|
Recenzie
Frica politică şi efectele asupra societăţii americane
Corey Robin, Frica. Istoria unei idei politice
Editura Vremea, Bucureşti, 2009. Traducerea:
Doina Jela Despois, Sorin Gherguţ.
Această carte apare în România într-un context „favorabil” dezvoltării şi extinderii la nivel social a sentimentului de frică, chiar dacă acest context este, de fapt, unul nefavorabil pentru întreaga societate românească. Criza politică, criza instituţională, criza economică şi criza morală cu care ne confruntăm rămân în continuare realităţi în care sentimentul de frică există şi se manifestă în diferite forme, nu mai puţin ca prima „emoţie trăită de un personaj în Biblie”.
Autorul este foarte puţin cunoscut în România. Corey Robin predă ştiinţe politice la Brooklyn College şi la The Graduate Center, City University of New York. Articolele sale au apărut în multe reviste şi ziare importante: American Political Science Review, Social Research, Theory and Event, The New York Times, The Washington Post, The London Review of Books, The Nation and Dissent. Principalele cercetări ţin de domeniul teoriei politice cu accent pe gândirea politică modernă. A scris despre folosirea fricii în politică, despre represiunea politică şi contrarevoluţie, a studiat formele contemporane ale conservatorismului şi neoconservatorismului american.
Cartea lui Corey Robin, tradusă în limbile franceză, italiană, rusă, chineză, spaniolă, română şi greacă, a fost premiată de APSA (American Political Science Association) cu premiul „Cea mai bună primă carte de teorie politică”, este o carte necesară spaţiului politic românesc unde dezbaterea intelectuală a marilor concepte şi idei politice a rămas repetentă.
„Frica” este o carte unică de teorie politică şi analiză istorică, foarte bine documentată şi argumentată, riguroasă în ceea ce priveşte explorarea istoriei conceptului de frică. Fascinantă din toate punctele de vedere, este o lectură necesară pentru a înţelege istoria politică a fricii.
Cartea este concepută în două părţi legate între ele. Prima parte cuprinde analiza, din perspectivă istorică, a patru filozofi politici care au schimbat concepţia despre frică şi însemnătatea conceptului în funcţie de contextul social şi politic în care şi-au definitivat operele; Thomas Hobbes despre statul modern în secolul al XVII-lea; Montesquieu despre ideologia liberalismului în secolul al XVIII-lea; Alexis de Tocqueville despre democraţia egalitară în secolul al XIX-lea; Hannah Arendt despre totalitarism în secolul XX.
Primul capitol, „Frica”, este denumit în mod identic cu titlul cărţii şi abordează demersul teoretic a lui Hobbes, primul autor care, pe lângă componentele morale şi politice ale fricii generate de contribuţia elitelor, legilor, instituţiilor şi educaţiei, a scos în evidenţă potenţialul stimulator al fricii politice. Aprecierea pe care autorul o arată faţă de Hobbes îi modelează propria abordare a problemei, chiar dacă nu este de acord cu toate susţinerile sale. Frica este, pentru Hobbes, instrumentul prezervării integrităţii corporale, al sinelui, antidot al consecinţelor stării naturale în care aceasta se traduce prin conflict permanent, haos şi care într-un final poate duce la război. Pacea este garantată în cel mai sigur mod prin acordul cetăţenilor de a se supune în mod absolut, prin cedarea unor drepturi, statului, Leviatanului. Statul ar avea autoritatea deplină pentru a defini regulile ordinii politice şi puterea absolută de a aplica regulile.
Sunt luate în considerare şi alte trei elemente ale concepţiei lui Hobbes despre frică: sentimentul de frică trebuie creat prin educaţie şi în acelaşi timp el trebuie privit ca placa turnantă a unităţii unui popor; statul trebuie să definească obiectul fricii, ales din mai multe posibilităţi, prin distorsiunea realităţii; contextul istoric, cel al războiului dintre armatele revoluţionare şi cele ale monarhiei britanice.
„Teroarea”, cel de-al doilea capitol, este denumirea dată de autor fricii lui Montesquieu descrisă în Despre spiritul legilor. Ea nu mai este produsul legii, instituţiilor, educaţiei, elitelor, ci este rezultatul acţiunii unui despot solitar care distruge instituţiile, nu ţine cont de legi şi se dispensează de educaţie. „Teroarea pentru Montesquieu este expresia sufletului schimonosit al despotului, a poftei lui de distrugere şi a înclinaţiei spre cruzime”. Teroarea nu foloseşte niciunui scop politic, nici comunităţii, nici instituţiilor, nici individului, ci numai propriului interes arbitrar al despotului. Care este antidotul pentru o astfel de societate guvernată haotic şi după bunul plac? Statul de drept, toleranţa, guvernarea prin instituţii intermediare, separarea puterilor, un sistem de elite care să servească drept contragreutate pentru autoritatea centrală, pluralismul social.
Dacă la Hobbes şi Montesquieu frica politică era concepută ca o emanaţie de sus în jos, odată cu Alexis de Tocqueville şi Despre democraţie în America, logica se schimbă. Noua frică politică emană de jos în sus, de la mase către elite şi este denumită de autor „Anxietatea”, în cel de-al treilea capitol. Anxietatea este nesiguranţa unui popor ivită din răsturnarea autorităţii tradiţionale şi izolarea societăţii moderne, fără vreo ţintă clară şi se înteţeşte în absenţa legilor, elitelor, instituţiilor sau educaţiei. Redefinită ca anxietate, frica nu mai apare ca un instrument al puterii, ci ca o stare psihică permanentă a masei. Cum rezolvă Tocqueville această problemă? Printr-o guvernare care reacţionează odată cu apariţia acestei stări, nu pentru inhibarea actelor de opoziţie sau pentru izolarea oamenilor, ci pentru a-i ţine pe oameni împreună. O guvernare cu puteri limitate şi separate, instituţii asociative şi politici participative ale democraţiei.
Teroarea se transformă în „Teroarea totală” - cel de-al patrulea capitol -odată cu „Originile Totalitarismului” şi „Eichman la Ierusalim” semnate de Hannah Arendt. Teroarea este un produs al violenţei, iar masa anxioasă, în lipsa unor repere politice şi morale, crează aparatul politic care acţionează într-un mod represiv. Ideologia potenţează activitatea aparatului represiv pentru că ea este un „substitut pentru o lume inexistentă, un remediu pentru persoane singure ce nu mai cred în nimic, nici chiar în propriile simţuri”. După analiza clasicilor prezentaţi în primele capitole, Corey Robin deschide discuţia despre „liberalismul fricii” lui Judith Shklar. Teroarea este utilizată ca fundament negativ pentru instituţiile liberale, care sunt legitimate din cauza faptului că ele apără cetăţenii. Este adusă în prim plan discuţia despre 11 septembrie şi modul în care societatea americană s-a manifestat.
Partea a doua a cărţii, divizată în trei capitole, arată cum instituţiile politice, economice şi sociale produc o frică represivă cu consecinţe majore în societatea americană: autocenzura, inegalitatea, suspiciunea etc. Corey Robin încearcă să dovedească că represiunea politică este prezentă în Statele Unite în ciuda încercărilor de a se ascunde sub preş acest lucru. Astfel, autorul împarte frica politică în două categorii: cea legată de ameninţările la adresa securităţii fizice sau a confortului moral al populaţiei cu efecte benefice legate de unitatea naţiunii şi frica celui mai puţin puternic faţă de cel mai puternic şi invers, cu efecte nocive faţă de societatea americană. Având ca exemplu central, în capitolul şase, McCarthysmul, Corey Robin scoate în evidenţă pluralitatea actorilor implicaţi în a crea şi a susţine frica politică. Elitele, colaboratorii, spectatorii şi victimele joacă un rol central în această „piesă” a menţinerii fricii politice. Este subliniat rolul fricii politice: nu să reprime un individ în particular, ci să se folosească de exemplul său pentru a face publicitate mentalităţii de tip „şi tu poţi fi următorul”. Capitolul şapte merge mai departe şi prezintă, prin acelaşi exemplu al McCarthysmului, că statul fragmentat de separarea puterilor, de federalism şi domnia legii participă intens la crearea fricii represive. Nu sunt omise nici instituţiile pluraliste, autonome ale societăţii civile care, la rândul lor, contribuie la distribuirea fricii în societatea americană.
În ceea ce priveşte ultimul capitol lucrurile sunt cât se poate de clare. Imaginea locului de muncă, important ca valoare pentru societatea americană, este alterată de modul în care se desfăşoară activitatea: prin frică şi represiune. „Dacă vrem să măsurăm frica în stil american trebuie să începem studiul ei la locurile de muncă, fiindcă acesta este spaţiul unde populaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei”. Prin puterea exemplelor frica la locul de muncă prinde contur şi poate fi simţită şi judecată. Democraţia nu este o valoare, pe când apărarea şi menţinerea ierarhiei reprezintă o prioritate.
Una dintre concluziile importante ale cărţii este aceea că frica nu poate reprezenta fundaţia ordinii politice liberale. Nu numai din acest motiv cartea lui Corey Robin reprezintă un stimul intelectual puternic şi un motiv pentru a lansa dezbateri intense cu privire la rolul fricii şi în societatea românească.
Cosmin Dima
sus
|
