20 de ani de la căderea comunismului

Afganistan: conflictul dintre război şi identitate

 

IOANA PAVERMAN

The following article deals with the issue of the war in Afghanistan, bringing forward the central idea of legitimacy/legitimization. Thus, starting with challenging some few aspects justifying the switch in the politics of the U.S. in Afghanistan, we shall frame an analysis regarding the state of affairs in this part of the Middle East. The operational concepts due to be summoned in the following are aspects regarding the war, conceived as an anthropological sum of socio-cultural variables, facts regarding the identity factor among the people of Afghanistan and certainly a small inquire about the Taliban issue. Last but not least it should be mentioned that the overall attempt is that of putting together all the out coming conclusions in order to answer to the critical concern regarding the legitimacy of the war in question.

Keywords: Afghanistan, U.S. intelligence, legitimacy, Taliban, identity factor

După alegerea lui Barak Obama în Statele Unite şi respectiv după explozia euforică emancipată în juru său, politica americană pare să fi întrat din nou pe făgaşul normal, în sensul dat, bineînţeles, de redirecţionarea atenţiei publice de la imagine şi retorică mai degrabă înapoi către agendă. Iar dintre toate elementele ce constituie în prezent politica SUA, cea mai vizibilă schimbare de direcţie (cel puţin pentru observatorii nonamericani) pare a se produce la nivelul afacerilor externe, odată ce administraţia Obama dovedeşte a fi luat foarte în serios corijarea Doctrinei Bush, sau mai bine spus a erorilor pe care aceasta le-a produs. „După 11 septembrie întreg Orientul Mijlociu pare să fi înghiţit politica externă a Americii”¹ scrie Peter Beinart într-un articol publicat în Time, intitulat „The Solvency Doctrine”. „Angajamentele militare şi ideologice ale Americii au tot crescut ajungând să fie mult peste posibilităţile noastre de a le gestiona. Iar acum, balonul puterii s-a spart pur si simplu. Mişcările de gherilă, salbatice şi iuţi, au învăţat cum să ne stoarcă de bani, de vieţi şi de membre [...] Iar democraţia nu mai arată de mult ca fiind inevitbila destinaţie a întregii omeniri.”²

Cu şase ani în urmă, pe data de 19 noiembrie 2003, într-un discurs susţinut la Whitehall Palace din Londra cu privire la politica Statelor Unite în Irak, preşedintele american în exerciţiu la acea dată, George W. Bush, susţinea: „teroriştii ţintesc oameni nevinovaţi şi deja au ucis mii. Şi o vor face în continuare dacă vor avea acces la armele pe care ei le doresc. Marea ameninţare a timpurilor pe care le trăim sunt armele nucleare, chimice şi biologice care ar putea să cadă în mâinile teroriştilor şi a dictatorilor care îi spijină. Marile responsabiltăţi cad încă odată pe umerii marilor democraţii. Vom înfrunta aceste ameninţări cu ochii larg deschişi şi vom ajunge să le invingem.”³ Tot cu aceeaşi ocazie, dincolo de nuanţele demagogice ale oratoriei bine puse în practică, fostul preşedinte american enunţa şi politica americană cu privire la chestiunea Irakului: „pacea şi securitatea naţiunilor libere se sprijină pe trei piloni”. Primul pilon: organizaţiile internaţionale, care trebuie să fie egale în a face faţă lumii şi a proliferării violenţei şi a armelor de distrugere în masă. Cel de-al doilea pilon, menit să susţină pacea şi securitatea, este chiar bunăvoinţa naţiunilor libere, care trebuie să găsească acea cale de mijloc de „utilizare a forţei într-o manieră controlată ce poate fi în ultimă instanţă singurul lucru care ne poate salva de la o lume dominată de o violenţa haotică”. În cele din urmă, cel de-al treilea pilon se traduce prin angajamentul sincer al statelor implicate, de a participa la exportul democraţiei în lume ca alternativă la instabilitatea şi la ura generate de către regimurile de teroare.

Oricât de bine ar suna însă în teorie, experienţa practică a dovedit în cele din urmă că politica aplicată de neoconservatori în cazul conflictelor din Orientul Mijlociu şi a Irakului par excellance, nu a făcut decât să crească dorinţa de reactivitate a ţărilor de pe ceea ce americanii numesc the axis of evil. Cu toate acestea însă, viziunea fostului preşedinte George W. Bush nu va fi, desigur, abandonata în totalitate nici de către Obama; căci un asemenea gest – radicalizat – ar deveni dincolo de o schimbare triumfală de agendă, echivalentul abandonării unei părţi solide ale idealismului american. În această perspectivă, într-un discurs susţinut pe parcursul campaniei sale electorale, Barak Obama avea grijă să pună bine în evidenţă distincţia netă dintre razboiul din Irak („a dumb war”) şi cel din Afgnaistan, pe care îl creditează ca fiind „un război purtat din necesitate şi nu din dorinţă”. „Cei care au atacat America pe 11 septembrie plănuiesc să o facă din nou. Lăsată nesupravegheată insurgenţa talibană se va transforma într-o nişă pe care al Qaeda o va exploata pentru a omorî încă şi mai mulţi americani. Aşadar, acesta nu este numai un război ce merită purtat. Este o necesitate fundamentală pentru siguranţa cetăţenilor noştri.”⁴

Politica Washingtonului via Orientul Mijlociu se articulează în aceste condiţii odată prin „lichidarea în mod responsabil a războiului din Irak”⁵ şi apoi prin „punerea în practică a unei noi strategii cu privire la Afganistan şi respectiv la Pakistan”⁶, ce se defineşte prin înfrângerea al Qaeda şi a supapelor sale de siguranţă de aici, stopând astfel implicit şi intenţia acestora da a-şi repune la lucru vechile sanctuare din interiorul Afghanistanului. „Fără o politică mai eficientă dusă împotriva acestor grupuri din Pakistan, Afganistanul va continua să se afle într-o stare de continuă instabilitate”⁷ scrie Charta Albă a raportului interdepartamental privind politica SUA în Afganistan şi Pakistan. Dincolo însă de chestiunea oarecum fezabilă a dizolvării reţelelor teroriste de la graniţa cu Pakistanul (fezabil atâta timp cât depinde într-o mare măsură de punerea la lucru a unui angrenaj logistic), toate celelalte patru mari obiective la care se angajează SUA⁸ ţin mai degrabă de o relaţie de interdependenţă între inducţia modelului vestic şi gradul de adaptabilitate al societăţii afgane.

Din acest punct, în orizontul utilizării pretextuale a ideii antecente, se poate deschide o discuţie mult mai amplă, ce abandonează însă zona cercetată în precedenţă (şi anume a reorientării politicii externe a Statelor Unite), în direcţia unei analize mai profunde purtate pe terenul unei antropologii a războiului. „Războiul în sine este dificil de definit” scrie Brian Ferguson în volumul The Anthropology of War. „În genere îmi place să descriu acest fenomen amplu subliniind faptul că războiul este o acţiune de grup orientată în direcţia unui alt grup, implicând aici potenţiala sau letala utilizare a forţei. Războiul nu este doar acţiune. Este o condiţie a societăţilor şi respectiv a relaţiilor dintre acestea cu nenumărate legături în aproape toate dimensiunile culturale.”⁹ Pe scurt, putem discuta despre război, dincolo de tradiţionala sa definire ca fiind “continuarea politcii cu alte mijloace” (Carl von Clausewitz), şi în termenii unei solide complexităţi socio-culturale. Ce implică însă asta? Gândind în termenii operaţionali propri antropologiei, această complexitate socio-culturală se bazează pe coexistenţta unor factori structurali şi respectiv a unora infrastructurali; înţelegând prin factori infrastructurali „acele variabile capabile să modeleze pattern­-urile ideologice şi suprastructurale”. Iar în ceea ce priveşte pattern-urile structurale, acestea ţin de acele „variabile ce au de-a face cu demografia, cu tehnologia, cu organizarea muncii, cu interacţiunea individului cu mediul în care operează”¹⁰ etc. Ceea ce este important de reţinut din toată această departajare operaţională este însă faptul că pentru a putea vorbi despre efecte vizibile este necesară operarea la nivelul tuturor celor trei factori. Cu atât mai mult cu cât „independent de factorii infrastructurali şi structurali elementele suprastructurale au un efect foarte limitat”, dar care poate fi extrem de profund, şi asta pentru că tot ceea ce ţine de ele are implicaţii adânci la nivelul sistemului de valori şi al ideilor. Aşadar, „schimbarea ideilor poate avea un efect incredibil pe termen lung, singura condiţie fiind ca semnificaţia fundamentală a acestor idei să fie pe deplin înţeleasă”¹¹ Este vorba în cele din urmă nu numai despre realizarea schimbului de informaţie (information sharing) ci şi despre adecvarea informaţiei şi a mecanismului de trasmitere; iar toate acestea, departe de a fi o simplă construcţie pur teoretică, se constiue astăzi chiar în strategia utilizată de către intelligence-ul american. Orizont în care, trebuie spus, intelligence­-ul se defineste nu numai ca acea „stare de fapt secretizată sau activitate a unui grup desfăşurată pentru a înţelege sau influenţa alte entiăţi, fie ele interne (cunoscute) sau externe (străine)”¹². Ci, mai mult decât această abordare ce ţine cu preponderenţă de ceea ce numeam anterior information sharing, analiza de intelligence ţine de “aplicarea unor metode de analiză cognitivă, individuale sau colective, ce au drept scop măsurarea datelor şi testarea ipotezelor într-un context socio-cultural secret.”¹³

Acestea fiind zise, întrebările fundamentale la care vom încerca să ne raportăm în analiza de faţă, privitoarea la starea de fapt din Afganistan sunt: în ce măsură războiul declanşat după atentatele de la 11 septembrie şi continuat de către administraţia Obama printr-o sonoră schimbare de strategie are sens? În ce măsură această schimbare de strategie anunţată nu este cumva mai degrabă rezultatul forţat al unei incompatibilităţi cognitive şi emoţionale şi mai puţin al unei insuficienţe logistice? Oare nu cumva aceste aspecte culturale, ce ţin de sistemul de credinţe şi de valorile afgane, sunt de fapt sursa de rezistenţă a gherilelor talibane? Şi in cele din urmă, cum şi mai ales unde se află sursa legitimităţii în tot acest război?

Aspecte interne: istoria unei identităţi

În ecranizarea romanului lui Khaled Hosseini, Kite Runner, Amir Jan, un adolescent de nu mai mult de paisprezece ani, înverşunat şi viitor soldat înrolat în miliţiile talibane le replică plin de ură altor doi copii, chiar mai mici decât el: Afganistanul este pământul Paştunilor. Noi suntem adevăraţii afgani! Nu aceşti hazara cu nasul turtit. Aceşti oameni ne poluează pământurile şi ne întinează sângele. Dacă netrebnici ca tine şi ca tatăl tău nu ar tot continua să vină aici am fi scăpat de mult de ei!” Dincolo desigur de aspectul romanesc, povestea din Kite Runner deschide şi această pagină a Afganistantului de azi şi de aiurea. Iar replica (contextualizată) din rândurile de mai sus este dovada cea mai vie a stării de fapt din această parte a Orientului Mijlociu. Conflictele etnice dintre paştuni, populaţia majoritară, şi minorităţi marginalizate ca hazara sau populaţia tadjikă sunt deja un laitmotiv al istoriei Afganistanului. Iar pe lângă această realitate, puterile locale, a căpeteniile militare (warlords) şi a clanurilor veşnic adversare nu fac altceva decât să îngreuneze la nesfârşit procesul de democratizare; forţele NATO înseşi fiind adesea obligate să obţină acordul din partea lor pentru a putea controla regiunea, pentru a implementa securitatea în zonă şi pentru a pune în aplicare politicile de reconstrucţie.

Aşadar, dincolo de alte chestiuni pe deplin relevante, unul dintre cele mai importante aspecte ce ţine de istoria Afganistanului este conflictul dintre grupurile etnice. Grupuri etnice, care aşa cum susţin printre altele şi teoriile primordialiste există ca acea prelungire a unei lungi tradiţii pe care acestea o poartă cu ele, în termeni de credinţe şi modele de acţiune. „Conflictul etnic este rezultatul unei persistenţe extraordinare a  antipatiilor tradiţionale; antipatii atât de puternice încât îi pot supravieţui chiar şi unuia dintre cei mai puternici solvenţi: modernizarea”¹⁴ Ca aspect pur teoretic trebuie însă subiniat faptul că foarte adesea, aşa cum scrie şi Karl Deutch în volumul Social mobilization and political development, există câteva cauze standard ce pot declanşa sau accentua animozităţile deja existente între diferitele grupuri etnice. O parte dintre acestea se leagă de aspectele modernizării, iar unul dintre ele este mobilizarea socială, concepută ca „un proces general de schimbare, ce se desfăşoară la nivelul majorităţilor straturilor populaţiei în ţări care trec de la o formă de organizare tradiţională la una considerată a fi modernă.”¹⁵ O altă cauza poate fi faptul că modernizarea aduce cu sine o distribuţie inegală a bunurilor, sădind astfel animozităţi. Starea de fapt existentă însă între varii grupuri etnice şi împăciurea acesteia cu fenomene diverse precum modernizarea sau, extensiv, democratizarea, sunt direct dependente de o paletă mult mai largă de variabile; dintre acestea cele mai importante pot fi formulate în termeni de: nivelul conflictual deja existent la debutul procesului în cauză, compoziţia etnică a regimului politic precedent, poziţia politică a liderilor aparţinând diferitelor grupuri etnice, prezenţa sau absenţa aliaţilor externi, compoziţia etnică a forţelor militare ş.a.¹⁶ Mai există însă un aspect, puternic legat de precendeţa identitară şi care poate fi formulat în termenii pretenţiilor de grup, care nu sunt în mod necesar egale în pondere. „Unele dintre acestea caută să domine. Altele caută să le excludă pe celelalte din sfera organizării statale, în timp ce altele caută să fie incluse în condiţii de egalitate. [...] Să luăm exemplul paştunilor din Afganistan. Ca un popor viguros şi agresiv aceştia au avut mereu credinţa că ei sunt cei destinaţi să conducă şi nu s-au îndoit nici măcar pentru un moment de acest drept al lor de a se plasa la vârful piramidei puterii. Nu s-au arătat niciodată dispuşi să împartă puterea cu alte grupuri.”¹⁷  

Paştunii au fost aprope dintotdeuna populaţia dominantă în Afganistan, mai ales după anul 1747 când Ahmad Shah Durrami, comandant afgan de origine paştună, pune la Kandahar bazele Imperiului Durrami. Ulterior, tot paştunii sunt cei care deţin monopolul identitar şi pe parcursul desfăşurării conflictului strategic dintre anii 1813 şi 1907 purtat de către Imperiile Britanic şi respectiv Rus, unde miza era exercitarea dominaţiei în Asia Centrală. Atenţia maximă o atrag însă odată cu invazia Sovietică din 1979, şi mai recent prin asocierea la mişcarea talibană. Din toată această foarte scurtă cronologie fundamental de subliniat este faptul că, dincolo de paştuni, Afganistanul la originile sale era un spaţiu gol pe harta lumii, un spaţiu care nu era nici al Persiei, nici al Rusiei, nici al Marii Britanii. [...] Iar atât monarhia cât şi naţiunea afgană au apărut printr-o elementară strategie a Marii Britanii din a doua jumătate a secolului ai XIX lea de a pacifica această populaţie aflată la graniţa cu India. Paştunii ocupau pe atunci o regiune vitală, ce se întindea de la versantele  sudice ale munţilor Hindukuş şi ajungea până în Caşmir, trecând prin Valea Indusului. Pentru a preveni ca discordiinle existente între triburi să se transforme într-o invitaţie pentru influenţa rusă, oficialli colonialişti au elaborat o strategie pentru a aduce zona locuită de paştuni sub control britanic, primul pas fiind trasarea liniei Durand, hotarul artificial lung de 1200 de mile ce separă Afganistanul de Pakistan.”¹⁸

Linia Durand nu a făcut însă decât să completeze o strategie culturală ce viza pacificarea, cunoscută drept Renaşterea Paştună, prin intermediul căreia colonialiştii şi-au aliniat propriile interese celor ale triburilor aliate. „Cultivând identitatea paştună ca pe una aparţinând unei rase «pure» şi unitare, în comparaţie cu cea «amalgamată» a populaţiei tadjikă sau hazara, oficialii colonialişti le-au inventat paştunilor şi reputaţia unei caste războinice.”

Afganistanul nu mai era de ceva vreme un spaţiu gol, dar rămâne în continuare aproape imposibil de guvernat. Legile râmân în slujba obiceiurilor locale, taxele existau doar în teorie, deoarece în lipsa unei gestiuni centralizate a populaţiei colectarea acestora era imposibilă; infrastructura era limitată doar la căteva străzi ce făceau legătura între marile oraşe, iar lungimea căii ferate existente nu măsura mai mult de 10 kilometri. Şi asta pentru nu mai puţin de douăsprezece milioane de locuitori. Antropologul Louis Dupree, care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă cunoaşterii Aghanistanului, susţinea că „o naţiune nu acceptă tehnologizarea fără ideologie. O maşină său un dig nu sunt altceva decât produsul unei culturi”¹⁹. Şi avea dreptate;  mai ales dacă ne gândim că faimosul slogan leninist „comunismul este puterea sovietelor plus electrificarea întregii ţări” nu ar fi avut niciun sens dacă nu era dublat de uriaşul impact ideologic. Întrebarea care se pune este însă în ce măsură naţiunea afgană a ajuns să fie cu adevărat, vreodată, o naţiune închegată, atâta timp cât indiferent de cine asigura conducerea, toate formele culturale ce umpleau spaţiul teritorial nu au ajuns absolut niciodată la vreun anume tip de coexistenţă paşnică. Experienţa istorică a demonstrat că în cazul Afganistanului abstracţiunea politică a naţiunii nu îşi găseşte forma în niciuna dintre cele două posibilităţi de concepere a acesteia: verticală, cu rădăcini în cultură şi în etnie, “hotărând cu anticipaţie apartenenţa individului la o comunitate naţională”, sau orizontală, care „în conformitate cu viziunea lui Renan, delimitează spaţiul unui stat creat prin libera alegere a individului uman.”²⁰

Întocmai pe acest fundal a devenit posibilă emergenţa mişcării talibane, care în contextul lipsei unei structuri statale consecvente cu puterea medierii tuturor identităţilor, a găsit spaţiul reclamării unui anume tip de legitimitate. Iar pe lângă asta, „victoria talibanilor împotriva Uniunii Sovietice a revigorat speranţele revenirii dominaţiei paştune în Afganistan.”²¹ Cu atât mai mult cu cât aceştia au avut încă de la bun început grijă să se distanţeze de formaţiunile politizate, precum cea a mujahedinilor, pretinzând că sunt o mişacare menită să cureţe societatea şi mai puţin interesată de preluarea puterii. O mare parte dintre talibanii de astăzi sunt „copii ai Jihad-ului, puternic deziluzionaţi de acţiunile facţionaliste şi criminale ale cândva idealizatului leadership mujahedin. Se vedeau ca purificatorii unui război de gherilă abătut de la calea cea dreaptă, al unui sistem social putrefact şi al unui stil de viaţă islamic compromis de corupţie şi excese. Foarte mulţi dintre aceştia au fost născuţi în taberele de refugiaţi din Pakistan, educaţi în scolile «madrassas» şi au învăţat să se lupte de la elementele mujahedine tot din Pakistan. Aceşti tineri abia dacă au cea mai mică idee despre istoria propriei lor ţări, dar în schimb au învăţat în aceste «madrassas» tot ce trebuie să ştie despre societatea islamică ideală, creată de către Profet acum 1400 de ani. Şi asta este ceea ce doresc ei să emuleze.”²²

Iar ceea ce ne interesează cel mai tare, şi anume sursa lor de legitimitate, vine nu numai de pe urma a ceea ce ei înşişi reclamă, ci şi de pe urma faptelor adversarilor lor. Prăbuşirea Statului Afgan şi haosul provocat a posteriori invaziei au făcut ca gherilele talibane să primească consecvent sprijinul populaţiei afgane, devenind astfel o autoritate naţională.Fragmentarea socială şi etnică atât de pe orizontală cât şi de pe verticală este atât de mare încât face ca reconcilierea să pară a nu fi vreodată posibilă. Activităţi precum cultivarea macului, ca sursă pentru producerea opiului cu precădere în sud, unde insurgenţa talibană este extrem de coerentă, pune deasemenea mari probleme forţelor NATO. Nu numai că banii veniţi din opiu devin principala sursă a talibanilor pentru obţinerea fondurilor de procurare a armamentului, dar facilitarea traficului face ca şi consumul de droguri din rândurile armatelor NATO să devină o reală problemă. Concomitent însă, nici eradicarea definitivă a cultivării macului nu este posibilă, deoarece asta ar duce la creşterea dependenţei economice a foarte multor fermieri faţă de talibani. Iar la toate acestea se adaugă stilul specific luptelor de gherilă, care ca şi în alte cazuri precedente (Cuba, Vietnam etc.) pune mari probleme până şi celei mai tehnologizate armate; cu atât mai mult cu cât structura geografică a Afganistanului este extrem de prielnică acestui stil de luptă. Graniţa cu Pakistanul, acolo unde se desfăşoară traficul cu armament rămâne şi ea deocamdată o problemă deschisă.

Alegerile din 20 August 2009 au dovedid şi ele, încă odată, atât împortanţa problemei etnice, cât şi reiterarea puterii de persuasiune a terorii talibane. Dovada acestei ultime chestiuni se constituie în simpla repartizare teritorială a prezenţei la urne, care arată că în zonele din sud şi est, aflate sub control taliban, doar 5%-10% dintre afgani au reuşit să voteze. „Cei mai mulţi au fost descurajaţi de ameninţări ca tăierea degetelor sau pregătirea a peste 400 de atacuri cu bombă.”²³ Povestea nu este în esenţă decât o repetare a experienţei alegerilor precedente, din 2004, unde este deja cunoscut faptul că „s-au semnalat o sumă imensă de nereguli experimentate atât la nivel de provincii cât şi la nivel naţional, incluzând aici intimidarea cetăţenilor, falsificări şi violenţe [...] Chestiuni la care se adaugă şi prezenţa decisivă în joc a puterilor locale, a căpeteniilor militare (warlords), dar şi utilizarea excesivă a retoricii islamice.”²⁴

Acolo unde clivajele etnice, lingvistice şi religioase sunt foarte mari, singura şansă pentru păstrarea unităţii teritoriale rezidă într-o politică a consensului. Un model de succes – şi probabil singurul – este cel elveţian. A compara însă esenţa unor culturi precum franceză, italiană şi germană cu altele, precum paştună, tadjikă şi hazara, sau fundamentele protestantismului cu cele ale identităţii islamice, este nu numai imposibil, ci chiar absurd. Nu este nicidecum vorba despre o apreciere normativă ce reclamă superioritatea vestului asupra estului, ci despre o ruptură civilizaţională milenară, care îşi reclamă per se legitimitatea. Aşa cum pentru vestul european parlamentarismul şi separaţia puterilor în stat sunt chestiuni atât de naturale, încât posibilitatea alternativei nu este nici măcar imaginată la nivel de exerciţiu conceptual, aşa şi societăţile Orientului Mijlociu îşi pot reclama dreptul de a se revendica de la propria tradiţie, fie ea şi cea a conflictului, războiului, violenţei. Iar în acest orizont, strategia de suplimentare a forţelor NATO, a cărui purtător de cuvânt este mai nou generalul Stanley McCrystal, poate fi complet inutilă.

Logica argumentativă se modifică, bineînţeles, în momentul în care intervine în joc chestiunea intruziunii unui spaţiu în celălalt, fie că aceasta se poate produce sub forma colonialismului occidental sau a atacurilor de la 11 septembrie. În acest moment dreptul moral al propriilor manifestări culturale se diluează complet şi este înlocuit de războiul dorinţei de supravieţuire. Este vorba în esenţă de un argument vechi, extrem de hobbesian, care à la limite ajunge să legitimeze orice tip de război atâta timp cât el se poartă în numele supravieţuirii individuale sau colective (al cărei purtător de legitimitate este statul naţional). Aceasta este în cele din urmă legitimitatea războiului din Afganistan (şi nu numai).

Schimbarea de direcţie asupra căreia mă opream în debutul articolului apare, aşa cum am văzut, în urma rezultatelor acţiunii de intelligence, care statuează foarte simplu că un război nu are efectiv sens dacă nu gândeşte în perspectiva adaptabilităţii. Schimbarea de informaţie (information sharing) este în van dacă nu este însoţită şi de o strategie a adecvării limbajului Americii şi organizaţiilor internaţionale în genere, le-a luat însă destul de mult să înţeleagă acest lucru. Pentru afgani opt ani de război nu sunt decât o continuare a altor zeci, sau chiar sute de ani, la fel de neliniştiţi şi sângeroşi. Pentru occidentali în schimb, aceşti opt ani sunt o demonstraţie de forţă tehnologizată, care a culminat cu vestea proastă a imposibiliăţii impunerii mijloacelor democratice asupra unui spaţiu aproape de neguvernat.

IOANA PAVERMAN - masterand la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus