Semn de întrebare

Semn de întrebare
Interviu cu Ştefan Popescu realizat de Aurora Martin
 

1. După 20 de ani de la dărâmare, zidul Berlinului pare să mai divizeze încă Europa la nivelul reminescenţelor ideologice. Care este percepţia asupra nominalizării unui fost comunist, Massimo D’Alema, pentru poziţia de Înalt reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe?

2. Toate fostele ţări comuniste dedică mult spaţiu mediatic aniversării a 20 de ani de la căderea comunismului. Există un interes în mass media italiană faţă de acest subiect?

3. Renumitul jurnalist Bernardo Valli a publicat de curînd două ample aricole despre dictaturile din România şi Bulgaria (Così cacciamo Ceauşescu Bucarest il sangue dell ‘89 şi Il contadino dittatore di Sofia crollò assieme al muro). Se manifestă vreo diferenţă de optică asupra evenimentelor în presa italiană de stânga şi cea de dreapta.

4. Editura Mondadori a marcat trecerea a 20 de ani de la căderea comunismului cu două publicaţii de mare interes: Peter Molloy, La vita ai tempi del comunismo - Interviste, vent anni dopo şi Enzo Bettiza, 1989. Cum reflectă piaţa editorială italiană, în general, evenimentele petercute în Europa de Est?

Ştefan Popescu - (n. la 28 noiembrie 1978 la Târgovişte). Studii universitare şi postuniversitare la Universitatea Paris 1 - Sorbona, Ecole Normale Supérieure din Paris şi Ecole Nationale d'Administration. Bursier la Universitatea de Stat din Tirana (Albania) şi la Ecole Française din Roma. Stagii de specializare la Universitatea Roma 1 - La Sapienza şi la Ministerul Francez al Apărării. A lucrat în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei OIF (Biroul lui Boutros Boutros-Ghali, vicepreşedintele Înaltului Consiliu al Francofoniei/Haut Conseil de la Francophonie), iar din mai 2007 este jurnalist la Radio France Internationale.

1. Nominalizarea lui Massimo D’Alema drept candidat al Italiei pentru poziţia de ministru al Afacerilor Externe al Uniunii Europene este văzută, în primul rând, la nivel de seminificaţie strict internă, ca fiind o strategie a premierului Silvio Berlusconi de a lansa dialogul cu democraţii de centru-stânga. Nici un reprezentant al majorităţii nu a facut un secret din faptul că Massimo D’Alema este unul dintre interlocutorii cei mai rezonabili din partea opoziţiei. Susţinerea unui candidat de centru-stânga de către guvern şi majoritate vine în întâmpinarea alegerii lui Pierluigi Bersani ca secretar al Partidului Democrat. Bersani, despre care Silvio Berlusconi a spus că ar fi singurul comunist pe care l-ar face ministru, este considerat un leader pragmatic, deschis colaborării. Dialogul cu democraţii este indispensabil pentru şeful guvernului italian, în perspectiva reformelor pe care acesta le doreşte, mai ales în domeniul justiţiei.
Există şi voci care văd în promovarea candidaturii lui Massimo D’Alema un plan al lui Silvio Berlusconi de a neutraliza opoziţia, de a apărea în faţa electoratului şi a opiniei publice drept omul consensului, aşa cum a făcut preşedintele francez Nicolas Sarkozy, care l-a susţinut pe Dominique Strauss-Khan la şefia Fondului Monetar Internaţional, pe Bernard Kouchner l-a propus ministru de Externe iar pe Jack Lang, una dintre figurile emblematice ale stângii franceze, l-a trimis emisar special în mai multe misiuni internaţionale, încredinţându-i Comitetul de reflecţie asupra reformei instituţiilor statului. Astfel, chiar în cazul în care candidatura lui D’Alema nu ar trece, Silvio Berlusconi tot ar avea de câştigat: „Eu am facut totul.  Ca de obicei, Europa s-a opus”.
Dincolo de aceste consideraţii, Massimo D’Alema este văzut ca persoana ideală să reprezinte Italia la Bruxelles şi în lume, deşi nimeni nu ascunde dificultăţile alegerii sale: trecutul său comunist nelinişteşte Polonia, Israelul nu-i iartă vizita efectuată la Beirut în 2006, când s-a afişat în cartierele ce adăposteau militanţii Hezbollah, iar americanii au rezerve faţă de acţiunea lui de susţinere a moratoriului universal cu privire la pedeapsa capitală la ONU. Apoi D’Alema are un contracandidat de talie, şeful diplomaţiei engleze, David Milliband, preferat de mai toate statele membre. Favorabil în Europa i-ar fi numai premierul spaniol Zapatero. Nu in ultimul rând, susţinerea lui D’Alema ar corespunde şi politicii de parteneriat strategic cu Rusia, promovat de Silvio Berlusconi, dar şi de guvernul precedent, condus de Romano Prodi.

2. Există un interes în mass media italiană pentru căderea comunismului şi pentru istoria acestei perioade. Presa scrisă a dedicat numere speciale despre căderea Zidului Berlinului iar media audiovizuală a difuzat mai multe documentare. Dar nu numai presa si-a manifestat interesul. În mai toate orăşele italiene, administraţiile locale, alături de universitari şi de alţi intelectuali, au programat, pe 9 noiembrie, diverse manifestări, conferinţe, mese rotunde, expoziţii de fotografie. În capitală, Universitatea Roma 1- La Sapienza, cea mai importantă instituţie academică din Peninsulă, a organizat un concert în amintirea transformărilor politice de acum 20 de ani. În Sud, la Palermo, administraţia locală a organizat o expoziţie de fotografii, în cadrul căreia au putut fi vizionate şi înregistrări din perioada comunistă, iar la Reggio Calabria, chiar în „vârful Cizmei”, primarul, alături de rectorul universităţii, au organizat o dezbatere pe această temă cu studenţii . Este de subliniat faptul că şi în 2006, la 50 de ani de la revoluţia din Ungaria, italienii au marcat evenimentul prin diverse manifestări. Oricum, acest interes pentru căderea comunismului nu trebuie văzut ca ceva ieşit din comun. Este o tendinţă care se înscrie în interesul general al italienilor pentru ţările din Est, interes stimulat de imigraţia românescă, poloneză, albaneză, ucrainiană.

3. Absolut nici o diferenţă. Atrocităţile comise în timpul comunismului, suferinţele oamenilor, revoluţia din Ungaria, invadarea Cehoslovaciei, evenimentele sângeroase din decembrie ‘89 din România îşi găsesc deopotrivă ecou, fie că vorbim de cotidianul cu simpatii de stânga La Repubblica, de ziarul fondat de Gramsci, l’Unità, de jurnalele berlusconiene, Il Giornale si Libero, sau de publicaţia de dreapta Il secolo XIX. Atribuirea premiului Nobel scriitoarei Herta Müller a dat ocazia atât presei de stânga, cât şi celei de dreapta să scrie pe larg despre regimul lui Nicolae Ceauşescu şi despre ororiile dictaturii comuniste. E adevarat că presa de extremă stânga a interpretat opera Hertei Müller ca pe un manifest contra oricărei puteri absolute, amintind ca secolul XX a cunoscut atât dictatura roşie, cât şi fascismul şi nazismul. 
Oamenii politici, atât de dreapta, cât şi de stânga au căutat uneori să instrumentalizeze semnificaţia evenimentelor din 1989. Primii: „Iată unde duce la sinistra (stânga)!” (adica a vota cu Partidul democrat, cu radicalii, cu comuniştii). Ultimii: „Iată unde duce puterea exercitată în mod autoritar!” (aluzie la Berlusconi).

4. După evenimentele din 1989 au apărut zeci de cărti, fie opere ale autorilor italieni, fie traduceri; şi astfel de lucrări continuă să apară. Aş aminti Dicţionarul comunismului în secolul XX (Dizionario del comunismo nel XX secolo), apărut la Einaudi în 2006 şi în 2007, lucrare monumentală coordonată de Institutul Gramsci, la redactarea căreia a luat parte o întreagă echipă de cercetători. Dicţionarul oferă informaţii nu numai asupra perioadei comuniste, dar şi asupra evoluţiei partidelor comuniste după căderea Zidului Berlinului. Tototdată, a fost tradusă şi publicată, în mai multe ediţii, Cartea Neagră a Comunismului, coordonată de Stéphane Courtois. Multe cărţi tratează legăturile Partidului Comunist Italian cu partidele din aceeaşi familie din Europa de Est, dar şi teme punctuale, cum ar fi sistemul de producţie în ţările comuniste, arta şi literatura în perioada comunistă, arhitectura comunistă etc. Despre România, au apărut câteva lucrări, cum ar fi cartea lui Panebianco Santi Alessandro, România lui Ceauşescu (Rubbettino, 1999), lucrarea lui Stefano Bottoni, Transilvania rosie. Comunismul romanesc si chestiunea nationala. 1944-1965 (Carocci, 2007) iar anul acesta traducerea cărţii lui Dan Lungu, Sunt o babă comunistă (Zonza Editori).
Din efervescenţa apariţiilor, se poate observa că, şi în privinţa publicaţiilor, dincolo de interesul pentru fenomenul comunist, cercetătorii şi publicul italian îşi manifestă interesul pentru ţările din Est în general.

 sus