20 de ani de la căderea comunismului

Spaţiul public al comunicării politice

CĂLIN SINESCU

Public spaces have played a fundamental role throughout history. From the time that humans first defined private spaces, public spaces have served as places where people have come together to exchange ideas, becoming centers for free speech and public discourse.Defined as an environment of a simple reciprocal observability, a practical intersubjectivity among persons in order to make possible their ability of communication and socialization, or an ensemble of scenes where a group of organized and politically oriented actions is exposed, the public space is practically the place where the constituent activities of the political fact are carried on.

Keywords: public space, private space, politics, political communication, new public space , public space forms, communication models

Definirea conceptului de spaţiu public

Noţiunea de spaţiu public cunoaşte un destin ascendent începând cu anul 1978. Depăşind analiza efectelor mass-media asupra instituţiilor şi practicilor politice, această noţiune aduce un cadru conceptual consistent pentru integrarea fenomenelor de comunicare în teoria politică, în special prin reinterpretarea distincţiei dintre stat şi societatea civilă.

Utilizarea noţiunii de spaţiu public pune însă o serie de probleme de interpretare, deoarece accepţiunile sale se împart între cei doi poli: cel social şi cel politic. În acest sens, Pierre Chambat¹ menţionează trei dintre aceste accepţiuni, care se disting prin gradul de coordonare a acţiunii comune :
– într-o primă accepţiune, spaţiul public desemnează un mediu de simplă observabilitate reciprocă. Este sensul dat de Richard Sennett,² reprezentant al Şcolii de la Chicago, care analizează oraşul ca pe un loc de întâlnire pentru străini, unde spaţiul public este un loc în care semnele şi indiciile sunt puse la dispoziţia ocupanţilor săi pentru a descifra stările lor interne şi pentru a face reciproce atribuţiile lor;
– într-un al doilea sens, spaţiul public desemnează constituirea unei intersubiectivităţi practice, a recunoaşterii reciproce drept subiecţi, a legăturii dintre persoane şi a înlănţuirii acţiunilor lor în cooperarea socială, fiind vorba deci de comunicare şi socializare;
– într-o altă accepţiune, politic, spaţiul public desemnează ansamblul scenelor, mai mult sau mai puţin instituţionalizate, unde este expus, justificat şi hotărât un ansamblu de acţiuni organizate şi orientate politic. Fiind orientată către participarea la deliberarea colectivă, acţiunea în comun este reglată aici de modalităţile de ordonare dintre spaţiul social şi spaţiul politic şi deci de către formele comunicării politice.

În viziunea lui Bernard Lamizet,³ spaţiul public defineşte locul în care se desfăşoară ansamblul activităţilor constitutive ale faptului politic.

Naşterea spaţiului public este contemporană cu apariţia politicului, deoarece acesta se bazează pe opoziţia dintre spaţiile private, care aparţin familiilor şi spaţiul public, care nu aparţine practic nimănui, dar care se află, din contră, la dispoziţia tuturor şi în care interacţionează actanţii sociali. În acest spaţiu public se desfăşoară deci practicile, discursurile şi activităţile constitutive ale faptului politic.

Agora constituie astfel primul spaţiu public real al culturii noastre politice. În cetatea greacă, acest spaţiu desemna locul în care se întâlneau cetăţenii pentru a schimba opinii cu privire la viaţa publică, pentru a se consacra afacerilor personale şi vieţii economice în general şi pentru a practica în ultimă instanţă sociabilitatea ai căror purtători erau în acest cadru. Ea a sfârşit prin a deveni semnificantul vieţii sociale şi politice constitutive a cetăţii antice şi, ca urmare a instituţionalizării ei ca loc de deliberare şi decizie, o realitate socială evidentă.

Caracteristicile spaţiului public

Acest spaţiu public se prezintă totodată ca o oglindă colectivă în care luăm act de propria noastră sociabilitate şi apartenenţă, ca loc în care îl întâlnim pe celălalt şi în care această întâlnire capătă pentru noi sensul de eveniment simbolic, de dobândire a conştiinţei de apartenenţă şi de cetăţenie.

Spaţiul public face obiectul unei organizări a activităţilor care se desfăşoară în acest cadru, astfel încât ele să poată fi recunoscute ca atare. Se vorbeşte de un ritual sau mai degrabă de o gramatică a activităţilor proprii spaţiului public: este vorba, mai întâi de ritualuri politice şi instituţionale (sărbători, manifestări,ceremonii) în cursul cărora sociabilitatea politică a cetăţii se scenarizează pentru a se putea vedea pe ea însăşi, dar şi de o serie de activităţi de schimb, de comunicare şi de circulaţie care investeşte spaţiul indistinct al socialibilităţii şi care ţin prin urmare de lege. Din această perspectivă, spaţiul public ar putea fi definit ca un spaţiu structurat de legea socială, în opoziţie cu spaţiul privat, reglementat de legi şi uzanţe proprii familiilor şi subiecţilor singulari.

Apariţia spaţiului public este legată de urbanizare şi de înscriere a cetăţii şi a vieţii urbane în spaţiu. Spaţiul urban se desprinde de uzanţele private şi singulare pentru a intra sub incidenţa legii publice, astfel încât strada şi piaţa, spaţii publice înscrise în spaţiu, devin locuri definite în spaţiile urbane. Dacă termenul de politică îşi are originea în cuvântul „polis“, oraş, viaţa politică ar fi rezultatul unui proces de separare dintre spaţiul public şi privat, al constituirii unor spaţii dedicate întâlnirii şi sociabilităţii, care presupun implantarea unei vieţi sociale în spaţiu şi în consecinţă existenţa unor locuri care nu aparţin nimănui. Asemenea locuri sociale şi cultivate, ce nu aparţin nimănui, nu există decât în spaţiul oraşului.

Separaţia între spaţiul public şi privat

Separaţia între spaţiul public şi privat este cea care determină specificitatea comunicării politice, stabilind diferenţa între cele două forme şi logici de comunicare. De menţionat că formele şi strategiile de informare şi comunicare nu sunt aceleaşi pentru cele două spaţii. Temele de informare sunt cele care diferă, în special, informaţia în spaţiul public vizând probleme instituţionale, dar şi formele şi limbajele comunicării şi sistemele de reprezentare în măsura în care discursurile utilizate în spaţiul privat sunt enunţate, în sisteme simbolice proprii familiilor sau grupurilor sociale între care au loc schimburi de informaţii, în timp ce discursurile şi reprezentările folosite în spaţiul public recurg la forme nominalizate şi instituţionalizate de limbaj şi reprezentare.

Spaţiul privat, în care este întrebuinţat limbajul privat, constituie locul filiaţiei şi identităţii singulare, în care individualităţile se disting unele de altele şi îşi confruntă reprezentările lor de filiaţie şi cultură familială. În spaţiul privat, mizele comunicării sunt legate de istoria familială şi în consecinţă se situează în reprezentările memoriei individuale şi ale activităţilor familiale.

În logica privată a comunicării, în spaţiul de filiaţie, relaţiile formulate de comunicare între persoanele implicate în aceste forme de sociabilitate sunt dominate de reprezentările pe care fiecare individ le are despre ceilalţi şi de modul în care evoluţia personală a fiecăruia a putut influenţa relaţiile sale cu ceilalţi şi statutul său în spaţiul privat.

În schimb, în acel loc al indistincţiei şi al raporturilor sociale, relaţiile de comunicare sunt dominate de statutul social al persoanelor implicate, de relaţiile pe care acestea le au cu instituţiile şi actorii sociali şi de angajamentele care configurează reprezentările lor despre societatea în care îşi duc existenţa. Acesta este, practic, spaţiul comunicării politice, adică ansamblul activităţilor de reprezentare al apartenenţelor sociale şi a faptului instituţional.

Transgresiunile simbolice ale separării între cele două spaţii constau în utilizarea simultană a formelor private de comunicare în spaţiul public. În această privinţă, tendinţa de a generaliza prezentarea vieţii private a actorilor politici în media şi în special la televiziune, constituie o adevărată transgresiune a separării celor două spaţii, de natură să afecteze inteligibilitatea comunicării politice.

Spaţiul public – spaţiul privat: o interacţiune activă

Din analiza lucrărilor de specialitate, rezultă că o mare parte a analiştilor, sociologilor sau eseiştilor insistă asupra individualizării practicilor culturale şi comunicaţionale. Datele disponibile concordă cu realitatea, deşi mişcările observate sunt mai lente decât se susţine în general (este cazul, de exemplu, al fragmentării consumului televizual). Semnificativă în acest sens este constatarea la care a ajuns Patrice Flichy⁴ (1991), care confirmă această evoluţie, plasându-o într-o perspectivă istorică de lungă durată. Tendinţa actuală, de „a trăi împreună, dar separat” sau fiecare în sânul propriei „bule comunicaţionale”, precum şi diminuarea frecventării spectacolelor colective sunt „fenomene marcante şi greu de contestat”. Dar, în acelaşi timp, fiecare dintre noi este adus în stadiul de a se gândi la sine din ce în ce mai mult ca individ social şi a-şi însuşi activ normele apartenenţei sale sociale.

Interacţiunea spaţiului public cu cel privat a constituit o temă de cercetare şi pentru Paul Beaud⁵, care a remarcat că graţie în special ştiinţelor umaniste, spaţiul public penetrează vechea sferă privată, substituie structurile tradiţionale de socializare cu instrumentele sale de comunicare; în fapt, difuzarea, vulgarizată sau nu, a producţiilor istorice, psihologice şi chiar sociologice contribuie la întărirea acestei practici sociale ce se impune tot mai mult în societăţile moderne. Obiectivarea de sine (caracterizare preferabilă „intelectualizării vieţii private”), este propusă de Raymond Boudon⁶, care consideră că vulgarizarea ştiinţelor şi tehnicilor contribuie în mod egal la aceasta. Rezultă că fenomenul este distribuit inegal în funcţie de clase şi categorii sociale, mai exact, în funcţie de apartenenţa socială a unei persoane, de strategiile de construire a propriului raport, obiecti­vat cu societatea diferă sensibil. Semnificativ este faptul că Paul Beaud, în opoziţie cu tezele lui J. Habermas⁷ asupra administrării culturii, insistă în mod pertinent asupra legăturii dintre practicile sociale şi evoluţia conjugată a spaţiului public şi a proceselor de comunicare, în care mass-media şi tehnicile de comunicare joacă „un rol diferenţiat social”.

Caracteristicile noului spaţiu public

În concepţia lui Bernard Miège⁸ spaţiul public contemporan nu se va putea înţelege fără referire la istoria sa fondatoare şi în consecinţă fără a ţine seama de prezenţa activă a celor patru modele de comunicare în practicile comunicaţionale, precum şi fără a lua în calcul cele trei „logici sociale” principale, care îi orientează schimbările. Aceasta înseamnă evident să recunoaştem cât de complex a devenit spaţiul public astăzi, dincolo de specificităţile fiecărei societăţi.

Dacă admitem acest lucru, pentru a avansa în cunoaşterea spaţiului public, este necesar să procedăm la investigaţii sau validări empirice şi în egală măsură să reînnoim formulările teoretice. La o primă analiză cu privire la caracteristile noului spaţiu public, evidenţiate deja în context, putem conchide următoarele: spaţiul public se perpetuează (chiar dacă funcţia sa de facilitator al dezbaterii şi schimbului de opinii, precum şi folosirea practicilor argumentative în cadrul acestuia sunt astăzi subestimate); spaţiul public se lărgeşte (toate clasele şi categoriile sociale iau parte la el, dar în diverse moduri); funcţiile spaţiului public se extind regulat,iar logicile sociale care îl „modelează” se află la originea acestei extinderi.

Totodată, asistăm la o tendinţă de fragmentare a spaţiului public, caracterizată de:
– asimetrie crescândă, în virtutea căreia indivizii/subiecţii/cetăţenii au de-a face din ce în ce mai mult cu dispozitive comunicaţionale administrate în marea lor majoritate de instituţiile sociale, ce generează „interacţiuni parţiale” şi provocate;
– inegalitate a participării şi a accesului la mijloacele moderne de comunicare, în contextul în care dezvoltarea noilor tehnologii accentuează dife­renţele dintre o minoritate a conducătorilor şi a mediatorilor „supraechipaţi” şi o majoritate a excluşilor care se mulţu­mesc cu mijloacele oferite de mass-media;
– o gestiune din ce în ce mai sofisticată a consensului social şi cultural, diferenţele, conflictele şi opoziţiile exprimându-se mai puţin prin relaţiile publice generalizate decât prin mass media, care permite menţinerea unei prese de opinie şi a mijloacelor de exprimare a claselor dominate. În acest context, specialiştii apreciază că multiplicitatea dispozitivelor pe care se bazează astăzi spaţiul public, aparent constituit dintr-o juxtapunere de ,,spaţii parţiale”, care nu comunică între ele, oferă imaginea unui spaţiu public unic şi mai unit ca niciodată.

În prefaţa lucrării intitulate Nicolas Sarkozy et la Communication⁹, Jacques Gerstlé evidenţiază următoarele evoluţii în spaţiul public politic actual:
– ponderea informaţiei şi caracterul său persuasiv tind să prevaleze astăzi în faţa comunicării controlate de către profesioniştii din domeniul politic, ceea ce se afirmă în media având mult mai mult impact decât ceea ce declară actorul politic însuşi.
– „referinţa produce inferenţă”, în sensul că ceea ce se consideră important de către media devine criteriu de raţionament individual sau colectiv.
– practica demonstrează că oamenii politici nu sunt de acord cu disjuncţia dintre informaţie şi comunicare, deoarece aceasta afectează imaginea şi controlul percepţiilor situaţiei politice. În „campaniile permanente” ale vieţii politice, trebuie să se asigure o anumită convergenţă între reprezentările mediatice ale situaţiei şi discursurile ţinute pe aceeaşi problematică, primele validându-le oarecum pe cele aflate în plan secundar. Aceasta priveşte în egală măsură predominanţa mizelor prioritare, a căror ierarhizare ar trebui să se situeze pe acelaşi plan în agenda publicului şi cea a actorului politic.

După părerea lui J. Gerstlé, cele trei repere trebuie integrate continuu şi într-o competiţie structurată, în care se confruntă eforturi strategice orientate spre atragerea atenţiei opiniei publice şi definirea unor probleme majore.

Analiza dinamicii vieţii politice şi a jocului actorilor săi impune articularea în spaţiul public politic actual al acestor trei nivele cu interdependenţa strategică a competitorilor.

Formele spaţiului public

Pentru a înţelege conotaţiile simbolice ale comunicării ar trebui să se analizeze modul de situare unul faţă de altul a locurilor care îl compun, adică modul în care se articulează uzanţele comunicării şi geografia spaţiului în care acestea se înscriu.

Spaţiul public, pe care urbanitatea greacă îl numeşte „agora“, iar latinii „forum“, ca loc al sociabilităţii, constituie, totodată, şi un loc al economiei urbane, al logicilor de circulaţie şi de schimb, ori de vizibilitate a instituţiilor şi a practicilor politice. Sunt deci locuri de întâlnire, cu o geografie deschisă ce favorizează schimburile şi confruntările şi care vor servi, încă de la început, drept cadru pentru folosirea retoricii.

În spaţiul public, vizibilitatea actorilor sociali nu ţine doar de folosirea cuvântului şi a retoricii ci şi de recunoaşterea propriei lor activităţi. Trebuie subliniat că numai datorită acestor funcţii, exercitate în economia urbană şi în viaţa publică, ajungi să fii recunoscut de către ceilalţi şi că, în consecinţă, aceste activităţi se exercită în tot spaţiul public la care concură să-l definească. În acest spaţiu, activităţile profesionale (meseriile), instituţionale (mandatele) şi militante (angajarea politică) constituie formele majore ale activităţii ce dau specificitate actorilor care le exercită şi care contribuie la fundamentarea identităţii lor. Strategiile de vizibilitate a actorilor publici, formele potrivit cărora îşi exercită activitatea lor profesională fac parte din formele spaţiului public. Este rolul, în special, al uniformelor, ceremoniilor şi al ritualurilor de a face ca activităţile actorilor sociali să fie recunoscute în spaţiul public.

Vizibilitatea actorilor instituţionali nu este doar legată de limbajul, de prezenţa sau dispunerea în scenă a activităţii pe care îl practică, de locul prezenţei lor, ori de punerea în scenă a prezenţei acestora. Ea poate fi şi de natură estetică şi simbolică şi se înscrie, de exemplu, în artă şi monumentalitate. Se poate spune că există o estetică a faptului politic care îi permite, deopotrivă, să fie recunoscut şi să aibă conştiinţa propriei valori. Monumentele comemorative sau palatele ridicate în oraşe, de exemplu, constituie tot atâtea reprezentări simbolice ale faptului simbolic înscrise în formele spaţiului public.

În acest context, ar trebui menţionat că vizibilitatea evenimentelor şi a actorilor politici se înscrie, de asemenea, în ceea ce poate fi numit spaţiu public simbolic sau virtual: este vorba de jurnale, media audio-vizuale, media-electronice, în care circulaţia informaţiilor şi difuzarea formelor comunicării constituie tot atâtea măsuri de vizibilitate ale sociabilităţii politice. Tocmai acest spaţiu public virtual, cel care există ca urmare a irigării sale de către formele şi reprezentările comunicării politice constituie, până la urmă, cu adevărat, locul de origine al comunicării politice, pentru că înlăuntrul său politicile de reprezentare şi logicile de sens construiesc vizibilitatea şi inteligibilitatea faptului politic.

În ceea ce priveşte accesul la spaţiul public şi participarea politică, se apreciază că noile tehnologii de comunicare sporesc considerabil raportarea indivizilor de a se exprima în spaţiul public, limitând în schimb participarea indivizilor la comunicarea politică şi, implicit, la dezbaterea publică a deciziilor politice. Spaţiul public este diminuat, paradoxal, tocmai prin evoluţia participării indivizilor la acesta, fapt care generează fragmentarea sa excesivă şi apariţia aşa-numitelor „sfericule” sau spaţii parţiale, fără legătură unele cu altele.

În ceea ce priveşte impactul noilor practici de comunicare politică asupra statutului majorităţii şi al cetăţeanului, Camelia Beciu¹⁰ este de părere că din acest punct de vedere, mediatizarea generează efectele contradictorii asupra practicilor democratice. Astfel:
– mediatizarea, marketingul politic şi „noile media” orientează acţiunea politică spre un public ţintă din ce în ce mai individualizat;
– noile media fragmentează electoratul, generând după unii autori „anomie” şi „izolare”;
– acţiunea politică este transformată într-o „activitate politică”, în timp ce identitatea socială este convertită în comunitate virtuală, adică artificială. Noile tehnologii de comunicare stimulează însă şi interacţiunile directe, omul politic fiind stimulat, prin intermediul acestora, să-şi reformuleze agenda politică şi să dispună de o „agendă permanentă“.

În aceste condiţii, noile tehnologii şi comunicarea politică mediatizată multiplică oportunităţile de participare directă, nemediată la viaţa politică, dar posibilitatea oamenilor politici de a negocia „definiţia” interesului public este din ce în ce mai redusă.

Problema spaţiului public îi preocupă în mod deosebit pe autorii care îşi propun să urmărească evoluţia comunicării în societăţile ce funcţionează în regim de democraţie politică. Astfel, în studiul său dedicat acestei problematici, Bernard Miège,¹¹ apreciază că reflecţiile cu privire la spaţiul public se organizează în jurul a patru niveluri de analiză:
1. Spaţiul public este locul de derulare a unor acţiuni comunicaţionale care îşi găsesc originea în patru modele de comunicare apărute succesiv, primul dintre ele în urmă cu mai mult de două secole. Toate funcţionează şi la ora actuală, iar unul dintre ele este dominant, chiar dacă valabilitate începe să fie contestată.
2. Spaţiul public contemporan nu poartă doar pecetea modelului dominant, cel al mass-media audiovizuale. La fărâmiţarea sa concură de asemenea: strategiile de comunicare ale diferitelor instituţii sociale, aflate în continuă evoluţie (este mai ales cazul strategiilor urmate de marile întreprinderi); înmulţirea sensibilă a mijloacelor tehnice de comunicare, în special o dată cu apariţia reţelelor cu debit mare şi a produselor multimediatice ; importantele modificări intervenite în cadrul mass-media.
3. Schimbările ce afectează relaţiile dintre spaţiul public şi spaţiul privat ar trebui cuantificate cu deosebită atenţie. Individualizarea în curs a practicilor de comunicare este întărită de fenomenul de transformare în marfă individualizată, pe care îl implică noile reţele. Această individualizare reprezintă, totodată, o consecinţă a modificărilor survenite în activitatea de programare mass-media, fiind favorizată şi de o tendinţă de reducere a forţei argumentative din cadrul acţiunilor comuni­caţionale, dependente sau nu de media.
4. La întrebarea Ce „teorie a acţiunii” este susceptibilă să descrie cel mai bine elementele aflate în joc în cadrul spaţiului public? Jürgen Habermas¹² a formulat o teorie a „acţiunii comunicaţionale” in care îşi propune, să ajungă la o elucidare pragmatico-formală a conceptului de activitate comunicaţională [...] urmând firul director al activităţii lingvistice şi în care sugerează că acordul stabilit în mod raţional între participanţi trebuie căutat in acelaşi timp în discursurile ce favorizează argumentarea şi în raporturile actorilor sociali cu „lumile trăite”.

Pe baza unor considerente ce ţin de istoria şi sociologia politică şi culturală, autorul distinge patru modele de comunicare, fiecare având caracteristici proprii care dau naştere unor practici diferite, ce s-au format succesiv în societăţile cu o puternică tradiţie democratică. Plecând de la media şi tehnicile de comunicare dominante, se defineşte fiecare din modelele de comunicare şi se organizează acţiunile comunicaţionale cele mai marcante (cele care structurează modelul şi în acelaşi timp sunt structurate de el). Ca urmare , se poate considera că impulsul a fost dat succesiv de: - presa de opinie (apărută în secolul al XVIII-lea); presa comercială de masă (apărută în ultima parte a secolului al XlX-lea); mass-media audiovizuale şi mai ales televiziunea generalistă (a cărei influenţă a continuat să crească de la jumătatea secolului XX); - relaţiile publice generalizate (a căror dezvoltare continuă poate fi observată începând cu anii ’70, dar care sunt departe de a fi atins importanţa televiziunii generaliste).

Faptul că mass-media sau tehnicile de comunicare se află la originea formării acestor patru modele şi că îşi pun pecetea asupra lor nu este suficient pentru a caracteriza fiecare model şi mai ales pentru a-i preciza modalităţile de funcţionare. Din acest punct de vedere, Bernard Miège¹³ aduce în sprijin cinci criterii, pe care le defineşte ca esenţiale în argumentaţia sa: relaţia dintre modele şi subiecţii cetăţeni ,care poate fi o relaţie de proximitate în cazul presei de opinie ; o relaţie de natura spectacolului, în cazul radioului sau una „individualizantă” în cel al unor tehnici recente de comu­nicare; gradul de implicare al populaţiei faţă de ofertele mediatice; linia editorială a articolelor şi a programelor; raportul cu puterea de stat şi cu interesele economice majore ;în sfârşit, tipul de organizare economică adoptat pentru întreprinderea de presă şi tehnicile de comunicare dominante. B. Miége apreciază că aceste criterii, cu valori diferite, dau consistenţă celor patru modele şi permit o măsurare a aportului fiecăruia la spaţiul public, subliniind, totodată, că modelele comunicaţionale trebuie deci privite ca un element ajutător al analizei. şi nu ca un cadru fixat o dată pentru totdeauna. De menţionat că apariţia fiecărui nou model s-a bazat până în prezent pe creşterea ofertei de programe şi pe sporirea numărului participanţilor implicaţi, comunicarea contribuind în mod substanţial la lărgirea gamei produselor (sau cererilor) propuse şi inerent a publicurilor sale.

CĂLIN SINESCU - Profesor universitar, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti. Apariţii recente: Teoria conflictelor politice, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2009, Comunicare politică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009.

 sus