare optând pentru „îmburghezire” şi pentru susţinerea muncitorilor pe cale parlamentară în interiorul structurilor politico-economice existente⁹), cât şi în timpul activităţii politice a lui Lenin (ruptura petrecută în 1903 între bolşevicii radicali şi menşevicii moderaţi).

Ajungem astfel în miezul fenomenului ideologic. Deşi este specific secolului XX, mişcările ideatico-sociale subsumabile conceptului au apărut, consideră Hannah Arendt, în secolul anterior. Este vorba despre mişcările „pan”-iste, dintre care se remarcă în acest sens panslavismul şi pangermanismul. Neavând un program politic economic şi social concret, cu obiective specifice şi fezabile, mişcările de acest gen (numite de Arendt „imperialisme continentale”, în opoziţie cu imperialismele clasice, coloniale, pe care Rusia ţaristă şi Germania wilhelmiană nu apucaseră să şi le contureze aşa cum probabil ar fi dorit), se caracterizau prin dinamism, obiective confuze şi romantice (refacerea unor prezumtive glorii pe care „Sfânta Rusie” sau „Sfântul Imperiu Romano-German” le-ar fi deţinut în trecut), beneficiind totodată şi de o surprinzătoare aderenţă. „Ecoul popular, care a rezistat unor eşecuri vizibile şi constantelor schimbări de program, a prefigurat grupurile totalitare de mai târziu, care erau la fel de vagi în ce priveşte ţelurile reale şi supuse schimbărilor de zi cu zi ale liniilor politice. Ceea ce făcea coeziunea mişcărilor pan-naţionaliste, unindu-le membrii, era în mult mai mare măsură o stare de spirit generală decât un scop bine definit.”¹⁰ Pentru cazul Rusiei cel puţin, Nicolai Berdiaev a avansat o ipoteză diferită. Panslavismul, rezultat din slavismul care l-a precedat, era o creaţie exclusiv intelectuală, care nu reuşea să penetreze straturile de jos ale societăţii ruse. Faptul că a fost recuperat şi transformat în cele din urmă în doctrina oficială a imperialismului ţarist, deşi i se opunea într-o măsură considerabilă, nu alterează datele problemei. Intelighenţia rusă, pepiniera spiritualo-intelectuală a unui Tkacev (revoluţionar rus radical) sau a unui Lenin şi a bolşevismului, a fost radicalizată de frustrările rezultate din imposibilitatea transmiterii şi receptării mesajului său atât în mediul rural, predominant, cât şi în cel al elitei politico-economice, a aristocraţiei din jurul ţarului. Prin urmare, intelighenţia şi-a dezvoltat o concepţie deosebit de intransigentă despre misiunea sa, în care componenta dialogică era obstrucţionată în favoarea celei practice: societatea şi nobilimea, lipsite de discernământ politic, trebuiau împinse indiferent de costuri spre, şi nu convinse de beneficiile revoluţiei. Marxismul rus, preluat în manieră fragmentară şi insuficient analizat, se va deosebi puternic de cel occidental: în timp ce primul era caracterizat de raţionalitate şi îşi reformula tezele ţinând cont de realităţile empirice, ultimul era infuzat în primul rând de un mesianism radical şi propunea distrugerea radicală a societăţii existente în numele libertăţii şi echităţii totale care va decurge cu necesitate din ea.¹¹ Se prefigurează astfel şi rolul de avangardă al partidului de extracţie leninistă, altfel spus a minorităţii posesoare de adevăruri absolute care se erijează în „moaşa” lumii pe cale de a se naşte.

Pentru Alain Besançon, ideologia se află la confluenţa dintre o interpretare deformată a religiei şi o interpretare deformată a teoriilor ştiinţifice. Astfel, ideologia nu poate fi o teorie ştiinţifică din cauza anvergurii şi conţinutului scopului său. Teoriile ştiinţifice au în general scopuri limitate şi specifice, care urmăresc să ofere răspunsuri cât mai complexe posibil la problemele umane de natură tehnică. Însă revoluţia marxist-leninistă pretinde să ofere soluţii la totalitatea problemelor umane, fie ele tehnice, practice¹² sau spirituale. Depăşind ca scop şi dimensiuni ambiţiile unei simple teorii ştiinţifice, ideologia preia elemente elemente ştiinţifice inserându-le într-o logică proprie.¹³ Continuând argumentul, ideologia nu poate fi nici o religie autentică, deşi a fost percepută deseori în acest fel.¹⁴ Chiar dacă nu duce lipsă de fervoare religioasă şi profetism, iar obiectivul său suprem este indeniabil unul de factură mesianică, aceasta pretinde că se întemeiază pe evidenţe empirice şi nu poate accepta „un non-ştiut conştient”, aşa cum putem găsi „la temelia religiilor credinţei”. „Când Lenin declară despre concepţia materialistă a istoriei că nu este o ipoteză, ci o doctrină ştiinţific acceptată [acest fapt] este desigur o credinţă, dar pe care el o presupune dovedită, întemeiată pe experienţă. La temelia ideologiei există un dat-ştiut. Lenin nu ştie că el crede. El crede că ştie.”¹⁵

Pentru filosoful maghiar Georg Lucáks, conştiinţa revoluţionară nu este definită neapărat de radicalism sau de recurgerea la mijloace violente. Esenţa ei este dată de totalism, adică de subsumarea permanentă a fiecărei acţiuni sau idei proiectului atotcuprinzător care este revoluţia, înnoirea radicală, inevitabilă şi ultimă a lumii. Pentru revoluţionar nu există „autonomia acţiunii faţă de gândire” sau a „teoriei” faţă de „practică”. Existenţa lor ar conduce la fragmentarea militantismului său şi  slăbirea perseverenţei cu care urmăreşte să materializeze idealul revoluţionar.¹⁶ Consider că tocmai acest tip de fanatism, nu neapărat violent, sau mai degrabă instrumentalizând violenţa în funcţie de conjunctură şi de aportul pe care l-ar putea aduce cauzei revoluţionare, oferă ideologiei sensul său cu adevărat înspăimântător: acela de a goli omul de eu şi de a îl transforma într-o maşinărie pasivă aflată în slujba unui proiect abstract, irealizabil, şi tocmai de aceea atractiv. Dezamăgit de imperfecţiunea realităţii prezente, revoluţionarul se hrăneşte din perfecţiunea unui proiect de realitate alternativă. Ideologia care îl animă poate fi înţeleasă astfel drept un asalt asupra realităţii înseşi, unul cu atât mai periculos cu cât are la bază speranţe şi idealuri umane care transcend timpul şi spaţiul şi care par, tocmai din acest motiv, realizabile în manieră exhaustivă.

La modul ideal, ideologul (teoretician) şi revoluţionarul (practician) se combină, iar diferenţele reale dintre ei sunt oricum anulate de proiectul la care subscriu fără rezerve. Sondând trecutul pentru a extrage din el legi istorice care subîntind diferite faze ale societăţilor umane aflate într-o succesiune dialectică şi care explică în special modurile în care are loc trecerea de la o etapă la alta¹⁷, gândirea ideologică poate fi considerată o profeţie laică. Ea cunoaşte eschatologia istorică finală, fiind indiferentă din punct de vedere teoretic la încăpăţânarea realităşii de a o contrazice. Fiind ostilă realităţii, ideologia reprezintă, aşa cum o numeşte Besançon, un „fals empirism”, concomitent cu o deturnare a sensului religiozităţii, deoarece îşi propune înfăptuirea promisiunilor Raiului nu în „împărăţia lui Dumnezeu”, ci în cea a omului. Fiind fidelă unei realităţi alternative pe care se străduie să o materializeze, ideologia face tot posibilul pentru a „emancipa gândirea de experienţă şi realitate”. Astfel, înţeleasă în sens restrâns şi simplificat ca propagandă a mişcărilor totalitare, ideologia „se străduieşte totdeauna să injecteze un înţeles secret în orice eveniment public şi concret şi să suspecteze o intenţie ascunsă în spatele oricărei acţiuni politice publice. O dată ce mişcările au ajuns la putere, ele purced să schimbe realitatea în conformitate cu pretenţiile lor ideologice.” Astfel, distincţia dintre adevărat şi fals se estompează treptat¹⁸, pe măsură ce ideologia încearcă peremptoriu impunerea unor noi principii de interpretare a adevăratului şi a falsului conforme cu realitatea a cărei emergenţă, mai devreme sau mai târziu, este imperativă. Pe parcursul acestui proces de reconfigurare a criteriilor veracităţii şi de impunere a utopiei ideocratice, vizibilitatea ideilor ca arsenal de luptă împotriva realităţii¹⁹ ajunge la climax, funcţie pe care o păstrează pe întreaga durată a existenţei ideologiei.

Un exemplu practic de gândire ideologică poate fi găsit în procesele-spectacol din Moscova anilor ’30, în care vechea gardă leninistă a fost epurată de Stalin tocmai pentru imaturitatea ideologică de care se făcuse vinovată. Membrii de partid destinaţi să joace – pentru masele şi opinia publică internaţională, la rândul lor imature ideologic deoarece încă se ghidau după distincţia „burgheză” dintre adevăr şi falsitate – rolul expiator pentru anumite nereuşite economico-sociale în planul realităţii pe care partidul o asaltează permanent, sunt iniţial lăudaţi ca fiind aleşi pentru o sarcină de o importanţă capitală. Dacă se dovedesc a fi, la rândul lor, insuficient maturizaţi ideologic (necooperanţi), atunci aceştia obstrucţionează, indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia lor în planul realităţii „burgheze”, legile istorice imuabile după care se ghidează devenirea umană şi pe care partidul nu face altceva decât să le pună în practică. Astfel, în planul realităţii ideologice, vinovăţia condamnatului este acum dincolo de orice îndoială, el nedevenind altceva decât un duşman care obnubilează progresul istoric şi care devine astfel indezirabil.²⁰

Premise ale conflictului sino-sovietic

După scurta introducere făcută în paginile de mai sus fenomenului ideologic, ne putem concentra acum atenţia asupra disputei dintre cei doi coloşi ai lumii comuniste, Uniunea Sovietică şi China. Dimensiunea cea mai importantă a existenţei lor era, cu siguranţa, cea ideologică²¹: leninismul reprezenta însăşi filosofia, raţiunea existenţială care le legitima prezenţa politică şi le permitea amândorura să pună în aplicare propriul proiect de asaltare a realităţii. Sigur, treptat şi dintr-o varietate de motive, ideologia şi-a pierdut aderenţa pe care o avea pentru majoritatea membrilor de partid, transformându-se într-un surogat a ceea ce reprezentase odinioară. Iar în acest proces, conflictul sino-sovietic a jucat, după cum voi încerca să demonstrez, un rol de prim rang.

Revoluţia Bolşevică din octombrie 1917 a condus, cinci ani mai târziu, la emergenţa primului stat socialist din lume. După moartea lui Lenin, survenită în ianuarie 1924, Stalin s-a concentrat pe industrializarea masivă a ţării şi pe centralizare politico-administrativă extremă. China, care a devenit comunistă în 1949, a încercat o abordare mai echilibrată atât a industrializării, punând accent şi „dezvoltarea agriculturală” destinată „consumatorilor” din mediul rural, cât şi a problemelor administrative, punând în practică o formă limitată de descentralizare.²² Agenda internă relativ moderată a Beijingului în primii ani ai Republicii Populare Chineze contrastează în aparenţă cu atitudinea ideologică intransigentă pe care a adoptat-o în polemica de după 1960 cu URSS; situaţia a fost însă mult mai complicată.

Chiar dacă data începerii distonanţei Beijing-Moscova este plasată de cele mai multe ori în 1956, atunci când a fost iniţiată destalinizarea, sau la Conferinţa Partidelor Comuniste (având ca subiect principal problematica internaţională) din 1957 sau chiar din 1960, există autori pentru care ostilitatea a început cu câţiva ani mai devreme. Unul dintre ei este Henry Kissinger, pentru care atitudinea „netovărăşească” a PCUS faţă de PCC cu ocazia declanşării în 1950 a Războiului Coreei (Moscova a pretins „plată în numerar” pentru ajutoarele trimise Beijingului în vederea angajării militare de partea Coreei de Nord împotriva intervenţiei americane) a reprezentat principalul punct de plecare al viitorului conflict.²³ Mao s-a implicat în război deoarece era convins că liderii de la Washington urmăreau de fapt răsturnarea propriului său regim,²⁴ neexcluzând posibilitatea unei agresiuni nucleare.²⁵

Cu toate acestea, pulsiuni latente ale animozităţii viitoare dintre cei doi poli ai lumii comuniste pot fi identificate şi înainte de comunizarea Chinei. Stalin nu a fost niciodată încântat de perspectiva comunizării Chinei sau a oricărui altui stat, dacă procesul nu se desfăşura sub controlul său.²⁶ De fapt, în conflictul latent început în anii ’20 între comuniştii chinezi şi forţele naţionaliste ale Gomindan-ului, Stalin l-a susţinut indirect pe liderul naţionalist Chiang-Kai-shek, cu care putea negocia în manieră atractivă interesele Uniunii Sovietice în eventualitatea unei Chine condusă de Gomindan. De asemenea, caracterul predominant rural al Revoluţiei Chineze îi displăcea lui Stalin, care ar fi preferat o abordare marxistă mai ortodoxă, „bazată pe proletariatul urban”, ignorând însă faptul că şi Revoluţia Rusă a recurs la compromisuri cu ţărănimea pentru a putea supravieţui.²⁷ În ultimă instanţă, Mao nu era agreat personal de secretarul general al PCUS.²⁸

Comuniştii chinezi au sprijinit însă ardent poziţia centrului lumii comuniste pe palierul ideologic sau în ceea ce priveşte politica externă, cel puţin până la sfârşitul anilor ’50, deşi în plan intern manifestau, după cum am văzut, o „independenţă organizaţională” considerabilă.²⁹ Astfel, viitorul conflict sino-sovietic a fost facilitat în subsidiar şi de experienţele revoluţionare diferite ale PCUS, respectiv PCC³⁰: în timp ce sovieticii au ajuns la putere într-o societate indiferentă şi abrutizată şi într-un climat politic ostil, comuniştii chinezi au beneficiat de un real suport popular, o strategie militară superioară Gomindanului şi, nu în ultimul rând, un capital moral net superior naţionaliştilor, asociaţi în mentalul popular cu opresiunea nobiliară; mai mult, Mao şi adepţii săi au reprezentat în timpul invaziei japoneze şi a cuceririi Manciuriei (1937-1945), centrul simbolic al rezistenţei chineze (timp în care comuniştii şi naţionaliştii s-au aliat în vederea respingerii inamicului comun), numărul luptătorilor comunişti multiplicându-se în acest interval de aproximativ zece ori.³¹ Tot în aceşti ani, resentimentele lui Mao faţă de Stalin şi PCUS cresc.

În 1945 Stalin nu i-a permis Chinei să declanşeze o revoluţie şi ne-a spus: „Evitaţi războiul civil. Colaboraţi cu Chiang-Kai-shek. Altminteri Republica Populară Chineză va pieri.” Cu toate acestea nu l-am ascultat, iar revoluţia a izbândit. Chiar şi după victoria revoluţiei, Stalin s-a temut că China poate degenera într-o altă Iugoslavie şi că eu pot deveni un fel de Tito [o temere justificată... n.m.] Ulterior am fost la Moscova [în 1950] şi am încheiat tratatul de alianţă chino-sovietic. Acesta a fost rezultatul unei lupte. Stalin nu a vrut să semneze tratatul; în cele din urmă, după două luni de negocieri, l-a semnat.³²

În ciuda disonanţelor dintre liderii şi experienţele revoluţionare diferite ale celor doi „mari” ai lumii comuniste, Mao nu a contestat niciodată ascendentul stalinist. În 1948, Republica Populară Chineză s-a evidenţiat chiar prin vehemenţa cu care a denunţat „revizionismul” iugoslav, perceput (corect) ca un deserviciu major pentru coeziunea politică şi monolitismul ideologic al „lagărului socialist”. Peste un deceniu, Moscova însăşi va fi admonestată cu acelaşi apelativ, în timp ce Beijingul îşi va asuma acum rolul de contestatar al „centrului moscovit”³³, pretinzând că reprezintă acum noul pol ideologic al lumii comuniste, o dată ce autenticul leninism fusese abandonat de liderii de la Kremlin.³⁴

Anii care au urmat morţii lui Stalin au prezentat un potenţial de ameliorare a relaţiilor economice şi tehnologice dintre cele două ţări.³⁵ Însă destalinizarea iniţiată de Nikita Hruşciov în 1956 la Congresul XX al PCUS³⁶ i-a pus capăt, reprezentând cu siguranţă momentul cel mai tensionat din relaţiile sino-sovietice anterioare conflictului propriu zis. Deşi Stalin nu era neapărat agreat la Beijing, el simboliza unitatea ideologică şi politică indestructibilă a mişcării comuniste mondiale; demantelarea mitului său echivala pentru conducerea chineză dar şi pentru mulţi alţi  lideri ai statelor socialiste cu o enormă lovitură la adresa prestigiului, forţei şi imaginii comunismului la nivel global. Dar, deocamdată „Mao Zedong are grijă să nu îl înfrunte direct pe Hruşciov, dovedindu-se, din 1954 până în 1957, un colaborator loial. El nu încearcă să profite de criza dublă declanşată de destalinizare şi de evenimentele din octombrie 1956 din Polonia şi din Ungaria [de fapt, turbulenţele socio-politice din Polonia au atins apogeul în vara lui 1956, în timp ce mult mai severa criză maghiară a ajuns la zenit la sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie, n.m.], pentru a submina autoritatea Uniunii Sovietice; dimpotrivă, intervine pe lângă comuniştii est-europeni, încercând să consolideze respectul faţă de «rolul conducător al Uniunii Sovietice».”³⁷ Însă sub faţada unităţii ideologice, nemulţumirile chinezilor legate de sovietici încep să se acumuleze.

Astfel, la Conferinţa Partidelor Comuniste din 1957 având ca subiect problematica internaţională, Beijingul, deşi a acceptat formal preeminenţa sovietică în rezoluţia adoptată la final, a afişat o atitudine care făcea notă discordantă cu poziţia ideologică a Moscovei. Eliminându-şi, tot în acelaşi an, şi ultimii rivali majori³⁸, Hruşciov poate impune acum în forţă noi concepte ca şi „coexistenţă paşnică” (apariţia armelor nucleare invalidează rivalitatea agresivă dintre cele două „lagăre”, aşa cum o postulase Lenin; competiţia se mută de la nivelul militar la cel economico-social, ea desfăşurându-se acum eminamente paşnic, rivalitatea între cele două părţi rămânând însă insurmontabilă)³⁹ sau „tranziţie paşnică” (revoluţiile comuniste se pot produce, în contrast cu canonului marxist-leninist, şi în absenţa violenţei). Retorica hruşciovistă pedalează însă şi pe pretinsa superioritate tehnologică a Uniunii Sovietice în raport cu Statele Unite, alimentată fiind de lansarea cu succes a primului satelit pe orbita pământului, Sputnikul, în acelaşi an (nu se poate nega însă neliniştea pe care evenimentul a produs-o în epocă pentru liderii de la Washington, impulsionând totodată cercetarea americană în domeniu).

Pe Mao, noua abordare ideologică a Moscovei îl nelinişteşte. El încearcă să o „corecteze” încă din timpul conferinţei, insistând ca lagărul socialist să adopte o atitudine mult mai belicoasă faţă de „imperialişti”. Investind probabil prea multă încredere în retorica triumfalistă a lui Hruşciov şi ţinând în acelaşi timp cont şi de interesele statului pe care îl conducea, afectat, după cum vom vedea, de noua orientare internaţională a Moscovei, liderul de la Beijing îşi supraestimează totodată ponderea decizională în cadrul lumii comuniste. Astfel, după moartea lui Stalin, Mao devine decanul de vârstă al conducătorilor comunişti⁴⁰, fapt care îi stimulează ambiţiile politice, imaginea sa despre sine în timpul conferinţei din 1957 fiind aceea a unui „king-maker”.⁴¹

„Stângism” versus revizionism. Dimensiunea ideologică a conflictului

Numitorul comun al multor autori occidentali care au tratat în epocă relativ insolita ruptură ideologică dintre China şi URSS rezidă în investirea ei cu un caracter „schismatic”.⁴² Termenul este unul de factură teologică, dar ideologia împrumută doar, după cum am avut ocazia să constatăm, aparenţa unei mişcări religioase. Pe cale de consecinţă, este doar parţial adecvat pentru explicitarea fondului deosebit de tensionat al conflictului. Ne ajută să înţelegem, pe de altă parte, de ce ciocnirile petrecute în interiorul lumii comuniste sunt resimţite mult mai intens de către protagonişti, neputând lăsa statele neparticipante neutre şi de ce se soldează, în cazuri insurmontabile cu ceea ce s-ar putea numi, din nou, doar parţial adecvat – „excomunicări”.⁴³

Dintre cele câteva dimensiuni majore, interdependente ale disputei dintre Beijing şi Moscova, devenită publică în 1961, am să încep cu prima şi cea mai importantă, cea ideologică. Leninismul este textura ideocratică, Weltanschauung-ul care le subîntinde pe toate celelalte; paradoxal însă, aşa cum observa Brezinski, conflictul a afectat enorm credibilitatea ideologică a comunismului internaţional. Scânteia revoluţionar-romantică a moştenirii lui Lenin s-a consumat, „autosubminându-se progresiv.”⁴⁴ După provocarea titoistă şi destalinizare, polemica celor doi coloşi ai comunismului a condus la emascularea  ideologiei în forma în care existase şi exercitase o imensă influenţă în aproape toate părţile lumii începând cu Revoluţia Bolşevică şi terminând cu dispariţia lui Stalin.⁴⁵ Bineînţeles, nu s-a ajuns la acest deznodământ din raţiuni exclusiv ideologice; astfel, puţinele beneficii economice aduse de industrializarea masivă din epoca stalinistă (nedistribuite echitabil la nivel social) s-au consumat treptat în anii de apogeu ai disputei cu China, conducând astfel la un recul amplu a fenomenului comunist în toate sferele existenţei sale, mai puţin în cea mediatico-propagandistică. Nu trebuie uitate, în plan extern, răsunătoarele insuccese sovietice din competiţia cu Statele Unite, cele mai cunoscute fiind criza Berlinului şi criza rachetelor din Cuba, dur criticate de conducerea chineză care le-a taxat drept „aventuriste” şi iresponsabile.⁴⁶

Pe scurt, noua viziune internaţională a Moscovei, coexistenţa paşnică, rezona la Beijing cu o trădare a intereselor proletariatului mondial şi a idealului revoluţionar leninist.⁴⁷ Dacă sovieticii susţineau că lupta de clasă, în forma în care fusese teoretizată de Lenin, nu mai era aplicabilă într-un mediu internaţional nuclearizat deoarece risca să distrugă sau cel puţin să îndepărteze de idealul revoluţionar însăşi categoria socială în numele căreia era condusă revoluţia⁴⁸, chinezii erau de părere că tocmai în acest context, în care mişcarea comunistă internaţională avea o şansă de a definitiva revoluţia la nivel global, lupta dintre cele două lagăre ar trebui intensificată. Mai mult, Mao argumenta că Lenin, autorul conceptului de coexistenţă paşnică, investise sintagma cu o funcţie limitată şi temporară şi că, în definitiv, nu este posibil ca „clasele şi naţiunile opresate să coexiste în pace cu clasele şi naţiunile opresoare.”⁴⁹ Mai mult, rolul tehnologiei nu ar trebui să fie, în optica maoistă, superior rolului omului în procesul istoric; „În prezent, ca şi în trecut, omul este factorul decisiv”, iar progresul istoric care conduce inevitabil spre revoluţia mondială nu este obstrucţionat de apariţia armamentului nuclear.⁵⁰ Coexistenţa paşnică autentică nu va fi posibilă decât după demantelarea structurilor sociale de clasă şi a economiilor capitaliste, între oameni liberi şi egali, deci numai după concretizarea revoluţiei la scară globală.⁵¹

Temătoare de consecinţele unui război nuclear şi dornică de a se concentra substanţial pe agenda internă în vederea reformării unei economii epuizate şi disfuncţionale, Uniunea Sovietică dezavua până şi cel mai mic conflict local ca având o potenţialitate globală şi implicit nucleară. Ideologii de la Beijing contraargumentau avansând distincţia între războaie „juste”sau „revoluţionare”, respectiv războaie „injuste”. Confuzia între cele două era extrem de pernicioasă, servind numai interesele „lagărului imperialist”.⁵² Erijându-se în protectoarea naţiunilor oprimate de colonialism, China maoistă insista asupra legitimităţii războaielor de eliberare naţională, percepute ca o nouă formă a luptei revoluţionare. Miza revoluţiei mondiale nu mai era dată, în viziunea chineză, de conflictul dintre proletariat şi reprezentanţii capitalismului, ci dintre populaţiile din Lumea a Treia, oprimate de secole întregi de colonialism, care luptau acum pentru câştigarea independenţei în raport cu imperialismul occidental.⁵³

Atribuindu-i marxismului valenţele radicale pe care le conţineau lucrări de popularizare ca Manifestul Partidului Comunist, chinezii insistau asupra dogmei referitoare la înfăptuirea violentă a revoluţiei. „Proletariatul ar prefera, bineînţeles, să câştige puterea prin mijloace paşnice”, argumentau în continuare aceştia. „dar dovezile istorice abundente indică faptul că clasele reacţionare nu abandonează niciodată puterea voluntar şi că acestea sunt întotdeauna primele care folosesc violenţa pentru a reprima mişcarea revoluţionară de masă şi a provoca război civil”, obligând proletariatul să reacţioneze în aceeaşi manieră.⁵⁴ O viziune tipic leninistă, a cărei absenţă din planul relaţiilor internaţionale era reproşată Moscovei de către Beijing. Renunţând la componenta incisivă şi intolerantă a luptei revoluţionare, sovieticii erau acuzaţi de aceeaşi greşeală de care bolşevicii îi acuzaseră pe menşevici la începutul secolului: aceea că, lăsând garda ideologică jos sub pretextul subminării paşnice şi graduale a sistemului capitalist din interior, îşi pierd vigilenţa revoluţionară permiţând astfel forţelor contrarevoluţionare să penetreze şi să distrugă încet, dar eficient mişcarea socialistă.⁵⁵Astfel,  PCC a ajuns să acuze partidul care a dus la îndeplinire prima revoluţie marxist-leninistă de revizionism, iar Hruşciov era asemănat cu Eduard Bernstein, unul dintre fondatorii social-democraţiei, deoarece amândoi se făceau vinovaţi de „trădarea Marxismului” prin opoziţia pe care o manifestau faţă de „violenţa revoluţionară” şi prin acceptarea „căii parlamentare”de realizare a revoluţiei.⁵⁶ În plan intern, conceptul hruşciovist de „stat al întregului popor” (care se dorea a fi deschis şi reformist, nu închis şi dogmatic ca în perioada stalinistă) era la rândul său acuzat de abatere de la canonul leninist, care înţelegea statul ca „dictatură a proletariatului”⁵⁷ asupra fostelor clase exploatatoare, un organism politic tranzitoriu în parcursul spre societatea comunistă pură, şi nu ca o reconciliere tuturor forţelor sociale existente, mai ales că Uniunea Sovietică era încă departe de construirea propriu-zisă a comunismului.⁵⁸

Riposta sovietică nu s-a lăsat aşteptată. În primul rând, ideologii PCUS au reliefat ori de câte ori au avut ocazia caracterul imoral al războiului „termonuclear” şi consecinţele devastatoare pe care le-ar antrena asupra unui proletariat mondial care de fapt nici nu îl aprobă. Apoi, se susţinea, lupta de clasă de la mijlocul secolului XX poate fi atât paşnică, dar şi violentă, în funcţie de şansele de reuşită ale revoluţiei; chinezii nu făceau decât să hipertrofieze componenta sa paşnică, aşa cum era prezentat de la Moscova, fără a ţine cont  de existenţa componentei violente. În ceea ce priveşte mişcările de eliberare naţională pe care China încerca să le atragă de partea sa pentru a contesta cu cât mai mult succes monopolul ideologic al URSS, acestea se „izolau” faţă de adevăratul centru al revoluţiei mondiale şi fragmentau astfel potenţialul combativ al „lagărului socialist” în permanenta sa competiţie cu cel „imperialist”.⁵⁹

Pentru ideologii sovietici, atitudinea Chinei amintea de ceea ce Lenin numise „boala copilăriei comunismului”, mai exact comunismul „stângist”: o formă romantică şi intransigentă de comunism care recuza orice tip de compromis pe care revoluţionarii l-ar putea face cu structurile sociale şi politice „burgheze” ca sindicatele, parlamentele etc, obstrucţionând astfel însăşi reuşita revoluţiei. Comunismul, argumenta Lenin, trebuie edificat  utilizând „nu […] un material uman imaginar sau anume creat de noi, ci cu materialul uman pe care ni l-a lăsat moştenire capitalismul”. Numai derivând fără prejudecăţi avantaje din structurile capitaliste şi folosindu-le pentru cauza proprie pot comuniştii să ajungă la putere şi să iniţieze cu succes transformările revoluţionare conţinute în filosofia radicală care îi animă, ideologia marxist-leninistă. „Totul este să ştii să aplici această tactică (de colaborare temporară cu forţe necomuniste, n.m.) în aşa fel încât să nu coboare, ci să ridice nivelul general al conştiinţei, al spiritului revoluţionar, al capacităţii de luptă şi victorie a proletariatului.”⁶⁰ Pe cale de consecinţă, Mao şi acoliţii săi se mai făceau vinovaţi în ochii sovieticilor şi de troţkism⁶¹, adică de ceea ce am putea numi „nerăbdare” revoluţionară: postulând teoria revoluţiei permanente şi a ne-precupeţirii nici unui efort în vederea punerii ei în practică, „eternul radical” Leon Troţki ameninţa, prin romantismul şi intransigenţa sa, consolidarea revoluţiilor reale.⁶²

Comuniştii chinezi au respins, neconvingător, atât acuza de „stângism”, cât şi pe cea de troţkism, afirmând, în cazul primeia, că în Stîngismul – boala copilăriei comunismului, autorul critică „stângismul” numai după ce condamnă categoric revizionismul, cel mai mare pericol la adresa mişcării comuniste – iar în cazul celei de a doua reluând interpretarea stalinistă a troţkismului, aceea de subspecie a menşevismului, de „repudiere a revoluţiei” cu care maoiştii pretindeau că nu se întâlnesc în nici un punct al programului lor ideologic, ceea ce nu se putea afirma, conchideau ei, şi despre sovietici.⁶³

Se pune în mod firesc întrebarea: care parte putea pretinde că îşi bazează poziţia pe autentice fundamente leniniste? Un răspuns pertinent la această întrebare este extrem de dificil, dacă nu imposibil de dat: din scrierile lui Lenin se pot desprinde citate care să ofere credibilitate atât Moscovei, cât şi Beijingului. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică este la fel de vulnerabilă la culpa de revizionism pe cât este şi Republica Populară Chineză la cea de „stângism”. Formularea problemei în termeni de acest gen este în consecinţă improprie.

Leninismul ca ideologie se adaptează la particularităţile economice, sociale, politice şi culturale ale fiecărei societăţi pe care îşi propune să o asalteze. „A nu stăpîni toate mijloacele de luptă înseamnă a risca o mare înfrângere – uneori chiar o înfrângere hotărâtoare”, scria Lenin.⁶⁴ Cu acest argument ar fi fost probabil de acord ambele tabere. În concluzie, pot fi conceptualizate mai multe tipuri de leninism. Referindu-se la China, Lewis Feuer avansează conceptul de „marxism chinezesc”, sau „maoist”. Spre deosebire de marxismul clasic, cel „maoist” s-ar adresa nu proletariatului, ci ţărănimii mondiale. Înţeles ca o exacerbare a componentei asiatice a marxismului, proces demarat, în opinia autorului, odată cu victoria revoluţiei bolşevice,

Marxismul asianizat implică cinci elemente: acceptarea mai degrabă a Asiei decât a Europei de Vest ca teatru decisiv în lupta pentru socialism, respingerea noţiunii că ţările asiatice feudale sau semi-feudale ar trebui să treacă printr-o fază capitalistă (pentru a putea ajunge la revoluţia socialistă şi, ulterior, la comunism), un dispreţ crescut pentru valorile civilizaţiei vestice democratice, abrogarea dialecticii economice ca lege a schimbării istorice, şi în sfârşit mai sus amintita elevare a ţărănimii ca clasă înzestrată cu misiunea revoluţionară. Marxismul maoist nu este deci preocupat de Marx teoreticianul economic; este indiferent argumentelor despre legea marxistă a scăderii ratei sau a profitului; va fi hotărât să răstoarne capitalismul în orice formă, stabilă sau nu.⁶⁵

Analiza lui Feuer este judicioasă cu excepţia unui singur neajuns, şi anume, confuzia dintre marxism şi leninism. Aşa cum am menţionat şi la începutul eseului, deşi între marxism şi leninism există o anumită filiaţie, cele două nu se confundă, prima fiind o filosofie cu potenţial ideologic, în timp ce ultima este o ideologie cu o aparenţă filosofică. Cel care a teoretizat posibilitatea depăşirii etapei capitaliste şi a concretizării revoluţiei într-un mediu feudal sau semi-feudal a fost Lenin, nu Marx; cel care dispreţuia profund civilizaţia europeană aflată în „stadiul cel mai înalt al capitalismului” era Lenin, nu Marx; cel care a pus accent pe revoluţie ca proiect politic fezabil şi nu ca viitor îndepărtat realizabil prin conştientizarea apartenenţei de clasă a proletariatului mondial a fost Lenin, nu Marx, autorul revoluţiei bolşevice insistând asupra necesităţii ca proletariatul să fie ajutat să se maturizeze ideologic şi politic de „revoluţionari de profesie” constituiţi într-un partid politic care să îl reprezinte şi totodată să îi lumineze propriile interese.

Conceptul care ar surprinde poate mai bine maoismul, atât ca ideologie, cât şi ca tactică revoluţionară, ar fi acela de leninism asianizat. Conceptul se pliază pe observaţiile aduse în discuţie de Feuer în ceea ce priveşte „marxismul asianizat” cu menţiunea că, aşa cum am încercat să demonstrez în paragraful anterior, termenul marxism are o utilizare improprie, fiind mai degrabă substituibil cu cel de leninism. Leninismul asianizat îşi construieşte semantica pornind de la  parametri ca romantism intelectual⁶⁶ şi intransigenţă revoluţionară, plasând considerentele revoluţionare practice deasupra oricărei teorii existente. Contraponderea leninismului asianizat o reprezintă leninismul europenizat. Acoperind bineînţeles poziţia sovietică în cadrul conflictului, leninismul europenizat este la fel de pragmatic ca şi cel de la care îşi împrumută numele, fiind în schimb caracterizat de o toleranţă neobişnuit de mare faţă de regimurile politice necomuniste. Nu îşi pierde însă atributul care îi conferă esenţa leninistă, şi anume acela de asalt permanent asupra lumii reale, numai că încearcă să îşi îndeplinească obiectivul prin mijloace sensibil diferite – competiţia paşnică. Este deci mai tolerant, preferând să îşi amâne temporar obiectivul principal, până atunci când se va considera pregătit să îl pună în aplicare fără riscuri majore. Atât leninismul asianizat cât şi cel europenizat poartă amprenta ambivalenţei culturale a lui Lenin însuşi, influenţat de o filosofie de factură europeană pe care a dogmatizat-o pentru a o putea utiliza în vederea unor planuri politice tangibile, îndeplinite în manieră asiatică.

Dacă leninismul ca ideologie se pretează într-o anumită măsură unor interpretări plurivalente, leninismul ca disciplină revoluţionară este în schimb monocentric. „Centralismul democratic” avansat de Lenin cu ocazia Congresului al IV-lea al Partidului Muncitoresc Social Democrat Rus din 1906 se baza pe conducerea fermă a unui singur partid, a unui singur centru revoluţionar care ar fi constituit premisa revoluţiei mondiale. Ce avea de a face o astfel de grupare politică cu democraţia? Faptul că – se argumenta – în cadrul ei, deciziile erau articulate prin intermediul dezbaterilor colective dar, odată stabilite – aici intervenea centralismul – ele urmau să fie implementate cât mai curând posibil şi fără alte dezbateri suplimentare. Sigur, odată ce bolşevicii au ajuns la putere şi aripa menşevică a partidului a fost distrusă, Lenin a preferat să uite acest concept, pe care l-a catalogat probabil drept ca un compromis necesar în vederea creşterii puterii facţiunii bolşevice în cadrul partidului şi, pe termen lung, un compromis printre multe altele pentru singura cauză importantă pentru el, cea a reuşitei revoluţiei. Ideea este că, aşa cum voi încerca să demonstrez atunci când voi analiza dimensiunea politică a conflictului, leninismului ca ideologie monolitică îi este necesar un singur centru pentru a îşi duce la bun sfârşit proiectul de asaltare şi distrugere a realităţii; dacă acesta este disputat sau fragmentat leninismul, atât ca ideologie cât şi ca practică revoluţionară, nu poate sfârşi decât prin implozie.

Dimensiunea geopolitică a conflictului

Oricât ar părea de paradoxal ca disputa dintre două puteri comuniste să împlice o dimensiune geopolitică⁶⁷, ea o face totuşi. Ideologia nu putea să existe în afară unei ancorări teritoriale, iar o optică geopolitică oferă cadrul necesar înţelegerii acesteia pornind de la factori preponderent geografici.

În primul rând trebuie remarcat binecunoscutul fapt că, după finalizarea celui de al Doilea Război Mondial, Europa de Est întrase în sfera de influenţă sovietică. Pe cale de consecinţă, Moscova avea tot interesul de a menţine şi consolida noul statu quo geopolitic. Poziţia ei nu era însă neapărat „defensivă”, aşa cum o numeşte François Fejtő, ci mai degrabă pragmatic- expectativă în raport cu foştii săi aliaţi. Odată ce PCC a cucerit puterea în China, politica sa externă s-a remarcat printr-un plus de „dinamicitate” şi „agresivitate”: noii lideri de la Beijing ar fi dorit ca URSS-ul să fructifice noua dependenţă a Europei de Est şi, conjugându-şi forţele cu cele chineze, să amplifice presiunile asupra „lagărului imperialist”.⁶⁸

Într-adevăr, o politică externă combativă a comunismului internaţional ar fi avantajat Beijingul. Mao şi susţinătorii săi au preluat puterea într-o ţară grav afectată de războaie civile şi de ocupaţia japoneză. În 1950, la un an după preluarea puterii, PCC a trebuit să aloce imense resurse financiare, umane şi logistice în Războiul Coreei, fapt care a obstrucţionat şansele, şi aşa foarte mici, de redresare economică a ţării într-un interval de timp rezonabil ca durată. URSS-ul adoptase o poziţie circumspectă faţă de China comunistă, iar Mao credea că va putea ameliora calitatea ajutoarelor sovietice prin întărirea coeziunii lumii comuniste împotriva duşmanului exterior, Occidentul. În plus, se credea că tradiţionala izolare diplomatică a Chinei ar fi fost surmontată printr-o astfel de politică.⁶⁹

Astfel, putem înţelege acum mai uşor de ce destalinizarea şi relaxarea relaţiilor dintre cele două tabere ale Războiului Rece antrena un deserviciu major pentru Republica Populară Chineză. Relaţiile cu Vestul nemaifiind atât de încordate, motivele pentru care URSS ar fi contribuit la dezvoltarea economiei, infrastructurii şi poziţiei militare a Chinei s-au diminuat, bulversând planurile lui Mao de redresare rapidă a ţării pe care o conducea. Mai trebuie adăugat faptul că, deşi Mao încercase o anumită formă de destalinizare („campania celor 100 de flori”, prin care se încuraja gândirea critică în speranţa diminuării dificultăţilor cu care se confrunta regimul, dar mai ales identificarea şi neutralizărea celor ostili liniei maoiste⁷⁰), ea a eşuat, în parte şi sub influenţa revoltelor cauzate de destalinizare în Europa de Est, afectând grav stabilitatea politică a regimului de la Beijing, confruntat cu puternice contestări sociale, „aproape la fel de serioase ca revolta din Ungaria.” Mai mult, tulburările est-europene au necesitat o concentrare a resurselor economice sovietice pentru pacificarea zonei care a dus la neglijarea Chinei şi a „ambiţioaselor sale planuri de industrializare.”⁷¹

În 1958 Mao va încerca să elimine forţele naţionaliste din Taiwan, unde se retrăseseră după înfrângerea din 1949, şi să  readucă insula sub controlul Chinei (de sub care, de jure, nu a ieşit nici astăzi; de facto însă, China continentală şi cea insulară au economii şi sisteme politice diferite şi independente, chiar dacă Beijingul nu a încetat şi probabil nu va înceta niciodată să emită pretenţii asupra insulei). Datorită legăturilor pe care Chiang-Kai-shek le dezvoltase cu guvernul american, nave militare ale Statelor Unite au început să patruleze în zonă, determinându-l pe Mao să îşi retragă trupele şi să îi acuze pe sovietici de absenţa oricărui sprijin, fie el şi moral.⁷² Hruşciov a ripostat afirmând că gestul chinezilor a fost lipsit de responsabilitate şi de simţ politic; doi ani mai târziu, coroborat şi cu alţi factori, evenimentul va conduce la retragerea celor 1390⁷³ de consilieri sovietici din China, o serioasă lovitură pentru dezvoltarea economică a ţării.⁷⁴ Nu trebuie uitat faptul că provocarea nereuşită a Beijingului legată de Taiwan a rezultat dintr-o altă nereuşită, de data aceasta sovietică. URSS dorea, cu un an înaintea crizei din Taiwan, să îşi extindă flota în Oceanul Pacific. Asta ar fi însemnat ca submarinele şi navele sovietice să poată ancora şi alimenta fără probleme în porturile aflate pe întinsul litoral chinez. În schimb, Moscova era dispusă să permită intrarea navelor chineze în porturile sovietice de la Marea Arctică. Beijingul nu numai că a refuzat, dar se pare că a decis să sfideze politica de coexistenţă paşnică a Moscovei ameninţând Taiwanul.⁷⁵

Un an după încheierea crizei din Taiwan, disputele teritoriale dintre China şi India au devenit foarte vizibile. La începutul anilor ’50, pentru a-şi proteja mai bine „graniţele «naturale»” şi pentru a compensa umilirea suferită în Taiwan, China ocupase militar Tibetul, un teritoriu pe care britanicii îl menţinuseră ca „stat-tampon” între India şi Imperiul Ţarist. India nu s-a opus gestului Beijingului decât atunci când a aflat că, pentru a facilita accesul trupelor sale în Tibet în vederea reprimării unei revolte populare, China ocupase Aksai-Chin, un teritoriu indian. Insistând că revolta fusese instrumentată de „agenţi indieni, americani şi ai Gomindan-ului”, guvernul de la Beijing refuzase să se retragă din Aksai Chin. Urmarea va fi aceea că, peste trei ani India şi China se vor afla într-un război deschis, iar prima va fi susţinută diplomatic şi chiar militar de Moscova. Chinezii au ieşit în cele din urmă învingători, dar incidentul a amplificat considerabil disputa sino-sovietică.⁷⁶

Propunându-şi să testeze limitele diplomaţiei americane şi, probabil, aşa cum a opinat fostul diplomat român Mircea Maliţa – să demonstreze guvernului de la Beijing că politica externă sovietică nu este atât de paşnică şi de capitulardă în raport cu „imperialismul”⁷⁷ – Hruşciov a încercat, fără succes, să rezolve în forţă statutul Berlinului şi, mai important, a declanşat cea mai gravă criză a secolului XX, pe cea a rachetelor din Cuba. În caz că ar fi reuşit să menţină armamentul nuclear în Cuba, URSS ar fi câştigat un avantaj major în confruntarea cu Occidentul, din care cu siguranţă ar fi beneficiat şi China; eşuând, şi-a atras oprobiul Beijingului, care a catalogat politica sovietică în Cuba drept „aventuristă” şi iresponsabilă.⁷⁸

Disputele teritoriale dintre Rusia şi China au o lungă istorie; nu vom intra în amănunte, deoarece ele nu prezintă importanţă pentru miza prezentului eseu. Este suficientă menţionarea faptului că, după depăşirea fazei critice a conflictului (prima jumătate a anilor ’60) de o parte şi de alta a graniţei a graniţei sovieto-chineze având o lungime de aproximativ 4000 de kilometri au avut loc sporadice conflicte militare.⁷⁹ Un alt factor care a deteriorat relaţiile sino-sovietice şi care poate fi analizat cu ajutorul instrumentarului geopolitic este constanta opoziţie a Kremlinului faţă de dezvoltarea nucleară a puternicului său vecin sudic. Reuşind să îşi revină treptat după abrupta retragere a experţilor sovietici, China a dezvoltat un program nuclear independent, testând „prima încărcătură atomică” în 1964 şi în 1967 „prima bombă cu hidrogen.”⁸⁰

În final este foarte interesant de remarcat cum se combină leninismul asianizat cu gândirea de factură geopolitică. Încă din timpul luptelor împotriva ocupantului japonez, Mao observase că acesta poate controla relativ uşor oraşele chineze, dar întâmpină mari dificultăţi în ceea ce priveşte controlul zonelor rurale. Pe cale de consecinţă, „Războiul revoluţionar apărea drept o operaţiune de încercuire a oraşelor de către zone rurale.” Generalul Lin Biao a extrapolat teoria la scară globală – zonele dezvoltate, „urbane” ale lumii, Statele Unite şi Europa de Vest, trebuie încercuite de cele subdezvoltate, „rurale”, reprezentate de Asia, Africa şi America de Sud, acestea cuprinzând totodată şi „zdrobitoarea majoritate a populaţiei mondiale”. Teoria a atins apogeul în a doua jumătate a anilor 1960 şi intrând apoi într-un con de  umbră după căderea în dizgraţie a generalului. Începând cu 1970, Mao dezvoltă o nouă teorie geopolitică foarte asemănătoare sociologului marxist Immanuel Wallerstein. Denumită „«teoria celor trei lumi»”, ea plasează superputerile în pe primul loc, Japonia şi Europa Occidentală pe locul doi, în timp ce China este asimilată Lumii a Treia.⁸¹ China va ajunge astfel să denunţe rivalitatea superputerilor din cadrul Războiului Rece incluzându-se, alături de Iugoslavia pe care o detesta, (Beijingul a condamnat vehement încercările făcute de sovietici după moartea lui Stalin de a readuce ideologic Belgradul în „lagărul socialist”) – în categoria ţărilor „neutre”.

Dimensiunea economică a conflictului

Aşa cum am amintit în secţiunea precedentă a eseului, cei 1390 de experţi sovietici care demarau proiecte economice şi infrastructurale pentru China comunistă aflată la început de drum au fost retraşi în 1960 ca urmare a încercării eşuate a Beijingului de a ocupa Taiwanul, insucces pe care Mao l-a atribuit neimplicării conducerii de la Moscova. Acţiunea a durat aproximativ o lună, timp în care China a pierdut 343 de contracte şi „257 de proiecte ştiinţifice şi de cooperare tehnică” în care respectivii consilieri economici erau implicaţi.⁸²

Dar neînţelegerile economice între cele două puteri comuniste începuseră mult mai devreme. Chinezii le reproşau sovieticilor că, încă de la proclamarea Republicii Populare, Stalin a făcut tot posibilul pentru a o exploata. Împrumuturile pe care Stalin le acordase Chinei în timpul Războiului Coreei au fost plătite înapoi cu dobândă (gest inadmisibil, din punctul de vedere al Beijingului, pentru un stat care se considera farul revoluţiei mondiale şi care ar fi trebuit să acţioneze în vederea încurajării şi consolidării revoluţiilor de pretutindeni, nu în vederea obstrucţionării lor), Mao afirmând fără ocol că ţara sa a fost prejudiciată. Mai mult, s-au făcut presupuneri în legătură cu o posibilă întreţinere a conflictului din Coreea chiar de către Stalin însuşi, care ar fi urmărit astfel să epuizeze tânăra Republică Populară. „Trebuie să fi fost adevărat” scrie Michael Lynch, „pentru că imediat după moartea lui Stalin în 1953 s-a negociat încheierea armistiţiului”.⁸³ Mai mult, continuau chinezii, Republica Populară ar fi fost înşelată şi în privinţa preţurilor practicate de sovietici, „mult mai ridicate decât cele de pe piaţa mondială”, cumpărând în special „material de război” care „a fost folosit în războiul pentru a rezista agresiunii Statelor Unite şi a ajuta Coreea.”⁸⁴ Dacă luăm în  calcul şi posibilitatea ca sovieticii să fi întreţinut deliberat războiul Coreei pentru a destabiliza China, nemulţumirile Beijingului se justifică cu prisosinţă.

Însă Moscova post-stalinistă încerca să acrediteze o altă variantă a disputei economice. Acuzând conducerea de la Beijing că a transpus conflictul sino-sovietic în planul relaţiilor internaţionale, ea învinovăţea Republica Populară pentru declinul raporturilor comerciale dintre cele două state. Între 1960 şi 1963, susţineau sovieticii, comerţul Beijingului cu Moscova „fusese redus cu aproximativ 67 de procente”, iar „livrările de fabrici industriale [dinspre URSS spre Republica Populară, n.m.] au scăzut de 40 de ori.”⁸⁵ Bineînţeles, chinezii dezminţeau responsabilitatea pe care le-o atribuiau sovieticii pentru drastica diminuare a raporturilor comerciale dintre cele două părţi, având în mare măsură dreptate. Beijingul amintea de „dezastrele naturale extraordinare” care se abătuseră asupra Republicii Populare între 1959 şi 1961, susţinând că este „nerezonabil” din partea Moscovei să acuze China de diminuarea raporturilor comerciale, când ea ar fi avut nevoie de ele mai mult ca oricând.⁸⁶ Atunci când Hruşciov a criticat, la sfârşitul anilor ’50, Marele Salt Înainte, un program de redresare economică iniţiat de Mao şi cu consecinţe catastrofale pentru dezvoltarea pe termen mediu a Chinei, despre a cărui existenţă fusese înştiinţat de mareşalul chinez Peng Dehuai – relaţiile sino-sovietice au suferit un nou recul.⁸⁷

O trăsătură interesantă a leninismului asianizat, care îi demonstrează atât pragmatismul cât şi lentoarea cu care a înţeles adevărata importanţă a dimensiunii ideologice circumscrisă conflictului său cu leninismul europenizat poate fi găsită într-o scrisoare a CC a PCC către CC a PCUS din februarie 1963. Găsim aici un paragraf demn de atenţie: „Nimeni nu este într-o poziţie mai bună decât voi” – scriau chinezii – „pentru a cunoaşte cauza reală a descreşterii comerţului sino-sovietic din ultimii ani. Această descreştere a fost rezultatul precis a extinderii voastre a neînţelegerilor din planul ideologiei în cel al relaţiilor interstatale.”⁸⁸ Dar „extinderea” disensiunilor sino-sovietice nu a ieşit niciodată din sfera ideologică. Nu avea cum. Mai degrabă sfera ideologică le-a subîntins pe toate celorlalte.

Dimensiunea politică a conflictului

PCUS a fost înconjurat întotdeauna de o aură de mesianism, fiind primul partid comunist care a pus în practică o revoluţie comunistă reuşită. Nu ar fi fost însă capabil să îndeplinească acest deziderat de unul singur, fiind ajutat nu numai de confuzia şi lipsa de fermitate a guvernului menşevic (februarie-octombrie 1917) ci şi, mai ales de consistentul ajutor financiar al Germaniei wilhelmiene care urmărea răsturnarea absolutismului ţarist, ajutor care a fost primit de bolşevici constant, începând cam la un an de la declanşarea Primului Război Mondial.⁸⁹ Pe cale de consecinţă, Moscova s-a considerat, de-a lungul întregii existenţe a Uniunii Sovietice, singurul centru, iar după izbucnirea conflictului sino-sovietic, adevăratul centru al revoluţiei mondiale a cărei îndeplinire, urmând legile dialectice ale istoriei, era o chestiune de timp.

PCC nu a ezitat niciodată, de la declanşarea conflictului sino-sovietic, să pună într-o lumină negativă şi să conteste preeminenţa ideologică şi politică a „centrului moscovit”, acuzând URSS că „încalcă suveranitatea şi independenţa ţărilor frăţeşti”. După 1960, când Moscova făcea eforturi pentru a eficientiza economia sovietică şi a dirija, prin intermediul Consiliului pentru Ajutor Economic Reciproc, economia întregii tabere socialiste, Beijingul i-a acuzat pe sovietici că au „introdus legea junglei din lumea capitalistă în relaţiile dintre ţările socialiste” şi că „urmează deschis exemplul Pieţei Comune [Europene, n.m.] care a fost organizată de grupuri capitaliste monopoliste”.⁹⁰

Uniunea Sovietică mai era acuzată şi de încercarea de a răsturna, sau cel puţin de a prejudicia regimul comunist chinez prin amplificarea deliberată a tensiunilor naţionaliste. La începutul anului 1962, provincia chineză Xinjiang, unde grupul etnic dominant îl reprezenta populaţia uigură, a trecut printr-o serie de revolte. Sensibilă pentru regimul de la Beijing deoarece adăpostea facilităţile nucleare secrete ale acestuia, provincia a fost pacificată în manieră violentă, nu înainte ca unele grupuri etnice să fi emigrat în URSS, dezvăluind abuzurile la care au fost supuse sub conducerea chineză. Beijingul a fost ferm convins că propaganda sovietică se afla în spatele incidentelor.⁹¹ Sigur, Moscova a amplificat tensiunile existente în Xinjiang, dar în nici un caz nu le-a creat; ele izbucnesc periodic şi în prezent.

Conflictul sino-sovietic a devenit public în 1961, pornind de la o dispută pe care URSS o avusese cu Albania, un stat mic şi aparent fragil care se îndepărtase îngrijorător de mult de canonul ideologic şi de liniile politice impuse de la Moscova. Ce se întâmplase? Sfidând conducerea sovietică, Beijingul, convins şi dezamăgit de perniciozitatea politicilor sovietice ca retragerea consilierilor economici din China sau, înainte de acest gest profund ofensiv pentru chinezi, de destalinizare, a încurajat făţiş orice tentativă de nesubordonare a „ţărilor frăţeşti” în raport cu Kremlinul. Albania a decis să profite de pe urma oportunităţii care i se oferea.⁹²  Conferinţa din 1960 a partidelor comuniste, ţinută ca de obicei la Moscova şi centrată pe problematica internaţională, a oferit o aparenţă omogenizatoare foarte fragilă a tendinţelor centrifugale tot mai puternice existente în lumea comunistă. După un an, la al IV-lea Congres al Partidului Comunist Albanez, PCUS a condamnat vehement, dar fără a ieşi din limitele vocabularului ideologic, atitudinea Tiranei. PCC şi-a susţinut aliatul, la fel cum au făcut, în măsuri diferite şi partidele comuniste din Indonezia, Birmania, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord şi Sri Lanka. La Congresul al XXII-lea al PCUS, desfăşurat în acelaşi an, şi unde albanezii nu s-au prezentat, gazdele au inisistat din nou asupra destalinizării, condamnând totodată în termeni lipsiţi de ambiguitate comportamentul recent al Tiranei. Delegaţia chineză, condusă de redutabilul diplomat Ciu Enlai, a interpretat gestul ca pe un atac indirect la adresa regimului pe care îl servea, moment în care diplomaţii chinezi au părăsit Congresul.⁹³ Acesta poate fi considerat punctul în care conflictul sino-sovietic devine cu adevărat public.

Treptat, China a reuşit să atragă de partea sa câteva partide comuniste şi să creeze facţiuni pro-chineze în cadrul altora, pe care Moscova le culpabiliza pentru subminarea unor partide comuniste legitime, sugerând totodată că sunt alcătuite din „elemente” declasate, incapabile şi resentimentare. Pe lângă partidele mai sus menţionate (cu excepţia celui din Vietnamul de Nord), Partidul Comunist Brazilian s-a alăturat cauzei chineze⁹⁴ şi, temporar, şi cel Australian.⁹⁵ În Europa de Vest, zonă de o importanţă maximă atât pentru Moscova cât şi pentru Beijing, facţiuni pro-chineze puternice au apărut în interiorul partidelor comuniste din Belgia, Franţa şi Italia. Nici partidul Comunist din Statele Unite nu a putut evita emergenţa unei aripi pro-chineze.⁹⁶

Atunci când Moscova a făcut apel către Beijing în prima jumătate a anului 1964 pentru găsirea unor soluţii în vederea stopării conflictului, care degenerase afectând imaginea ambelor state, a fost acuzată de ipocrizie. Comuniştii chinezi imputau sovieticilor activităţi subversive ca diseminarea „printre partidele frăţeşti” a unor scrisori menite să le pună în gardă în faţa deviaţionismului chinez, în timp ce deciseseră deja să admonesteze „viziunile incorecte şi acţiunile periculoase ale conducerii PCC.”⁹⁷ Pe cale de consecinţă, şansele pentru o soluţionare relativ recentă a conflictului au fost anulate.

În lupta lor pentru a deveni, în cazul Chinei, noul centru al revoluţiei mondiale şi de a păstra, în cazul Uniunii Sovietice, acest recompensatoriu statut, cele două puteri a lumii comuniste au provocat un deserviciu enorm şi iremediabil leninismului. Asta pentru că el nu poate fi cu adevărat implementat decât pornind de la un singur centru şi printr-un partid în care nu contează altceva în afara disciplinei totale puse în slujba revoluţiei totale, indiferent de mijloace. Disputa sino-sovietică a afectat disciplinele tuturor partidelor comuniste care au fost implicate, într-o formă sau alta, în ea, dar, mult mai important, a distrus singularitatea şi unicitatea centrului din care leninismul şi-a început asaltul asupra realităţii. În absenţa unui singur pol care să articuleze şi să conjuge eforturile partidelor comuniste în manieră sinergică, să le disciplineze, realitatea şi-a luat revanşa. Leninismul asianizat a fost învins pentru mult timp, dacă nu pentru totdeauna, făcând compromisuri sociale şi politice majore pentru a-şi păstra existenţa tot mai anemică, în timp ce leninismul europenizat, cel care beneficiase odată de indispensabilul centru unic, a sucombat după numai câteva decenii.

Mao, Stalin şi Hruşciov. Dimensiunea personală a conflictului

Relaţiile personale dintre Mao şi Stalin nu au fost niciodată cordiale. Mai mult, „Cei doi se detestau reciproc”, argumentează Michael Lynch. Apoi continuă sarcastic: „Acest lucru se datora probabil faptului că se asemănau foarte mult.” Într-adevăr, Stalin nu l-a agreat niciodată pe Mao sau mişcarea pe care o conducea, nici înainte, nici după comunizarea Chinei. După ce s-a convins, la rândul său, de acest lucru, Mao a început să dispreţuiască personalitatea lui Stalin şi pe a majorităţii celor cale îl înconjurau. Nu a extrapolat însă sentimentul asupra imaginii şi colosalei forţe centripetale pe care „tătucul popoarelor” o reprezenta pentru lumea comunistă, încercând, dimpotrivă, să profite cât mai mult de pe urma ei – în ciuda şicanelor diplomatice la care a fost supus şi a contractelor economice dezavantajoase pe care a trebuit să le semneze.⁹⁸

După începerea procesului de destalinizare, cultul personalităţii parcticat de fostul dictator a început să fie denunţat cu vehemenţă, cel puţin în Uniunea Sovietică. Stalin era responsabil pentru erori serioase în conducerea Uniunii Sovietice şi a comunismului internaţional, dar asta nu însemna, susţineau chinezii, că deosebitele sale merite trebuiau minimalizate sau discreditate. Pentru ei, asta echivala cu o minimalizare şi o discreditare a progreselor făcute de mişcarea comunistă mondială în timpul erei staliniste şi cu o exacerbare a meritelor lui Hruşciov, considerat inferior în orice privinţă antecesorului său.⁹⁹

Pe Hruşciov, liderul chinez l-a dispreţuit cu siguranţă şi mai mult decât pe Stalin. Considerându-se superior acestuia ca experienţă revoluţionară şi pregătire ideologică, Mao se considera, după dispariţia lui Stalin, „seniorul (...) figurilor conducătoare din lumea comunistă.”¹⁰⁰ Umilinţele diplomatice la care îl supusese Stalin Mao le-a returnat din plin succesorului acestuia¹⁰¹, fapt ce a contribuit la deteriorarea relaţiilor celor două state, nu prea strânse, cum am avut ocazia să constatăm, nici în perioada în care „tătucul popoarelor” a condus destinele lumii comuniste.

Prin ce anume sunt subsumabile conflictele personale dintre liderii sovietici şi Mao spectrului ideologic? Răspunsul este unul de natură antropologică: mediile în care aceştia au crescut (violente şi nesigure, în care apetenţa pentru conspirativitate deţinea un loc central), ideile radicale, dogmatice şi salvaţioniste pe care şi le-au asumat şi experienţa de viaţă pe care au căpătat-o, în special experienţa politică – toate acestea reprezintă itinerarii ale unor deveniri ideologice.

Dimensiunea rasială a conflictului

Chiar dacă este insolită pentru a dispută care a avut loc între state comuniste, conflictul sino-sovietic a conţinut şi o dimensiune rasială. Am optat mai degrabă pentru denumirea de rasială şi nu rasistă deoarece este vorba despre un conflict purtat între forţe de extremă stângă, iar Uniunea Sovietică, deşi a tratat cu o condescendenţă nedisimulată China comunistă, nu a facut-o în nici un caz în manieră rasistă autentică, nici chiar după declanşarea conflictului; miza aflată în joc era cu totul alta. Bineînţeles, fiecare parte o acuza pe cealaltă de introducerea acestei componente a conflictului, discreditantă pentru orice mişcare politico-ideologică ce se revendică, indiferent de măsura în care este îndreptăţită sau nu să o facă, de la Marx însuşi. Se poate afirma că în special ideologii de la Beijing se fac responsabili de insistarea asupra acestei dimensiuni în cadrul conflictului (chiar dacă nu se poate stabili cu exactitate cine a început să profileze astfel de acuze, ele s-au dovedit folositoare în special chinezilor) pentru a compromite cât mai mult posibil adversarul sovietic şi pentru a-şi afirma o cât mai profundă apartenenţă culturală şi antropologică la Lumea a Treia şi la idealurile revoluţionare ale luptelor de eliberare naţională din coloniile sau fostele colonii ale „imperialismului”.

Moscova reproşa Beijingului că, în 1962, la Conferinţa de Solidaritate a popoarelor din ţări asiatice şi africane, acesta s-a opus, prin liderul delegaţiei chineze, „participării reprezentanţilor din Comitetele de Solidaritate Afro-Asiatică a ţărilor europene socialiste”. Delegaţia chineză ar fi insultat-o pe cea sovietică, spunându-i fără ocolişuri că „«albii nu au ce căuta aici».”¹⁰² La rândul ei, China susţinea că URSS a „instigat la ură rasială” Occidentul pentru a obnubila luptele popoarelor din „Asia, Africa şi America Latină” pentru eliberare naţională. Mai mult, sovieticii erau acuzaţi că ar fi repus pe tapet problematica „pericolului galben”, asemânând China comunistă cu brutalul şi invazivul Genghis Han. La această comparaţie, chinezii au răspuns sugerând „liderilor PCUS necesitatea de a-şi revizui lecţiile de istorie înaintea manufacturării unor astfel de basme. Genghis Han a fost un Han al Mongoliei, şi în zilele sale atât China cât şi Rusia au fost supuse agresiunii mongole.”¹⁰³

Beijingul continua afirmând că Lenin a reuşit să distrugă clivajele rasiale şi culturale dintre europeni şi non-europeni, dar că prezenta conducere sovietică le restaura prin opoziţia pe care o manifesta faţă de mişcările de eliberare naţională, asemănătoare opresiunii colonialiste a omului alb împotriva oamenilor de rase diferite. Lewis Feuer interpretează dimensiunea rasială a conflictului sino-sovietic în cheie psihologică. Pentru el, disputa

conjură uri iraţionale şi emoţii din eradicarea cărora marxismul clasic îşi făcuse un scop. Cuprinde obiective suprapuse ale unor ţări avansate industrial şi înapoiate, rurale, împreună cu întreaga textură nervoasă sensibilă a diferenţei rasiale. Este de o importanţă minoră faptul că chinezii insistă, în manieră pedantă, că Genghis Han era mongol, şi nu chinez, şi că sovieticii au făcut o greşeală istorică. Pentru că greşeala însăşi are o semnificaţie psihologică freudiană: pentru ruşi, chinezii par să afirme că toţi oamenii galbeni se aseamănă, şi că mongolul este chinez; ruşii au propriul stereotip al omului alb faţă de chinezi.¹⁰⁴

Nu sunt sigur de ce chinezii nu ar fi avut, la rândul lor, un stereotip al non-albilor faţă de albi. Ideea este însă următoarea: deşi neînsemnată ca pondere în cadrul conflictului în raport cu alte dimensiuni, punerea problemei în termeni rasiali discreditează enorm ambele părţi, mai ales că fiecare se revendica, repet, cu mai mult sau mai puţină îndreptăţire, de la fondatorul teoriei comuniste, Karl Marx.

La prima vedere, componenta rasială a disputei dintre cele două mari puteri a lumii comuniste este cea mai puţin circumscribilă spectrului ideologic, părând să acrediteze ideea că lupta a fost dusă strict pentru putere şi influenţă. Dar dacă ne întoarcem la Hannah Arendt şi la ceea ce ea numea „imperialism continental” (v. supra, prima secţiune, „Luarea cu asalt a realităţii. Mic excurs asupra fenomenului ideologic”), lucrurile încep să se prezinte într-o altă lumină. Chiar dacă, din punct de vedere geografic, nici unul dintre cele două centre nu îşi exercita autoritatea asupra unor periferii contigue (aşa cum procedau panslavismul şi pangermanismul, „imperialisme continentale” analizate de Arendt), din punct de vedere al obiectivelor internaţional-ideologice, vagi şi confuze, dar urmărite ardent, şi din punctul de vedere al dinamismului şi proteismului de care dădeau dovadă atunci când îşi instigau proprii cetăţeni şi pe cei ai aliaţilor la o ură iraţională faţă de oponent, din toate aceste aspecte reiese fără putinţă de tăgadă fermentul ideologic.

Concluzii

Conflictul sino-sovietic a avut un puternic ecou în relaţiile internaţionale din epocă. Una din consecinţele sale cele mai importante a fost deschiderea Chinei spre Statele Unite, Beijingul şi Washingtonul iniţiind relaţii diplomatice şi comerciale după 1970.¹⁰⁵ În ceea ce priveşte lumea comunistă, aceasta a devenit iremediabil polarizată şi, pe cale de consecinţă, mult mai puţin puternică decât ar fi fost în cazul, dificil de pus în practică, al colaborării dintre Uniunea Sovietică şi China. Pe de altă parte, „acţiunile fracţioniste chineze” nu au atins ponderea şi amploarea pe care şi-ar fi dorit-o Beijingul.

Dacă etapa cuprinsă între destalinizare (1956) şi „controversa albaneză”¹⁰⁶ (1961) poate fi considerată faza latentă a conflictului, atunci întreg deceniul şapte al secolului XX reprezintă etapa de maturare şi extindere a conflictului, care devenise de acum deschis şi de o vehemenţă incomensurabilă. Succesorul lui Nikita Hruşciov, totodată fostul său protejat şi cel care i-a organizat debarcarea de la putere în toamna lui 1964 – Leonid Brejnev, a reuşit să convoace, în 1969 „cea de a treia conferinţă comunistă internaţională cu scopul de a condamna atitudinea Chinei.” Impactul ei s-a dovedit a fi extrem de redus, în parte şi datorită invaziei Cehoslovaciei de către statele membre a Tratatului de la Varşovia (cu excepţia României) din anul precedent, fapt ce se repercuta negativ asupra erijării Moscovei în tutore moral al lumii comuniste – reflectând practic fragmentarea iremediabilă a mişcării comuniste internaţionale.¹⁰⁷ De abia în ultimii ani ai existenţei sale, pe timpul conducerii lui Gorbaciov, a iniţiat Uniunea Sovietică eforturi diplomatice şi politice serioase în vederea depăşirii animozităţilor dintre Moscova şi Beijing. Chiar dacă relativ reuşite în planul relaţiilor interstatale, negocierile dintre cele două părţi – purtate sub puternice presiuni interne şi externe pentru fiecare dintre ele – nu au mai putut face nimic pentru leninism, nici măcar să îi salveze fragila aparenţă.

Cheia înţelegerii conflictului dintre Uniunea Sovietică şi China lui Mao rezidă în, aşa cum am încercat să argumentez de-a lungul acestui întreg eseu, dimensiunea sa ideologică. Ea le conţine şi le articulează pe toate celelalte şi toate sunt, desigur, interdependente. Textura intimă în interiorul căreia se manifestă interacţiunea dintre faţetele conflictului este de departe cea leninistă. Leninismul suportă, aşa cum am constatat, anumite nuanţări ideologice, dar în nici un caz pluralitatea politică; privat de centrul monolitic de unde îşi începuse, în 1917, asaltul asupra realităţii, acesta a implodat sub presiunea conflictuală a celor două ramificaţii pe care le-a dezvoltat, leninismul asianizat şi leninismul europenizat. Moştenirea lui Lenin s-a autodevorat în timpul conflictului, iar diversitatea sub care a reapărut în deceniile următoare nu a făcut decât să mascheze eroziunea sa internă.

EMANUEL COPILAŞ - Preparator la Universitatea de Vest din Timişoara, doctorand în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în cadrul Universităţii Babeş Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus