Crize instituţionale – puterea judecătorească

Statul de drept, Constituţia şi infrastructura justiţiei

VLADIMIR-FLORIN NICULESCU

As part of the series Cu ochii unui vest-european, this author published several articles in Revista 22 and Viaţa românească. This article is part of that group and refers to the situation of the judicial system in Romania, as compared to European norms, as well as to some aspects of the Romanian judicial infrastructure.

Keywords: Judicial system in Romania, judicial structure, unconstitutionality, fundamental human rights, Revista 22, Viaţa Românească

I. Români la CEDO

Conform unor statistici CEDO, publicate de Florin Negruţiu în ziarul Gândul¹, s-a observat că, în anul 2007, România participă cu 11,9% la totalul celor 110.000 de cereri existente pe rol (Cpr). Numărul cererilor româneşti depăşea de departe numărul cererilor din Anglia (2,6%), Germania (3,9%) şi Franţa (4,3%), luate împreună. Poziţia de vârf aparţinea Federaţiei Ruse (22,6%) pe locul doi fiind România, în timp ce Turcia (9,7%) şi Ucraina (8,3%) ocupă locurile 3 şi 4. Celelalte ţări est-europene participă cu 5,8% (Polonia), 3,5% (Cehia), 2,5% Slovenia şi 2,3% (Bulgaria). Totalul cererilor din ţările fostelor dictaturi comuniste sunt predominante la CEDO, cu 57%. Încă din anul 2005, România ocupa locul 3, după Turcia (13%)². În anul 2006, Constantin Radu referindu-se la raportul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), arăta, că cererile românilor raportate agentului guvernamental din România, crescuseră între 2003 şi 2005, de la 53 (2003) la 137 (2005) şi că la acea dată se găseau 9.425 cereri româneşti pe rol la CEDO, ceea ce reprezintă un procentaj record de 18%, dat fiind că România este doar una dintre 46 de ţări, implicate în statisticele CEDO. Constantin Radu³ observa că bila neagră a justiţiei o reprezintă dreptul la proprietate, că justiţia se aplică după ureche şi că în 2006, în România încă se mai practică tortura, legile existente nefiind aplicate. În 2008, Lavinia Piţu⁴ citând-o pe Renate Jäger⁵, judecătoare la CEDO, spunea că CEDO este sufocată, datorită incompetenţei tribunalelor naţionale.

II. Infrastructura justiţei şi practica de zi cu zi

1. Statul de drept, practicat în UE (studiu de caz - Germania)
În rândurile ce urmează vom face o paranteză, pentru a arăta o serie de aspecte, privind practica şi infrastructura justiţiei în statul de drept vest-european, luând drept caz Germania.

Instanţa.
Oricare cetăţean se poate adresa direct justiţiei, în măsură în care valoarea cauzei nu depăşeşte sumă de 5.000 euro. Prima instanţă este, în acest caz, judecătoria (Amtsgericht, AG) cu recurs la tribunal (Landesgericht, LG, Tribunalul Landului). Dacă valoarea materială a procesului depăşeşte suma de mai sus, reprezentarea prin avocat este obligatorie. Procesul se deschide la LG, iar acţiunea de recurs, la instanţa superioară OLG (Oberlandesgericht, Tribunalul superior al Landului). Instanţele juridice următoare, sunt, după caz, Curtea Supremă Federală şi Tribunalul Constituţional.

Alegerea avocatului.
Există posibilitatea de a te informa pe internet şi în cărţile de telefon locale, despre cabinete şi asociaţii de avocatură specializate pe tematica în cauză. În birourile de avocatură mari şi mijlocii activează mai mulţi avocaţi, fiecare având un profil specializat pe o anumită direcţie juridică. Remunerarea este stabilită prin dispoziţii administrative generale, există un tablou de taxe fixe, pentru întreagă federaţie a celor 16 Landuri, în funcţie de prima sau a două instanţă şi de valoarea materială a cauzei.

Participarea procentuală a biroului de avocatură la sumă sau valorile castigate în proces, este interzisă prin lege. Cetăţeanul are posibilitatea de a se asigura dinainte, pentru eventuale riscuri procesuale (taxele judiciare şi onorariul avocatului), la o societate de asigurări particulare, care, dacă acceptă finanţarea procesului, preia riscul plângerii în justiţie şi plăteşte paguba asiguratului, în măsura în care acesta pierde procesul. Dacă persoană asigurată câştigă, partea adversă, care pierde, are de plătit toate cheltuelile de judecată şi onorariile de avocat ale ambelor părţi, aşa încât societatea de asigurări îşi reprimeşte banii cu care a plătit taxele judiciare şi onorariul de avocat al persoanei asigurate, la începutul procesului.

Deschiderea procesului.
Instanţa căreia i-a fost înaintată plângerea se pronunţă faţă de reclamant în scris asupra admisibilităţii cazului; în caz de respingere, înaintează plângerea către o altă instanţă răspunzătoare. În situaţia în care plângerea este insuficient formulată, instanţa cere reclamantului completarea, respectiv motivarea cererii în scris, într-o perioadă fixă de două săptămâni, informând că, dacă această completare nu va fi depusă la timp, procesul poate fi respins ca nefondat, reclamantul pierzând acţiunea.

Plângerea reclamantului, completată şi motivată, e adresată de instanţă, prin poştă, pârâtului, căruia i se pune la dispoziţie aceeaşi perioadă de timp, pentru a combate plângerea. Anti-plângerea pârâtului este apoi trimisă de instanţă reclamantului, care, în decurs de alte două săptămâni, trebuie să se exprime în scris, atacând anti-plângerea. Jocul acesta se repetă de mai multe ori, până când instanţa consideră perioada de pregătire scrisă, drept încheiată, şi numeşte termenul de judecată. Fiecare dintre hotărârile de mai sus sunt date de instanţă prin dispoziţie formală.

Şedinţa publică.
O cauză se judecă în şedinţa publică, la termen şi oră fixă, reţinută în exclusivitate pentru cazul respectiv. Termenul fixat este obligatoriu şi, de cele mai multe ori, unic şi definitiv. Dacă una dintre părţi lipseşte, poate pierde procesul din oficiu, prin neprezentare. Nu există amânări, pe motiv de dosar incomplet, lipsă de apărător, expertize incomplete, etc. Toate acestea se rezolvă în prealabil, prin corespondenţa instanţei cu părţile. În funcţie de amploarea cazului, judecătorul acordă o şedinţă de 30 - 60 min pentru dezbateri. Programul este respectat de părţi si de instanţă. În procesele simple, la judecătorie există un singur judecător, doar cu dictafon şi fără grefier. Judecătorul cunoaşte în amănunţime cazul, de aceea lasă să se întrevadă, încă de la începutul şedinţei, cum apreciază el cazul şi cam în ce direcţie va merge procesul. În funcţie de aceasta, se pune în discuţie posibilitatea unei înţelegeri amiabile, condiţionată de retragerea prealabilă a plângerii, fapt ce ar micşora şi taxele de judecată. Dacă părţile sunt de acord, înţelegerea amiabilă este dictată de către judecător, de comun acord cu părţile. Dacă părţile nu cad de acord, cazul se judecă în dauna uneia dintre părţi. Reclamantul şi pârâtul vor fi ascultaţi personal, chiar dacă au apărător.

Comunicarea sentintelor şi deciziilor.
Instanţa comunică părţilor orice fel de hotărâre, sentinţă sau decizie, în scris. Nu există obligativitatea unei informări personale la sediul instanţei. De la data la care hotărârea a fost înmânată prin poştă, cu semnătura personală de primire, începe perioada în care părţile trebuie să se decidă dacă merg sau nu în instanţa superioară.

2. România - studiu de caz
După descrierea de mai sus, ne putem da seama cât de arhaic este întregul sistem juridic românesc, ce aminteşte de divanurile de judecată din secolele trecute. Statul român a pierdut în ultimele două decenii şansa de a reforma radical justiţia, bătând pasul pe loc nealinindu-se la normele de funcţionalitate ale UE. Masa grefierului este plină de dosare, o sută sau peste, pentru o singură şedinţă. Dosarele invadează încet- încet masa complexului de judecată. Este puţin credibil că preşedintele sau judecătorii care asistă, să aibă ideee de conţinutul fiecărui dosar şi să fie cât de cât familiarizaţi cu sumedenia de cauze pe care şi le asumă în şedinţa publică.

Multe dintre greşelile de formă şi fond sunt urmările directe ale acestei justiţii arhaice, la kilogram. La aceasta se adaugă şi confuziile şi o mare nesiguranţă, datorată instabilităţii legislative şi viabilităţii de scurtă durată a multor dispoziţii juridice. Noile dispoziţii sunt de multe ori la fel de confuze, anticonstituţionale şi contradictorii, ca şi cele de până acum. Nu rare sunt cazurile în care cetăţeanul se loveşte în plus şi de reaua-voinţă sau de lipsa de imparţialitate a magistraţilor, date fiind simpatiile politice, reminiscenţele gândirii comuniste, nepotismul administrativ şi dorinţa oportunistă de a nu te pune rău cu potentaţii zilei.

Multe elementele de vârf au părăsit magistratura, migrând în avocatură, unde şansele de câştig sunt mai mari. Statul şi magistratura au pierdut ocazia să reglementeze prin lege remunerarea avocaţilor, care, în caz de succes, pretind bonificaţii adiţionale de până la 20 -30%, pe lângă onorariu. Există cazuri de revendicarea proprietăţii, în care reclamantul a trebuit să plătească bonificaţii de 50-60 ha. în natură, un evident şantaj, în conflict cu noţiunea de political correctness (corectitudine politică) şi cu bunul simţ social. Pentru că nu există termene fixe la judecătorie sau tribunal, orice avocat trebuie să fie prezent, începând cu deschiderea şedinţei, şi să rămână acolo până la încheierea acesteia. Şedinţele se prelungesc de multe ori până după amiaza târziu. Dosarele se strigă în ordinea listelor, dar nimeni nu poate spune, nici măcar cu aproximaţie, ora la care se va striga o anumită cauză. Trebuie să aştepţi ore întregi, până îţi vine rândul. Dacă ai, ca avocat, mai multe dosare de reprezentat, eşti legat toată ziua de şedinţă, în una sau mai multe săli de judecată, situaţie extrem de nefavorabilă pentru un liber profesionist, cu multiple obligaţii profesionale. Prin faptul că avocatul pierde, în mod inutil, ore întregi la instanţe, nu îşi poate desfăşura o activitate de birou corespunzătoare, trebuie să se limiteze la o clientelă redusă şi un venit limitat, fapt ce-l instigă la abzurile de onorariu în natură şi la pretenţia de bonificaţii.

Procurorii au fost şi ei îngrădiţi ani de-a rândul de lege şi regulamente, până la imposibilitatea de exercitare a funcţiei. Nu au putut acţiona faţă de infractori bine cunoscuţi, ce se foloseau de o dublă contabilitate, neputând conta pe un sprijin efectiv nici din partea poliţiei, nici din partea altor procurori, cărora li s-a interzis orice ajutor la dosarul colegului.

III. Românii – europenii cei mai nemulţumiţi cu justiţia internă

Cererile pe rol la CEDO (cereri admise)
După această abordare comparativă, revenind la statistica prezentată în anul 2007 de Florin Negruţiu, se poate observa că rezultatele se schimbă radical, în defavoarea României (v. Tab.1), dacă raportăm numărul de cereri existente pe rol (Cpr) la populaţia fiecărei ţări, respectiv la suta de mii de locuitori (Sml). În timp în ce ţări ca Anglia şi Germania, cu 4,31 şi respective 4,67 cpr/ sml, populaţia pare a fi relativ mulţumită de justiţie, vecinii noştrii de la răsărit, ca de altfel şi turcii, apreciază mult mai puţin deciziile justiţiei naţionale, îndreptându-se mult mai des către CEDO. Coeficientul de nemulţumire variază între 13,58 Cpr/Sml, în cazul Turciei, şi respectiv 15,22, pentru Rusia şi 17,42, pentru Ucraina. Nimeni nu atinge însă performanţa din România: 50,88 cereri pe rol, la suta de mii de locuitori (v.Tab.1 coloana 5).

Nemulţumirea faţă de justiţia naţională, exprimată în plângeri împotriva deciziilor, ce violează în mod flagrant drepturile omului, este de zece, până la douăsprezece ori mai mare în România decât în Germania sau Marea Britanie, şi de trei ori mai mare decât în Rusia şi Ucraina. România apare ca fiind ţara europeană care respectă cel mai puţin drepturile omului.


Tab. 1. Frecvenţa cererilor pe rol (Cpr) şi a cererilor înaintate (Ci)*** la CEDO, 1998-2006 după naţiuni si populaţie

cpr, nr. cereri pe rol; sml, suta de miii de locuitori; P, populaţie; ci, nr.cererilor inaintate (valoare dedusa *)

Totalul plângerilor adresate la CEDO
Pornind de la datele furnizate Florin Negruţiu şi având în vedere faptul că unii autori6 susţin că 97% dintre cererile înaintate la CEDO sunt respinse şi doar 3% sunt admise, admiţând că acest raport este valabil pentru toate ţările implicate, se deduce că împotriva României s-ar fi depus, între 1998 şi 2006, un număr de aproximativ 385.000 cereri (11.550:3 x 100 = 385.000), care, raportat la întreaga populaţie a ţării, de 22.680.974 de locuitori, indică o frecvenţa de 1:58,91 (v. Tab 1. coloana 6). Aşadar, o cerere CEDO pentru fiecare cel de al 59-lea cetăţean, în timp ce în Anglia şi Germania s-ar înainta câte o cerere la CEDO la 696, respectiv 642 locuitori.

Cum de s-a ajuns aici? Ce i-a nemulţumit pe români atât de tare? Florin Negruţiu numeşte pe primul loc lipsa de echitabilitate juridică la nivelul instanţelor naţionale de control judiciar (instanţe de recurs), reclamată de Înaltă Curte CEDO în 69, 35% dintre cazurile judecate (186 sentinţe date); urmează încălcarea dreptului de proprietate, în 51,61% dintre cazuri. După aprecierea lui Răzvan Horaţiu Radu, citat de Mirela Corlăţan, românii, nemulţumiţi de justiţia internă, consideră Înalta Curte de la CEDO ca pe o a patra cale de atac. Cetăţenii români cred că Înaltă Curte, CEDO ar putea să analizeze plângerile lor pe fond şi, ca atare, să împiedice abuzurile justiţiei române, ceea ce, evident, Înalta Curte nu poate şi nici nu vrea să facă. Plângerile sunt admise la CEDO, numai în măsura în care deciziile irevocabile date de Justiţia din România violează drepturiler şi libertăţile omului, prevăzute de Convenţia de la Roma, din 1950.

Condamnările României la CEDO şi sumele de plată
Radu Chiriţă arată că România a suferit în anul 2007 un număr de 88 condamnări la CEDO, iar în 18 cazuri s-a ajuns la înţelegeri amiabile, cu o condamnare de plată de 8.360.970⁷; în 2008 acest volum a fost atins încă din prima jumătate a anului (ianuarie-iunie 2008)⁸, şi anume 85⁹ condamnări şi 30 înţelegeri amiabile¹⁰, cu o condamnare de plată în sumă de 8.133.490 euro, pentru pagube materiale, morale şi cheltueli de judecată¹¹.

Într-un raport al Consiliului Europei¹² se arată că pe întreg anul 2008, România a fost ţara care a avut de plătit cele mai mari daune:12,2 milioane euro. Pe deasupra, se mai arată că statul român are şi faimă de rău platnic, neachitând decât 5% din sumele pe care trebuia să le plătească; cea mai mare înfrângere de până acum pare a fi obligaţia de plată a sumei de 2,4 milioane de Euro, ca despăgubiri pentru 25 de apartamente vândute de Primărie, pe nedrept, foştilor chiriaşi. Statul român a primit un termen de plată de şase luni, după care urmează, executarea silită¹³.

Justiţia oarbă sau abordări partinice?
Directoarea Centrului de Resurse Juridice, Georgiana Iorgulescu, apreciază că România va mai pierde încă multe procese la CEDO. Dânsa se referă în particular la recursul în interesul legii, promovat în materie de proprietate de către procurorul general, şi la confuzia ce domneşte în rândurile magistraturii, în urma deciziei ICJC. Dna Iorgulescu consideră decizia Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, privind admisibilitatea unei acţiuni în revendicare, promovată pe dreptul comun, acum când legea 10/2001 este depăşită şi perimată, dată fiind ambiguitatea motivării, ce stă în profund dezacord cu Constituţia¹⁴: “Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta (concursul) nu este prevăzut”¹⁵. Deşi ICJC pare a sesiza în aceste rânduri o practică juridică neconstituţională, evită totuşi să o numească. Însă confuziile din magistratură, care dezavuează România pe plan internaţional, nu sunt de ieri de azi, ci durează de prin 1993, fiind acceptate tacit de legislativ, dacă nu chiar susţinute de acesta. Legislaţia confuză a deschis drum corupţiei. Sunt cunoscute cazuri în care hotărârile judecătoreşti privind revendicarea proprietăţii au fost cumpărate de către o parte sau alta. Printre cei păgubiţi nu sunt numai proprietari de apartamente, ci şi proprietari de terenuri agricole, deposedaţi în favoarea unor persoane terţe, convenabile puterii locale şi aproapiate acesteia.Proprietăţi ce au fost revendicate la legea 10/2001¹⁶, au fost vândute de anumiţi primari unor persoane terţe, chiar în decursul desfăşurării formalităţilor administrative de revendicare şi punere în posesie, în ciuda notificărilor depuse în termen şi admise de către administraţie. Moştenitorii românilor, care şi-au pierdut cetăţenia română pe vremea regimului comunist şi trăiesc astăzi în alte ţări, în cadrul UE, au fost discriminaţi şi lipsiţi de dreptul de moştenire asupra proprietăţilor, ceea ce contravine profund Constituţiei¹⁷, cât şi Convenţiei Drepturilor Omului¹⁸. Eforturile pentru identificarea şi restituirea a mii de hectare de teren forestier par să nu-şi găsească prea curând împlinirea. Statul român persistă într-o aventură juridică fără de sfârşit, care îi atrage sancţiunile CEDO pentru violările repetate ale Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului. Înalta Curte CEDO a constatat cazuri în care reclamantul nu a reuşit să obţină executarea unei decizii CEDO, date în favoarea sa, şi ramasă necontestată. Curtea pune în legătură acest fapt cu dificultăţile de ordin organizatoric, urmare a schimbărilor dese şi repetate ale legislaţiei, în domeniul restituirilor, schimbări ce crează un climat de incertitudine juridică 22. CEDO a pronunţat la 09.12.2008, în baza Art.46 din Convenţie, o hotărâre pilot împotriva statului român, prin care obligă România la măsuri legislative şi administrative corespunzătoare. Toate aceste abuzuri au devenit posibile ca urmare a faptului că abuzurile şi infracţiunile din administraţie şi justiţie nu au fost penalizate. Primăriile, Consiliile locale şi Consiliile judeţene au fost în permanenţă sigure că nu vor fi trase la răspundere pentru abuzurile şi infracţiunile comise. Şi nici judecătorilor nu le-a fost teamă că, prin hotărâri abuzive şi partinice, îşi periclitează situaţia profesională. Situaţia de faţă se explică atât prin deficitele de interpretare, în interpretarea statului de drept, cât şi într-o regratabilă lipsă de respect şi apreciere faţă de elementele constituţionale, ceea ce face ca supremaţia Constituţiei să fie în prezent un principiu pe hârtie, lipsit de traducere în viaţă. Elemente constituţionale primordiale, cum ar fi principiul echitabilităţii juridice, rămân valori teoretice, pe care juriştii nu le iau în serios. Principiile statului de drept nu se bucură de primordialitatea cuvenită, atât în obiectul Constituţiei per se, cât şi în viaţa politico-socială. Principiile generale ale Constituţiei¹⁹ sunt dezarmante, prin simplitatea cu care sunt prezentate, iar Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului nu apar ca adevărate „porunci” ale Constituţiei, pe înţelesul tuturor²⁰.

În rândurile ce urmează ne propunem să să aprofundăm aceste probleme şi deficite de interpretare.

IV. Constituţia din anul 2003 şi statul de drept

1. Principiile fundamentale ale statului de drept şi Constituţia. Statul dreptăţii.
Părinţii Constituţiei din anul 2003 au pierdut din vedere raportul şi interrelaţia profundă ce există între obiectul Constituţie, statul modern de drept şi Convenţia privind drepturile Omului²¹, la care România este parte. Principiile fundamentale ce decurg din această complemantaritate, ar fi trebuit expuse pe larg şi pe înţelesul tuturor în Articolele de Constituţie, de la Titlul I - Principii generale (Art. 1-14)²²şi Titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale (Art.15-60 )²³.

În Principiile generale, Constituţia aminteşte doar în treacăt, faptul că România este un stat de drept²⁴, care garantează dreptatea, demnitatea, drepturile şi libertăţile individului, fără să aprofundeze principiile fundamentale ale statului de drept, care sunt obligatorii şi determinante, pentru societatea romană modernă. Statul de drept este garantul şi apărătorul libertăţilor individuale. Acest principiu fundamental - primordial, care stă la baza Constituţiei, are caracter determinant. De aici derogă o serie de principii generale, cum sunt: (i)egalitatea individului în faţa legii, (ii) apărarea individului faţă de abuzul de putere, (iii) garantarea siguranţei juridice (certitudinea juridică), (iv) condiţia sine qua non a încrederii individului în lege şi (v) condiţia sine qua non a previzibilităţii efectului legii.

Statul de drept devine, aşadar, statul dreptăţii, care recunoaşte şi garantează valorile fundamentale ale revoluţiilor europene din sec. XIX, pornite de la revoluţia franceză - dreptatea, egalitatea şi libertatea. Lipsa acestor precizări explică multe dintre problemele şi greutăţile actuale ale justiţiei, în raportarea la valorile fundamentale ale UE, precum şi raportul deficitar dintre cetăţeanul român şi puterea juridică naţională.

Constituţia este instrumentul prin care statul de drept îşi asumă obligaţia transpunerii în viaţă, a principiilor fundamentale, prezentate mai sus. Ea defineşte baza valorică materială a acestor principii, şi anume separarea şi structurarea puterii în stat, în scopul respectării demnităţii umane, cât şi în scopul apărării şi neviolarii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cu precădere a drepturilor sociale. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt cele definite de Convenţia de la Roma în anul 1950, la care România a devenit parte din 11.03.1993²⁵. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au devenit, ca atare, determinante pentru Constituţie, cu zece ani înainte de modificarea acesteia, în anul 2003.Constituţia statului de drept este, aşadar, o sintagmă de elemete fundamentale, ce structurează puterea statului. Constituţiei îi revine o supremaţie indiscutabilă la toate nivelele puterii în stat, legislativă, executivă şi judecătorească. Totodată, constituţia este unica lege supremă a statului, este însăşi LEGEA, şi atunci când se spune în condiţiile legii, se subînţelege, în fond, în condiţiile Constituţiei. Primordialitatea şi supremaţia Constituţiei este, fără îndoială, insuficient apreciată în România, în măsură în care se vorbeşte, de mai multe ori²⁶, chiar în cadrul Constituţiei, de „Constituţie şi de alte legi”²⁷, fapt ce dăunează evident prestigiului Constituţiei.Parafrazând expresia rămasă celebră după Sadam Hussein, Constituţia este „mama tuturor legilor”, este biblia ţării. Jurământul ar trebui depus întodeauna pe Constituţie.Statul de drept nu prevede legi speciale în afara Constituţiei, acestea sunt interzise. Nu ar trebui să existe legi speciale, nici în România. Din această voită greşeală de interpretare decurg probleme majore ale justiţiei române, îndeosebi în ceea ce priveşte proprietatea individuală. Legi de tipul legilor funciare, al legilor 10/2001 şi 247/2005²⁸ rămân cu totul şi cu totul discutabile, în ceea ce priveşte constituţionalitatea lor, neconcordanţa cu statul de drept şi garanţiile constituţionale de la Art. 16, alin 1²⁹, care afirmă: Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, respectiv Art. 18, alin.1: Cetăţenii străini şi apatrizi care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor³⁰.

2. Drepturile omului şi libertăţile fundamentale
Art 20, alin 1 din Constituţie³¹, precizează, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile omului şi libertăţile individuale vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Convenţia de la Roma din 1950, la care România a aderat acum 15 ani, prin Legea 13/ 11.03.1993. Ceea ce arată că această garanţie se referă la drepturile şi libertăţile individuale, recunoscute în Art. 22 -52, de către prezenta Constituţie (Titlul I). Art. 20 alin 2, precizează, pe de altă parte, că în situaţii de neconcordanţă între legile interne şi tratatele la care România este parte, deci şi Convenţia drepturilor omului din 1950, au prioritate reglementările internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile omului, dar numai în măsura în care Constituţia nu prevede dispoziţii mai favorabile. Dacă prevederile Constituţiei sunt mai „favorabile”, reglementările internaţionale, acceptate de România prin semnarea Convenţiei de la Roma, şi-ar putea deci pierde efectul.

Formulările de mai sus nu sunt deloc fericit alese. Constituţia numeşte 31 de drepturi şi libertăţi fundamentale, pe când Convenţia numai 16. Dat fiind că numărul drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Constituţie este aproape dublu, în comparaţie cu drepturile şi libertăţile fundamentale enumerate de Convenţiei, se poate aprecia că dispoziţiile Constituţiei sunt mai numeroase, şi, ca atare, mai favorabile. Există, aşadar, pericolul ca justiţia romană să nu ţină seamă de prevederile Convenţiei, dat fiind că prevederile acesteia sunt mai puţin favorabile decât prevederile Constituţiei, de unde legislaţia romană ar fi şi ea mai favorabilă, având la dispoziţie legi speciale, ce completează Constituţia. Este greu de apreciat dacă la baza formulărilor de mai sus stau greşeli întâmplătoare sau un afront al puterii legislative din anul 2003 împotrivă statului de drept. Oricum, analizând comparativ Convenţia şi Constituţia, ne izbeşte faptul că mai multe drepturi şi libertăţi fundamentale ale statului de drept susţinute de Convenţie nu sunt preluate 1:1 de Constituţia română, iar altele lipsesc cu desăvârşire (v. Tab.2). Unele dintre acestea sunt drepturi elementare ce privesc justiţia, şi anume: dreptul la un recurs efectiv (Art. 13)³² interzicerea discriminării (Art. 14)³³ şi interzicerea abuzului de drept (Art. 17)³⁴.

Tab. 2: Drepturile omului şi libertăţile fundamentale faţă în faţă în Convenţia pentru Drepturile Omului şi Constituţia din 2003

Pe de altă parte, există evidente diferenţe de interpretare privind principiul de echitabilitate juridică. Art. 6 alin. 1 din Convenţie³⁵ spune: Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil; Aceste prevederi se corelează în bună măsură cu prevederile Art. 21³⁶, 24³⁷ şi 124³⁸ din Constituţie. Cu toate acestea, 70% dintre deciziile CEDO date împotriva României constată violarea principiului de echitabilitate juridică.

3. Controlul reciproc dintre puterea legislativă, executivă şi judecătorească
Principiul separării puterii în statul de drept prevede împărţirea puterii de stat în nivele de organizare independentă, dotate cu obligaţii de control reciproc: puterea legislativă (parlament), puterea executivă (guvern) şi puterea judecătorească (magistratură). Scopul final al acestui control reciproc este apărarea individului şi evitarea abuzurilor , dat fiind pericolul permanent al escalării puterii în stat la nivelul unui singur organ. În timp ce în relaţia dintre legislativ şi executiv nu se poate vorbi de o separare totală, dată fiind permanenta întrepătrundere dintre activităţile parlamentului şi ale guvernului, cât şi faptul, că unii parlamentari sunt în acelaşi timp şi membrii în guvern, adevărata separare a puterii o găsim, după spusele specialiştilor în domeniul sociologiei statului, în relaţia dintre majoriatea guvernamentală şi opoziţia parlamentară; din punct de vedere formal ea se mainifestă între legislativ / executiv, pe de o parte, şi justiţie, pe de altă parte, tablou tipic pentru societatea pluralistă, cu interese contrare.Constituţia pierde ocazia de a formula controlul reciproc drept o obligaţie constituţională fundamentală în raporturile dintre legislativ, executiv şi puterea juridică. Art.1 alin 4 aminteşte pe scurt de o putere echilibrată, fără a defini însă mecanismele ce duc la aceasta³⁹.Doar în Cap. IV, Titlul III se surprind Raporturile Parlamentului cu Guvernul Art 111⁴⁰, 112⁴¹ şi 115⁴²), obligaţia Guvernului de a prezenta Parlamentului informaţii şi documente, la cererea acestuia, de a răspunde la întrebările sau la interpelările parlamentare, cât şi faptul că ordonanţele de guvern, emise în urmă legii de abilitate, sunt supuse spre aprobare Parlamentului, în măsura în care legea de abilitate o cere.

Toate aceste prevederi abordează măsuri particulare şi unilaterale. Controlul judecătoreasc este limitat, neacoperind relaţiile dintre autorităţile administrative şi puterea legislativă (Art. 126, alin 6)⁴³. Caracterul de profundă reciprocitate al acestui control trilateral nu e suficient de bine aprofundat. Pe de altă parte, garantul independenţei justiţiei este însăşi Constituţia, şi nu Consiliul superior al Magistraturii (v. Art 133 alin 1)⁴⁴, care îndeplineşte această garanţie doar operativ.

4. Mecanisme de siguranţă.
Separarea puterii în legislativ, executiv şi juridic este gândită ca un prim mecanism de siguranţă împotrivă abuzului de putere. Acest mecanism, de natură să corecteze o serie de greşeli inerente ale puterii, rămâne parţial insuficient, dat fiind că statul ar trebui să hotarască el însuşi dacă se poate deschide o acţiune împotriva sa. O garanţie suplimentară trebuie să o aducă tocmai Constituţia statului de drept , stipulând că cetăţeanul, în măsura în care se consideră prejudiciat în drepturile sale de către puterea publică, poate acţiona împotriva acesteia, pe calea justiţiei şi a pretenţiei de regres. Dar nici măcar această garanţie suplimentară nu este suficientă, spre a asigura un demers echitabil în justiţie. De aceea se oferă, de regulă, o serie de garanţii complementare, aşa numitele drepturi juridice primordiale: independenţa magistraturii, interzicerea tribunalelor excepţionale, dreptul la un complex de judecată legal, dreptul inculpatului de a fi ascultat de catre tribunal, interzicerea pedepsei repetate, etc. După cele arătate mai sus, se pune întrebarea, în ce măsură Constituţia din anul 2003 oferă cetăţeanului posibilitatea de a deschide o acţiune împotriva statului, împotriva unei legi organice sau împotriva unei ordonanţe de guvern, dată fiind lipsa de constituţionalitate a pretenţiei sale. Constituţia prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime (Art.21, alin 1) 39, nu însă în ceea ce priveşte anticonstituţionalitatea unei legi sau a unei măsuri administrative, care îl atinge. Lipsa de constituţionalitate poate fi analizată numai de Curtea Constituţională, la cererea Preşedintelui României, a Preşedinţilor Senatului sau Camerei deputaţilor sau a Avocatului Poporului (Art. 146)⁴⁵. Mecanismul de siguranţă acordat de către statul de drept direct cetăţeanului este trecut sub tăcere de Constituţie.

5. Curtea Constituţională
Legislaţia fiind subordonată legii şi dreptului, oricare magistrat care are îndoeli asupra constituţionalităţii unei norme de drept şi dubii în ceea ce priveşte oportunitatea acesteia trebuie să suspende cauza şi să aştepte părerea Tribunalului Constituţional. Aceeaşi obligaţie există în statul de drept şi în cazul în care sunt atinse norme de drept european, ce impun accesarea Curţilor Europene. În cadrul statului de drept, Curtea constituţională nu are, de fapt, putere executivă. În situaţia în care o instanţă sau alta nu ia în consideraţie hotărârile Tribunalului Constituţional, acesta nu are cum reacţiona, vulgo, nu poate trimite executorul judecătoresc spre executare. Ordinea constituţională poate fi reactivată, în acest caz, numai prin sistemele de opoziţie publică şi actiunilie legislativului. Constituţia din anul 2003 oferă Curţii Constituţionale, dispoziţii mai favorabile. În virtutea Art. 147 din Constituţie⁴⁶, Curtea Constituţională este investită cu o putere executiv-legislativă aparte. Dispoziţiile executiv-legislative, considerate de către Curte a fi neconstituţionale în legi, ordonanţe şi regulamanete, sunt suspendate de drept şi îşi încetează automat efectul juridic. Norma juridică asupra căreia a fost ridicată excepţia de neconstitutionalitate nu va mai putea fi aplicată, textul de lege devenind mort. Ca atare, Curtea Constitutionala ar fi avut posibilitatea, să cureţe toate legile speciale de dispoziţiile neconstituţionale date de legislativ, invocând şi admiţând excepţia de neconstituţionalitate. Din păcate, Curtea nu a transpus această dispoziţie constituţională în realitate. Decizii date de Curtea Constituţională, cum ar fi decizia nr. 1002 / 6.11.2007, excelează prin caracter anticonstituţional⁴⁷.

6. Principiul cazului de precedenţă şi deciziile instanţei de recurs.
Nici măcar precedentul juridic, care ar trebui să decurgă din hotărârile instanţelor judecătoreşti superioare (Curţile de Apel, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie) nu are valoare imperativă pentru acţiuni ulterioare in justiţie, fapt ce duce la incertitudine juridică, unele confuzii şi un potenţial conflictual, extrem de neproductiv. Cu totul alta este situaţia în justiţiile naţionale vest-europene şi în practica de la CEDO, unde principiul cazului de precedenţă garantează previzibilitate juridică, ducând, în final, la încrederea individului faţă de lege şi justiţie. Constituţia nu se pronunţă în această direcţie, lăsând o lacună regretabilă.

7. Protecţia averilor şi proprietatea
În ciuda dispoziţiilor Art. 15⁴⁸, 44⁴⁹, 46⁵⁰ şi 136⁵¹ privind proprietatea, interzicerea discriminării, şi dreptul de moştenire, puterea legislativă nu s-a aliniat la prevederile Constituţiei, trecând la elaborarea unor legi speciale, cu puternice elemente dipoziţii anticonstituţionale, cum sunt legile proprietăţilor funciare 18/1991⁵² , 169/1997⁵³, 1/2000⁵⁴, precum şi legile 312/2005⁵⁵ şi 247/2005⁵⁶. La fel şi legile 112/1995 59⁵⁷ şi 10/2001⁵⁸ cu privire la proprietatea imobiliară, neamendate de Curtea Constituţională. Violările repetate ale drepturilor şi libertăţilor omului, ca urmare a unei transpuneri deficitare în viaţa legislativă şi judecătorească, au dus la neîncrederea cetăţenilor în justiţia română şi blamajul de la CEDO.

În concluzie, există, aşadar, un tablou complex de motive care au dus la nemulţumirea cetăţeanului faţă de dreptatea primită în ţara, nemulţumire care se menţine şi i-a îndreaptat deseori paşii spre CEDO, ca spre o autoritate tutelară protectoare. Analiza de faţă nu face decât să aducă argumente în plus în favoarea ideii că cetăţeanul român nu se simte protejat de organele puterii de stat, care ar trebui să se întrebe ce au de făcut pentru a reforma Constituţia, legislaţia şi justiţia, în interesul cetăţeanului şi al drepturilor şi libertăţilor sale intangibile, garantate de Convenţia de la Roma şi să acţioneze în consecinţă.