20 de ani de la căderea comunismului

Rusofilism şi stângism în Europa de Est
Studiu de caz – Romania şi Bulgaria
 

IAVOR STOYANOV

After the democratization in Eastern Europe two new problems appear in the internal political debate of the countries regarding the attitude towards Russia and the attitude towards the left political parties. Often these two questions are linked. The main reason for this linkage – the installation of the Stalinist regimes with the active participation of the USSR – is clear, but not the only one. Influences from other historical periods contribute to the phenomenon. The article is paying more attention to the national political and historical specific as a way to present an explanation about the mutual dependence between the leftist political orientation and the Russophile attitude, using the cases of Bulgaria and Romania for a comparative analysis.

Keywords: Russia, Balkans, left, politics, Russophile

Introducere

Din raţiuni diferite, după schimbările democratice din 1989-1990, problema privind atitudinea faţă de partidele de stânga şi faţă de Rusia (şi URSS) apare în mod constant în dezbaterile politice din statele est-europene. Deseori, aceste două probleme sunt strâns legate. Dacă principala cauză privind această legătură pare să fie mai mult sau mai puţin clară – anume, faptul că regimurile de tip stalinist în ţările est-europene au fost instalate în anii 1944-48 cu participarea activă a URSS, ea este departe de a fi singura. Interacţiuni mai complexe, mai profunde, care provin din epoci istorice mai îndepărtate contribuie, de asemenea, la fenomenul sus menţionat. Şi în special acestea stau la baza aspectelor destul de variate în ceea ce priveşte atitudinea faţă de stângism şi faţă de Rusia în Europa de Est. Astfel, există ţări ca Serbia şi Bulgaria, unde partidele de stânga îşi păstrează influenţa pe parcursul întregii perioade posttotalitare. În acelaşi timp, opinia publică din aceste ţări este constant rusofilă, chiar dacă politica lor externă variază pe acest subiect. Pe de altă parte, există ţări precum România, Polonia sau Ungaria, unde nici populaţia, nici elita politică nu poate fi calificată ca fiind rusofilă. În acelaşi timp, în aceste ţări, partidul, care deţinea puterea în perioada 1944-1989 dispare şi este înlocuit de un alt actor din emisfera stângă a vieţii politice naţionale. Mai există şi cazuri mixte precum Cehia, care cuprinde elemente din ambele tendinţe menţionate. Deci este interesant să atribuim mai multă atenţie specificului naţional politic şi istoric, pentru a prezenta o explicaţie ştiinţifică a fenomenului de interdependenţă între inspiraţia rusofilă şi cea de stânga, având în vedere că acest fenomen este unul dintre elementele de bază ale politicii în mai multe ţări din Europa de Est.

Metoda analizei comparative pare a fi oportună în acest scop, având în vedere că situaţia actuală şi istoria prezintă două exemple bune – Bulgaria şi România. Ambele ţări au făcut parte din Imperiul Otoman (şi prin urmare, din cultura politică orientală) în perioade îndelungate din istoria lor, aflându-se, de asemenea, în sfera intereselor Rusiei. Dezvoltarea lor urmează linii paralele, începând cu cel de-al doilea război mondial. Interpretând şi analizând câteva elemente din istoria lor, am putea ajunge la explicaţii viabile privind problemele menţionate mai sus.

Definiţii

Înainte de a intra în analiza mai detaliată, ar fi oportun să precizăm termenii principalelor obiective şi să stabilim indicatorii cu ajutorul cărora vom face comparaţiile.

Rusofilismul poate fi precizat relativ uşor, pornind de la etimologia cuvantului rusofil – de origine greacă¹, care înseamnă «cel care iubeşte Rusia», sau, în sens mai larg – «cel care este pentru Rusia»². Această atitudine pozitivă poate fi exprimată la nivel personal sau colectiv, dar şi sub formă de acţiune politică, aşa cum se întâmplă în cazul întreţinerii unor relaţii bilaterale intense cu Rusia, cooperării în politica internaţională, deciziilor politice în favoarea intereselor, a cetăţenilor şi a activităţilor economice ruseşti pe teritoriul statului respectiv ş.a.m.d.

Stângismul este un fenomen care reflectă mai ales convingerea politică. Vom folosi sensul cel mai larg al termenului, care conţine orice tip de convingere politică provenind din marxism, menţinând distanţa faţă de utilizările peiorative sau acuzative, pe care le găsim în vocabularul unor grupuri şi oameni politici de dreapta, dar şi de stânga³. Astfel, stângismul poate fi exprimat prin activităţi de politică internă şi economică. El ar putea conţine repartiţia bunurilor publice în favoarea claselor sociale defavorizate (prin politica fiscală sau chiar prin transfer de proprietate (naţionalizarea), măsuri împotriva şomajului şi sărăciei, atitudinea negativă şi/sau politica restrictivă faţă de grupuri politice sau instituţii considerate fasciste sau conservatoare ş.a.m.d.

Indicatorii

După ce am determinat termenii de bază, acum este mai uşor să stabilim indicatorii pe baza cărora vom face comparaţiile. Având în vedere specificul celor două fenomene studiate – unul din domeniul politicii interne şi al opinii publice, iar celălalt mai degrabă extern, din sfera relaţiilor internaţionale, vom folosi un complex de criterii valabile pentru fiecare tip de fenomen.

Astfel, în politica externă am putea studia evoluţia relaţiilor diplomatice între ţara respectivă şi Rusia (URSS între 1922 şi 1992), inclusiv în perioada stării de război, şi situaţia actuală a bazei contractuale între Bulgaria şi România, pe de o parte, şi Rusia, pe de altă parte.

În domeniul «intern», ne putem baza pe atitudinea faţă de Rusia (studii privind opinia publică şi concepţii politice exprimate public), istoria partidelor naţionale de stânga, discursul lor politic, precum şi poziţiile lor pe eşichierul politic naţional. Trebuie menţionat că atenţia va fi concentrată mai ales asupra partidului de stânga dominant (prin influenţa politică, rezultatele electorale sau numărul de membri), pentru a evita, în acest fel, necesitatea de a face numeroase lămuriri şi trimiteri la istorie, în special teoretice şi metodologice, care ar putea dăuna integrităţii studiului⁴.

Moştenirea istorică

Începând cu Petru cel Mare (1682-1725), Rusia, până atunci o ţară fără debuşee maritime, a pus la punct o politică de expansiune simultan spre nord şi sud, pentru a intra în posesia de porturi maritime, absolut necesare pentru o forţă imperială, aşa cum visa Petru cel Mare să transforme ţara sa. În direcţia meridională, această strategie nu a mai fost abandonată. Ea include ocupaţia progresivă a porturilor (primul fiind Azov, luat în 1687) şi a coastelor Mării Negre, în paralel cu eforturile diplomatice şi militare menite să asigure flotei ruseşti dreptul de trecere liberă prin strâmtorile (Bosfor şi Dardanele) spre Marea Mediteraneană şi Ocean. De regulă, expansiunea rusească a fost făcută în dauna Imperiului Otoman şi a teritoriilor aliaţilor şi vasalilor săi, care se aflau atât pe coasta orientală a Mării Negre, cât şi pe cea occidentală. Aplicând această strategie în direcţia sud-vest, ruşii au trecut prin teritoriile Ucrainei, Moldovei, României şi Bulgariei actuale, ducând, până 1918, unsprezece războaie consecutive şi negocind diferite concesiuni teritoriale, rapoarte de forţă militară, drepturi de protecţie asupra populaţiei creştine din Imperiul Otoman ş.a.m.d. Înaintând spre sud, Rusia a pus mâna pe teritoriile Moldovei / Basarabiei, dependente, în epoca respectivă, de Imperiul Otoman. După crearea Principatelor Unite (1859) politica rusească a intrat într-o dilemă – ea trebuia să decidă dacă vrea să transforme noul stat român într-un aliat necondiţionat împotriva Imperiului Otoman sau să continue expansiunea sa teritorială, anexând şi teritorii româneşti. În sfârşit, după ultimul compromis de la 1878⁵, Rusia a ales expansiunea teritorială, provocată, printre altele, de politica pro-austriacă a regelui român.

Această dilemă nu a existat niciodată vizavi de Bulgaria, pur şi simplu pentru că, în ciuda numeroaselor incursiuni spre sud de Dunăre, Rusia nu a putut vreodată să instaleze un control durabil asupra teritoriilor bulgăreşti. Prin urmare, singura opţiune care a rămas era cea de aliat. Pe de alta parte, ruşii au recunoscut întotdeauna legăturile istorice, culturale şi spitituale care au existat între Bulgaria şi Rusia în Evul Mediu⁶. Aspectele descrise mai sus au fost remarcate de către intelectualii bulgari şi de burghezia bulgară de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Concluzia politică, şi anume că Bulgaria ar putea deveni din nou un stat independent cu ajutorul militar şi politic al Rusiei, a fost exprimată explicit de către episcopul Sofronii Vratchasnki, în decursul războiului ruso-turc de la 1806-1812. Mai mult, această concepţie, ca urmare a experienţei istorice, a făcut parte, pentru o perioadă îndelungată, din conştiinţa naţională a bulgarilor, în care legenda lui «Moş Ivan» (personajul care simbolizează Rusia) care va veni dinspre nord şi va pune capăt dominaţiei otomane, a avut efecte profunde. Până la urmă, legenda s-a transformat în realitate – în 1877, armata rusă eliberează Bulgaria, urmând ca noul Principat Bulgar să-şi consolideze teritoriile (1885) şi să capete independenţa internaţională (1908), cu ajutorul mai mult sau mai puţin exprimat al Rusiei.

Astfel, în decursul «secolului naţiunilor», perioada de glorie a naţionalismului (1789-1945), românii şi bulgarii au trăit experienţe diferite în relaţiile lor cu Rusia. A apărut prima mare diferenţă, bulgarii considerând ruşii ca aliaţi par excellence⁷, în vreme ce românii nu au văzut în cei din urmă decât o forţă inamică, ce încerca mereu să-şi lărgească teritoriile, în dauna României. Aceste diferenţe de percepţie au rămas profunde în conştiinţa naţională a celor două popoare (probabil pentru că aceste evenimente istorice s-au produs exact în perioada în care sentimentul politic şi naţional a fost cel mai dezvoltat), cu urmări în perioadele următoare şi creând, la nivelul opiniei publice, asociaţii ce ar putea părea ciudate astăzi, dacă nu ar fi considerate din perspectivă istorică.

Politica faţă de Rusia/URSS

Două episoade din istoria Bulgariei moderne demonstrează clar în ce măsură rusofilismul este înrădăcinat în opinia publică, fiind de natură să conducă la demersuri politice. În data de 08.08.1886, un grup de ofiţeri bulgari organizează o lovitură de stat şi îl constrânge pe principele Alexandru I Battenberg, acuzat că ar fi condus o politica antirusă, să părăsească ţara. Noul cabinet, propus de către ofiţeri, cuprindea reprezentanţii tuturor partidelor politice: eliminarea persoanei acuzate de rusofobie a fost perceput ca absolut suficientă pentru rezolvarea tuturor problemelor Bulgariei. Douăzeci de zile mai târziu, după eşecul loviturii de stat, principele Alexandru I, revenit în ţară, se adresează el însuşi împăratului rus Alexandru al III-lea, cerându-i acordul şi sprijinul pentru a guverna Bulgaria. După refuzul acestuia, principele Alexandru I abdică definitiv de pe tronul bulgar, de această dată prin propria voinţă.

În domeniul politicii externe, se poate observa o atitudine pozitivă aproape permanentă faţă de Rusia Sovietica /URSS din partea Bulgariei, în perioada interbelică, precum şi în timpul celui de-al doilea război mondial.

Astfel, în 1921-1922 guvernul bulgar organizează o acţiune umanitară de mare anvergură, pentru a furniza alimente populaţiei din sudul Rusiei (pe lângă cursul inferior al fluviului Volga), care suferea de o foamete cumplită, şi aceasta în condiţiile în care Bulgaria nu întreţinea încă relaţii diplomatice cu guvernul comunist de la Moscova. În 1934, după lovitura de stat organizată de „Zveno” – o organizaţie cu tendinţe autoritare şi, într-o oarecare măsură, fasciste, Bulgaria stabileşte relaţii diplomatice cu URSS. În cei şapte ani care urmează (până la atacul Germaniei împotriva URSS la 22.06.1941), relaţiile bulgaro-sovietice se dezvoltă foarte activ în domeniile economic, cultural şi sportiv. Încercarea Moscovei să transforme acest capital pozitiv în atu politic va conduce, în noiembrie 1940, la o propunere adresată Sofiei, de încheiere a unui pact de prietenie şi ajutor mutual. Această iniţiativă este refuzată de către guvernul bulgar, dar sprijinită masiv de către populaţie : Partidul Comunist organizează o campanie⁸, în care câteva sute de mii de bulgari semnează o petiţie în favoarea acordului cu URSS. Chiar dacă această campanie nu duce la un succes, Bulgaria, singura dintre toţi aliaţii Germaniei, refuză să declare stare de război împotriva URSS şi să participe la operaţiile de pe frontul de est.

România, pe de altă parte, are o experienţă diferită privind acest subiect. În primul rând, în 1918-1919 armata română pătrunde în zonele din nordul şi estul Moldovei, considerate teritorii româneşti. Totuşi, fiind parte a fostului Imperiu Rus, aceste teritorii sunt revendicate de către guvernul comunist de la Moscova, care, prin urmare, considera România ca participantă la intervenţia străină anticomunistă în timpul Războiului Civil (1918-1921). Faptul că la Conferinţa de la Paris din 1918-1919 zonele Bucovinei de nord şi partea orientală a Basarabiei (între Prut şi Nistru) sunt atribuite României dăunează constant restabilirii relaţiilor între Moscova şi Bucureşti.

Relaţiile diplomatice bilaterale (intre URSS si România) sunt stabilite în acelaşi an între URSS si Bulgaria (1934), dar acest demers nu este urmat de o colaborare bilaterală intensă. Dimpotrivă, în anul 1940, URSS impune un ultimatum României, cerând restituirea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei orientale. Bucureştiul cedează, dar numai pentru câteva luni: la data de 22.06.1941, armata română alături de cea germană, atacă URSS de la Marea Baltica la Marea Neagră.

Nu este deci dificil să explicăm de ce Acordul de la Paris din 1947 permite Bulgariei, chiar dacă este considerată ţară inamică de către Coaliţia Antihitleristă, să păstreze partea meridională a Dobrogei, reobţinută, pe cale paşnică, în plin război, la 7.9.1940, atunci când România păstrează Transilvania (în dauna Ungariei), dar este obligată să cedeze Uniunii Sovietice Bucovina de Nord şi jumătate din Basarabia. În acest context, este mult mai uşor pentru comuniştii bulgari să explice de ce relaţiile strânse cu Moscova sunt mai favorabile pentru Bulgaria decât pentru comuniştii români şi să explice acelaşi lucru şi românilor. Astfel, ajungem la analiza factorilor interni.

Factorii interni
Evoluţia şi poziţiile politice ale partidelor de stânga

Încă de la început trebuie să menţionăm faptul, puţin curios, că partidele de stânga, dominante în Rusia şi în Bulgaria, au unul şi acelaşi mentor. Este vorba despre bulgarul Dimitar Blagoev. În perioada 1883-1884, el organizează la Sankt-Peterburg o grupare social-democrată, cu bibliotecă, tipografie şi ziar, care intră în legătură cu Plekhanov şi pune bazele mişcării social-democrate organizate în Rusia. Expulzat tocmai din această cauză din Imperiul Rus, în 1891 Dimitar Blagoev este printre fondatorii Partidului Social-Democrat Bulgar. În anul 1903, partidul se rupe, iar Blagoev rămâne în aripa stângă (leninistă) – Partidul Social-Democrat Muncitor Bulgar (BRSDP), transformat, în cele din urmă, în Partid Comunist – organizaţie politică ce domină viaţa politică a Bulgariei între 1944 şi 1990, iar urmaşul său, Partidul Socialist Bulgar, este acum principala forţă politică de stânga în Bulgaria⁹.

Spre deosebire de majoritatea partidelor social-democrate europene, BRSDP se opune vehement Primului Război Mondial şi participării Bulgariei. Rezultatele războiului confirmă prevestirile comuniştilor – Bulgaria trebuie să suporte a doua catastrofă naţională¹⁰. Tocmai aceste evenimente, mult mai mult decât personalitatea lui D. Blagoev, contribuie la creşterea extraordinară a autorităţii Partidului Comunist în Bulgaria şi, în acelaşi timp, la asocierea noţiunilor de „rus” şi „sovietic”, pe de o parte, şi a celei de „rusofil” cu cea de „comunist”, pe de altă parte.

Partidul Comunist Bulgar devine atunci o forţă de autoritate care, până la lovitura de stat din 09.06.1923 (şi interzicerea Partidului Comunist), este cea de a doua forţă politică în Bulgaria după Partidul Ţărănist. Chiar dacă această autoritate este parţial distrusă în timpul tenativelor eşuate de opoziţie a armatei din 1923-1925, Partidul Comunist se mândrea cu câteva mii de membri şi 170 000 de voturi la alegerile parlamentare din 1931. Mai târziu, după cum am arătat deja, comuniştii bulgari sprijină activ tentativele de apropriere faţă de URSS şi practic, iau locul fostelor partide rusofile, din viaţa politică a Bulgariei după cele două catastrofe naţionale din 1913 şi 1919¹¹.

Asemănarea creată în Bulgaria, după 1918, între ideea de «rusofil» şi cea «de stânga» a contribuit foarte mult la instalarea regimului de tip stalinist – prezentată de către comunişti ca «a doua eliberare», venită din Est. După intervenţia Rusiei împotriva Imperiului Otoman, în 1877-1878, datorită căreia Bulgaria a redevenit un stat independent, intrarea Armatei Roşii în Bulgaria, în septembrie 1944 a fost prezentată ca sfârşitul «jugului fascist» şi începutul unei noi epoci de libertate pentru oameni.

În România se pot observa, totuşi, tendinţe diferite. Primul partid de stânga (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR) a fost creat în data de 31.03.1893, dar nu a supravieţuit decât până în 1899. Ceea de-a doua tentativă de formare a unui partid de stânga a fost făcută în 1910, prin fondarea Partidului Social Demorat Român. PSDR a rămas în cea de a doua Internaţională, unde majoritatea membrilor au sprijinit războiul şi s-au declarat în favoarea Marii Uniri a României, în 1918. Cu toate acestea, PSDR nu poate evita destinul analogului său bulgar şi o ruptură apare în luna mai 1921, când a fost creat Partidul Comunist Român. Având în vedere că România făcea parte din coaliţia victorioasă în Primul Razboi Mondial, PCR nu avea nici problemele, dar nici şansa comuniştilor bulgari. Devenind membru al Internaţionalei Comuniste, el trebuia să demonstreze diferenţele sale faţă de PSDR şi la nivel naţional. PCR a adoptat o atitudine pro-minoritară, după logica Internaţionalei de a crea partide comuniste până la nivelul grupurilor etnice. Acest fapt a influenţat chiar compoziţia partidului, care avea printre membrii săi, repartizaţi aproape egal, români, maghiari şi reprezentanţi ai altor minorităţi importante din România (evrei, ucranieni, bulgari). Din cauza programului şi a compoziţiei sale, PCR a fost acuzat ca fiind antiromânesc şi interzis în 1924, continuând activităţile sale în ilegalitate. În mare măsură, tezele propagandei anticomuniste erau de tip «oglindă» cu cele ale comuniştilor. PCR a fost declarat «prosovietic» şi «prorus» şi astfel s-a subliniat sinteza celor doi duşmani ai României interbelice – Rusia (sovietică) revizionistă şi comunismul internaţional.

Astfel, cele două partide comuniste sunt puse în aceleaşi condiţii (de ilegalitate) atât în Bulgaria, cât şi în România. Dar situaţia nu este deloc aceeaşi la nivel de afiliere – în 1929 Partidul Comunist Român avea abia 500 de membri, care ajung sa fie 2800 în 1936¹², şi toate acestea în condiţiile în care populaţia României este mult mai mare decât cea a Bulgariei.

Instalarea regimurilor de tip stalinist

Regimurile de tip stalinist au fost instaurate în ambele ţări aproximativ în aceeaşi manieră, în perioada 1944-1947. Trebuie totuşi subliniate nişte diferenţe semnificative în arhitectura studiului.

În primul rând, Armata Roşie a pătruns în România şi Bulgaria pe baza unor declaraţii de război. Dar pentru România, starea de război cu URSS exista încă din 1941, în timp ce Moscova declară război Sofiei în data de 5.9.1944, numai pentru a justifica intrarea trupelor sale pe teritoriului bulgăresc şi pentru a-şi asigura participarea în aranjamentele postbelice, aşa cum fuseseră prevăzute în Acordurile de la Teheran (1943) şi Moscova (1944)¹³.

În al doilea rând, Partidul Comunist Bulgar participa, într-o proporţie serioasă (25% şi mai mult), în toate guvernele din Sofia începând cu data de 9.9.1944¹⁴, devenind majoritar abia în 1946. În cazul României, comuniştii ajung la putere pe data de 6.3.1945, în cadrul celui de-al treilea guvern post-Antonescu (în primii doi ani, comuniştii nu ocupă decât posturi secundare) şi, în urma unei presiuni foarte mari din partea URSS, chiar dacă guvernul pro-german este răsturnat cu două săptămâni mai devreme (23.08.1944), faţă de evenimentele similare din Bulgaria (9.9.1944).

Partea sumbră a instaurării puterii comuniste în Bulgaria arată un număr relativ mic de 9155 de condamnaţi de «Tribunalul popular» în 1944-1945, dintre care 2618 cu sentinţe de condamnare la moarte – o dovadă că rezistenţa anticomunistă în Bulgaria nu a fost deloc semnificativă¹⁵.

Represiunea în România a fost mult mai severă decât în Bulgaria. Chiar dacă în 1945 comuniştii bulgari declarau că i-au devansat pe români, în ceea ce priveşte numărul de sentinţe ale Tribunalului popular, în perioada următoare – 1949-1952, un număr de 30 000 de români au fost trimişi în închisori, mai ales pentru opoziţia lor privind colectivizarea¹⁶. În plus, liberalizarea regimului are loc în România aproximativ 10 ani mai târziu decât cea din Bulgaria (1964, respectiv 1956). Astfel, în 1960, în penitenciarele româneşti se aflau încă 17 613 de deţinuti politici¹⁷.

Situaţia contemporană

Astăzi putem să asistăm la o repunere în discuţie a asemănării care se face «stânga/rusofil», dacă observăm dinamica relaţiilor ruso-bulgare. La începutul anului 1992, preşedintele Jelio Jelev (de dreapta) a denunţat unilateral Tratatul de prietenie şi cooperare între Sofia şi Moscova şi în 1999 guvernul bulgar de dreapta a refuzat Rusiei un coridor aerian pentru transportul trupelor ruseşti trimise în Kosovo.

Pe de altă parte, după alegerea socialistului Gheorgui Parvanov în postul de preşedinte al Bulgariei, în anul 2001 se poate observa o intensitate sporită în relaţiile ruso-bulgare, cu prilejul Anului Rusiei în Bulgaria şi invers (2008 şi, respectiv, 2009), numeroase vizite ale preşedintelui Vladimir Putin la Sofia, precum şi acorduri economice strategice între cele două ţări, în special în vederea construirii celei de a doua centrale nucleare electrice în Bulgaria.

La nivelul opiniei publice, situaţia contemporană seamănă mai degrabă cu cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea, decât cu perioada interbelică. O majoritate zdrobitoare a bulgarilor manifestă o atitudine pozitivă faţă de Rusia – 95% în 1998 şi între 73% şi 78% în perioada 2006-2008¹⁸. Aceste cifre arată că percepţia bulgarului de rând faţă de Rusia nu este dependentă de politica oficială a Sofiei şi reprezintă încă o dovadă în favoarea tezei că atitudinea bulgarilor faţă de Rusia, formată acum mai mult de 150 de ani, rămane relativ constantă şi nu este de loc influenţată nici de instaurarea regimului de tip stalinist în 1944-1947, nici de alte evenimente din istoria modernă a Bulgariei.

Încă o dată, ceea ce se observă în România diferă sensibil. Tratatul de bază privind relaţiile de prietenie între Rusia şi România nu este semnat decât în anul 2003, peste 10 ani după constituirea Rusiei ca stat independent, în timp ce Sofia şi Moscova au rămas fără acest tip de tratat numai câteva luni, în prima jumătate a anului 1992 (noul tratat fiind semnat pe 4.8.1992)¹⁹. Şefii statului român şi rus nu s-au întâlnit decât de cinci ori în ultimii 15 ani, consultările bilaterale la nivel minister afacerilor externe fiind organizate, însă, în mod regulat. În acelaşi timp, au avut loc cel puţin 8 întâlniri ruso-bulgare la nivel prezidenţial, din 1992 încoace, şi mai multe la nivelul primului ministru şi al ministrului afacerilor externe.

La nivelul schimburilor economice, cifrele arătau o activitate de partenariat mult mai intensă între Moscova şi Sofia, decât între Rusia şi România: în anul 2005 valoarea totală a schimburilor comerciale ruso-bulgare este de 3 miliarde de dolari SUA, şi 4,14 miliarde USD în 2006. Pentru România datele respective sunt de 3,6 miliarde USD în anul 2005 şi 4,4 miliarde USD în 2006 în condiţiile în care piaţa românească este de trei ori mai mare decât cea bulgară.

Dacă baza legală a relaţiilor bilaterale între Rusia şi România cuprinde un număr mai mare de tratate decât cea a Bulgariei, printre acordurile ruso-bulgare sunt cele despre proiectele strategice în domeniul energiei, ca oleoductul Burgas-Alexandrupolis şi gazoductul «South Stream», care nu au echivalent pe plan ruso-român. În ceea ce priveşte opinia publică, discursul public din România, vizavi de Rusia, pare a fi dominat de noţiuni precum «apărare», «şantaj», «conflicte» sau «securitate»²⁰, ceea ce este revelator, pentru că trădează o anumită neîncredere, chiar teamă de ţara mare de la Răsărit.

Şi pe când consilierul preşedintelui României, Constantin Degeratu afirmă franc faptul că trebuie gândită „apărarea teritorială a României şi Poloniei” faţă de o agresiune posibilă din partea Moscovei²¹, s-ar putea trage concluzia că teama şi neîncrederea faţa de Rusia sunt percepţiile preponderente în societatea românească.

Concluzii

După această trecere în revistă a atitudinilor faţă de Rusia şi a partidelor de stânga în România şi Bulgaria, putem trage concluzia că factorul dominant care determină aceste atitudini este percepţia despre Rusia şi relaţiile cu aceasta. Se mai poate afirma nu numai că atitudinile rusofile şi rusofobe nu se referă doar la epoca sovietică, ci şi, mai degrabă contrariul, respectiv că ultimii 500 de ani de istorie au lăsat o amprentă mult mai importantă asupra spiritului colectiv al popoarelor despre care vorbim, decât ultimii 50 de ani. Momentul cheie ale istoriei, din acest punct de vedere, îl reprezintă crearea statelor moderne în ceea de a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea şi Primul Război Mondial, după care a fost creionată harta politică a Europei contemporane.

Atitudinea pozitivă faţă de Rusia, formată printre bulgarii de-a lungul secolelor, a determinat apariţia unui partid de stânga mai puternic şi a facilitat instaurarea regimului de tip stalinist în Bulgaria. Tocmai din această cauză, în Bulgaria post-totalitară, sentimentele rusofile rămân puternice şi fostul partid comunist – influent, ceea ce nu este cazul în Romania.

Ţările care au avut o experienţă dificilă cu Rusia (de exemplu Cehia) demonstrează, de asemenea, şi elemente de ambiguitate, atât în perioada postbelică, precum şi în prezent. Din dorinţa de a prezerva relaţiile bune cu URSS (stabilite cu participarea Franţei în 1935), preşedintele Edward Benes refuză participarea Cehoslovaciei în «Planul Marshall», în anul 1948. Numai zdrobirea tentativei reformative din 1968 («Primavara de la Praga») provoacă renaşterea atitudinii antiruseşti printre cehi. Astăzi, cu toate că este membră NATO şi UE, Republica Cehă are un Partid Comunist şi un Partid Socialist puternic, cel dintâi având o politică clar negativă referitoare la amplasarea pe teritoriul ceh a unor elemente din sistemul antirachetă al SUA, considerat printre altele antirusesc.

IAVOR STOYANOV - 2009, consul al Republicii Bulgaria la Bucureşti; PhD in history (2007), Bulgarian Academy of Sciences, Sofia, with a thesis “Greece and the processes in the post-yugoslav geopolitical area”. 2000 – MSc, International Relations, University of National and World Economy, Sofia, with a thesis “The balkan policy of Bulgaria in the context of the european priority in the foreign policy of the country”. From 2004 – Ministry of Foreign Affairs, Sofia; 2002-2004 - University of National and World Economy, Sofia, guest professor in Foreign policy at the International Relations department. Publications: “Bulgaria and the Balkans – dangers and prospectives”, International Relations magazine, Sofia, Nr 1/1998, “The Balkan left after the Cold War” International Relations magazine, Sofia, Nr 2/2004

 sus