20 de ani de la căderea comunismului

Forme şi structuri ale utopiei – ficţiune, memorie, istorie
 

MIHAELA NICOLAE

This paper analyses the terrible years of the communism in Romania under the form of a dystopian fiction, in Ion. D. Sîrbu’s orwellian writings, especially in Adio, Europa! It draws on the premises of the power in the totalitarian state, focused on physical frailty, the omnipresence of the Party, its economical, social, and cultural policies, dark and oppressive. The analysis concludes on the atmosphere of oppression, persecution and physical pain which undermines the possible humorous effects that this satirical writings might have had. Dystopian’ Forms and Structure – Fiction, Memory, History.

Keywords: dystopia, Romanian totalitarian communist regime, memory

Opera de ficţiune a lui Ion D. Sîrbu, mai ales romanele Lupul şi Catedrala şi Adio, Europa!, dar şi Jurnalul unui jurnalist fără jurnal sau corespondenţa reunită în volumele Iarna bolnavă de cancer şi Traversarea cortinei surprind câteva caracteristici importante ale regimului totalitar, transpuse în forme şi structuri ale distopiei. Convenţiile acestui gen de literatură ţin de construcţia sistematică şi simetrică a lumii pe dos, societatea înregimentată ierarhic, supusă unui control strict din partea unei guvernări diabolice, clivajul dintre viaţa privată şi viaţa publică, mnemofobia etc. Într-o proximitate ficţională împinsă până la ultima limită, utopia neagră scoate la iveală mecanismele corupte ale regimului totalitar.

Cum observa Northrop Frye, scriitorul se raportează, inevitabil, la lumea sa reală, de la care porneşte în demersul de a-şi construi şi locui lumea ficţională – „Pe lângă ficţiunea interioară, cuprinzând eroul şi societatea sa, mai există şi o ficţiune exterioară, care rezultă din relaţia dintre scriitor şi societatea sa.”¹ În viziunea lui Ion D. Sîrbu, care este unul dintre puţinii autori de autentică „literatură de sertar”, ideologia marxistă este suprapusă pe un anumit fond levantin, autohtonizat prin referirea permanentă la „cetatea alutană” plasată, „la spatele lui Dumnezeu şi al Europei”. Romanul Adio, Europa (încheiat în 1985 şi publicat într-o primă ediţie în 1993, după moartea autorului) este o distopie cu elemente de satiră swiftiană, virulentă critică a societăţii româneşti din timpul dictaturii comuniste. Ficţiunea se raportează, inevitabil la memorie (personală şi colectivă, engramatică) şi la istoria recentă. Romanul surprinde, foarte aproape de formula autoficţiunii, epoca epurărilor politice şi a arestărilor abuzive, a deportărilor în stil sovietic şi a sentinţelor date de tribunalele poporului, adevăruri care se prind, translucid, în plasa de păianjen a ficţiunii. Protagonistul romanului Adio, Europa! este fostul profesor de filosofie din Genopolis, Desideriu Candid, alter ego al scriitorului.² Personajul suportă consecinţele unui „trecut ruşinos” şi este exilat la periferia noii societăţi, în postul de „inspector cu ortografia pe lângă Combinatul de Panificaţie şi Vinalcool” din Isarlâc. Ulterior este arestat, anchetat şi asasinat de securitate doar pentru că râsul său (în piaţa publică, provocat de grosolana confuzie a lui Karl May cu Karl Marx, pe un afiş despre literatura SF) este considerat suspect.    

Raportul dintre individ şi istorie este adesea mediat, în spaţiul romanului modern, de fantasmele lumii politice – „politicul este peste tot, fundalul, factorul agravant şi motivul stărilor individului, ale unui participant la istorie care trăieşte faptele ei mizerabile, abominabile, ale unui om nevoit să-şi salveze sufletul de la ticăloşia şi degradarea la care îi supune pe toţi boala necunoscută şi de nelecuit a comunismului.”³ Scriitorul filtrează subiectiv₄ evenimentele, căutând, cum spune Paul Ricoeur, indicii sau „urme” – „urma ca amprentă materială, urma ca amprentă afectivă şi urma ca amprentă documentară.”⁵ În spaţiul ficţional, relaţia dintre scriitor şi societatea în care trăieşte („ficţiunea exterioară”) se traduce în „coduri” specifice, relativ uşor de identificat în toată literatura Gulagului, de la Zamiatin la Soljeniţîn sau Kundera, prezente şi în scrierile lui Ion D. Sîrbu – duşmanul de clasă, dosarul de cadre, mecanismul propagandei, cenzura, autodenunţul, nomenclatura, corupţia sistemului etc. Să privim aceste „coduri” prin lentila distopică a scrierilor lui Ion D. Sîrbu, un intelectual care experimentează el însuşi „libertatea de a renunţa la libertate”.

Duşmanul de clasă, dosarul şi serviciul de cadre

Unul dintre elementele de egalizare socială a fost observat de Lucian Boia⁶: egalitatea indivizilor, realizată, în aparenţă, prin modelul de comunitate propus, de pildă, de noile cartierele de blocuri. Viaţa comunitară ar trebui să reflecte egalitatea socială, aparent susţinută de uniformitate, şi să rezolve relaţia paradoxală dintre „o morală a extremei austerităţi, a privării de confort şi plăceri, şi un mecanism care presupune evoluţia, creşterea economică, prosperitatea.”⁷. Ca un efect al acestui tip de convieţuire apare şi se generalizează suspiciunea (indivizilor şi a instituţiilor care se ocupă oficial de supraveghere) şi, de aici, dorinţa de a-i ţine sub observaţie pe cei care se abat de la acest tip utopic de comunitate. În lumea spectrală a societăţii distopice, principiul de la care se pleacă este „lichidarea” simbolică şi fizică a „duşmanului de clasă”: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!” Tzvetan Todorov⁸ observă resorturile psihologice ale maniheismului social în totalitarism: „Duşmanul este marea justificare a terorii; statul totalitar nu poate trăi fără duşmani. Dacă lipsesc, sunt inventaţi. Odată identificaţi, aceştia nu merită nici o milă. (...) A fi duşman este o ţară de nevindecat, ereditară. (…) La fel se întâmplă în comunism: el cere reprimarea (sau, în momentele de criză, eliminarea) burgheziei în calitatea ei de clasă. Simpla apartenenţă la această clasă e suficientă, nu mai este necesar să faci altceva.” Pedeapsa precedă stabilirea vinovăţiei, în dispreţul celor mai elementare drepturi civice, pentru lichidarea „duşmanului de clasă”: „Revoluţia continuă, ea cere mereu duşmani şi pedepsiri exemplare, eu sunt braţul cel lung al ei, dacă mâine se cere capul fratelui meu, îl tai fără nici o milă...”⁹. Sistemul concentraţionar apare, la Ion D. Sîrbu, surprins în perioada neostalinistă, evoluând în forme mai subtile. Opozanţii regimului nu mai sunt duşi, ca în primii ani ai puterii opresive, la Canal. Metodele ţin, mafiotic, de ascultarea convorbirilor, interceptare, şantaj, internarea la spitalul de nebuni, sau condamnarea de drept comun. Reeducarea este tradusă, în etimologie populară, prin „relaminare”, adică spălare a creierului, mancurtizare – „La spitalul acesta de boli sufleteşti, numărul celor care se prefac sau fac pe nebunii întrece sideral întregul teatru elizabetan.”¹⁰ De fapt, „normalitatea e o iluzie şi nebunia dă până la urmă legea lumii” ¹¹ – „O boală tipic românească, mai rea decât gripa sau oreionul, ceva intermediar, între nevroza astenică şi râie, angoasa tremendă şi frica hemoroidală; trei zile reprezintă minimul pentru ca un bolnav cefalosubacut să poată să-şi revină suficient pentru a-şi putea da singur seama încotro mai poate s-o apuce: spre internarea în spital, unde o cură de somnoterapie poate să-i cureţe memoria de traumele conflictuale, sau spre şeful de cadre”.

Nomenclatura şi dictatura proletariatului

Sintagma „dictatura proletariatului” se referă, de fapt, la dictatura unei clase conducătoare, clasa privilegiată, formată din secretari de partid, directori de instituţii, activişti, simpli executanţi în mecanismul birocratic. Egalitatea socială rămâne un ideal, în vreme ce membrii nomenclaturii se bucură de privilegii, care sunt, la rândul lor, sensibile la modificarea barometrului politic – cei care se abat de la linia partidului sunt rapid schimbaţi, apelându-se la rezerva de cadre. Este drept că o mare parte a populaţiei trăieşte într-o anumită egalitate şi că „privilegiaţii s-au ferit să se prezinte drept ceea ce erau”.¹²

Birocraţia este un sistem greoi, dar eficient (din inerţie) în felul în care duce la îndeplinire idealul societăţii comuniste. O însemnare din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal face referire la anii cumpliţi ai neostalinismului, când excesul de putere naşte monstruozităţi: „Birocraţia puterii e cumplită: în 1959, Gheorghe Gheorghiu-Dej, la o şedinţă, ar fi spus: ‹ Ăştia nu îşi merită nici aerul pe care îl respiră. › După care ni s-a tăiat... aerul”¹³. Ca instituţie formală, bazată pe afirmarea fidelităţii faţă de partidul unic, nomenclatura este expresia elitei politice, dar, în esenţă, rămâne, ca ramificaţie a puterii, un mecanism de control şi de propagandă. Puterea decizională a nomenclaturii este o iluzie, de vreme ce deciziile, luate la nivelul prim al puterii politice, sunt doar executate fără crâcnire. Ochiul îndelung exersat al prozatorului distinge straniile mutaţii ale lui „homo sovieticus”, în acelaşi registru necruţător-ironic ca al lui Zinoviev. Formele diverse ale adeziunii la ideologia oficială ţin de principiul unanimităţii. Nimeni nu e scutit de luarea de cuvânt, edificatoare pentru nivelul atins de conştiinţa politică a fiecăruia. Un vorbitor care, aflat la tribuna oficială a întreprinderii, ratează tonalitatea entuziastă nu poate avea aspiraţii profesionale: „Prin fire nu sunt combativ, totdeauna când iau cuvântul la şedinţele de analiză mă bâlbâi, abia dacă spun un sfert din câte aş putea să spun; la defilări, de pildă, niciodată nu mă înfig la steag sau emblemă, mă mulţumesc cu un portret oarecare, mai mic, pe acesta îl port conştiincios şi discret, fericit că mi-am făcut datoria...”. Profitorii sunt, întotdeauna, din categoria „cadrelor” superioare, directori de instituţii şi activişti – „Directorul meu s-a mutat într-o vilă boierească, a făcut rost de un Ford vechi, la care, zice el, învaţă în particular mecanică şi management. Bravo lui, construieşte şi el cu un ceas mai devreme, s-a înscris şi la seral, nu este deloc exclus să ajungă universitar în câţiva ani, uns cum este cu toate vopselele.”¹⁴

Prin membrii nomenclaturii partidul îşi pune în practică politica, asigurându-se că este reprezentat în toate domeniile de activitate. Sintagma „dictatura proletariatului”, formulă clişeu a epocii, indică o „promovare simbolică” a maselor. De fapt, termenul „dictatură”, folosit în contextul luptei de clasă, capătă o anumită semnificaţie – primatul clasei muncitoare. Inevitabil, în societatea genopolitană se produce inversarea valorilor – elita intelectuală este înlocuită de indivizi cu origine sănătoasă, care se bucură de privilegii fără precedent, începând cu accesul la educaţie şi terminând cu orice formă de promovare socială. Selecţia păturii privilegiate se face mai ales în funcţie de „originea sănătoasă” şi de criteriul urii de clasă, ignorând frecvent, dintre criteriile de promovare, competenţa. Sistemul are nevoie de susţinători fervenţi pe care îi recrutează din rândul oamenilor simpli, pe criterii politice, cu scopul declarat de a împiedica accederea la funcţii decizionale a „elementelor reacţionare”, care ar putea submina puterea din interior. Extracţia socială a nomenclaturiştilor trebuie să fie „sănătoasă” – „noua clasă conducătoare rămânea totuşi destul de aproape de originile ei muncitoreşti şi ţărăneşti (i-a lipsit timpul pentru a se detaşa complet). Nu era o clasă de proprietari (proprietatea privată fiind eliminată), ci o aristocraţie de putere. Beneficia de tot, fără a poseda propriu-zis mare lucru, şi asta crea o iluzie optică. Ideologia egalitară a comunismului îi interzicea să-şi afişeze prea mult condiţia deosebită.”¹⁵ Cu adevărat privilegiaţi ai regimului nu sunt muncitorii, ci, de pildă, chelnerii, care trafichează produse alimentare şi alte mărfuri ilicite. De aceea, asemenea indivizi cu influenţă capătă „aere de ambasadori şi spioni”¹⁶. Există în comunism o categorie aparte de profitori care au acces la o bunăstare, paradoxal, capitalistă: „În restaurante se serveau la discreţie crenvurşti, dar numai celor ce aveau cravată şi nu vorbeau dialectal”¹⁷.

Propaganda de partid, cultul personalităţii

„Manipularea mistică”¹⁸ presupune, în sistemul totalitar, crearea unei aure în jurul conducătorilor, aşa cum „ştiinţa sacră” idealizează doctrina partidului conducător. Şcoala, teatrul, miliţia, securitatea, armata sunt instituţii cu rol fundamental în apărarea valorilor comuniste, care trebuie ferite de primejdiile venite din afara ţării, dar şi din interior.

Ca instituţie ce formează conştiinţe şi caractere, şcoala îşi face datoria de a transforma ordinea în militărie, demers soldat cu pierderea identităţii individuale şi  colective. Scopul acestei politici de disciplinare draconică este insuflarea fricii şi inhibarea oricărei dorinţe de evaziune – „Militarizarea disciplinei – militarizarea disciplinelor: fără murmur şi fără şovăire, chiar şi la lecţiile despre libertatea ca necesitate înţeleasă: transformarea educaţiei în instrucţie şi a instrucţiei în dresaj, totul în cadrul unui manej ştiinţifico-fantastic – îmi spune pe coridor unul dintre cei mai severi profesori de materialism istoric, fost inspector şcolar.”¹⁹ Metodele de disciplinare se dovedesc eficiente, aşa cum se vede dintr-un episod anecdotic inserat în discursul profesorului Desideriu Candid. O familie care îşi ducea copilul la creşă este înspăimântată de muţenia acestuia. Copilul nu scotea nici un sunet – „Nu era mut, dar grăia numai la un semn al îngrijitoarei, şi numai scandând în cor, împreună cu alţi cincizeci de prunci.”

Ca şi şcoala, teatrul este văzut ca o instituţie a propagandei. Actorii joacă roluri derizorii, care întruchipează modelele epocii, în esenţă omul multilateral dezvoltat, încrezător în făurirea socialismului – „Bieţii noştri actoraşi, obligaţi să fie naturali şi sinceri, convingători şi realişti în timp ce întruchipează eroi ai muncii pe culmi din ce în ce mai culmi, înaintând vitejeşte spre acea înaltă culme a conştiinţelor pe care, din păcate, noi nu am atins-o decât în poezie, vinalcool şi neruşinare”²⁰. Repertoriul teatral este constituit în exclusivitate din opera unor „scriitori pozitivi şi contemporani”.

Pe urmele teatrului, cinematograful se adresează oamenilor muncii, pentru că prezintă numai faptele glorioase ale „partizanilor viteji şi ale sondorilor harnici”. Numele cinematografelor sunt semnificative, pline de optimism, iar filmele care se schimbă săptămânal sunt considerate, ironic, „noutăţi”: „La Central a sosit un film cu partizani, la Patria, unul cu ororile fascismului.” În altă parte, eroul aceluiaşi roman trece în revistă preocupările cotidiene: „Am văzut câteva filme (foarte juste, foarte educative, foarte sovietice).”²¹ Paul Cernat observă efectul invers pe care îl aveau, uneori, asupra receptorului cinematografia oficială – „Toate filmele comuniste şi teatrele TV de marţi seara aveau pentru mine un sfârşit trist, iubeam burghezii, paraziţii, sabotorii, aristocraţii decrepiţi – victimele, pe cei slabi care erau întotdeauna înfrânţi.”²² Multe dintre manifestările ostentative de patriotism sunt de-a dreptul ridicole, cum ar fi înscrierea, ca voluntar, pentru a face de pază lângă pomul de iarnă – „ca să nu se fure becurile şi tombolele numerotate ale sindicatului.”²³ În aceeaşi categorie a iniţiativelor generoase în teorie, care, în puse în practică, alunecă în ridicol, se situează şi campaniile de colectare a hârtiei, a sticlelor şi borcanelor sau participarea „voluntar-obligatorie” la manifestări publice de exprimare a adeziunii la politica oficială: „Am participat la un miting spontan, la o campanie de strâns borcane şi sticle etcetera, etcetera.”²⁴

În contextul noii literaturi a realismului socialist²⁵, presa sportivă rămâne singura nealterată de influenţele ideologice, după cum afirmă profesorul Desideriu Candid, el însuşi „inspector cu ortografia” la Vinalcool – „de multe ori serile (...) stăteam la coadă să cumpăr ziarul sportiv (unica literatură bine şi competent scrisă).”²⁶ În Isarlâk, din ignoranţă şi exces de zel, până şi literatura SF este asimilată literaturii marxiste- pe un afiş din piaţa publică, la capitolul „Literatura SF”, numele lui Karl May a fost înlocuit, în mod ridicol, de către „culturnici”, cu cel al lui Karl Marx, singurul Karl cunoscut şi acceptat în cetate. Actul literar nu mai este condiţionat de estetică, ci de politică²⁷. Proletarii au datoria „să mărşăluiască optimişti înainte, sus, pe culmi de progres, pace, fericire.” Cultul personalităţii este întreţinut prin manifestări de susţinere a conducătorului unic („sultanul genialissim”) şi a partidului unic: „Trăim – scriu chiar şi ziarele – într-un ev aprins, într-un secol al luminilor, al progresului, al tot felul de emancipări ştiinţifice şi sociale.”²⁸

Cenzura

Trecută prin vămile cenzorilor, literatura devine o luptă absurdă a cuvintelor pentru supravieţuire. Modelul lui George Orwell din romanul 1984 este elocvent – un întreg departament transformă trecutul, traducând şi adaptând o întreagă arhivă la spiritul impus de noul idiom oficial. Cenzura hotărăşte ce fraze trebuie scoase, ce cuvinte trebuie ocolite sau aruncate la groapa cu lei a istoriei, din raţiuni ce ţin, ironic, de „corectitudine politică”. Analizând mecanismele de „seducere” ale puterii totalitare, Piotr Wierzbicki identifică trei operaţii mentale bazate pe fals, valabile şi în mecanismul cenzurii: anularea limbajului, anularea logicii şi anularea realităţii: „În acest sistem, cuvinte vechi, unanim cunoscute şi îmbinări ale lor avînd o tradiţie semantică uzuală, au căpătat semnificaţii noi, sensurile vechi fiind interzise sau căzând în desuetudine.”²⁹ Autorul remarcă apariţia, în discursul oficial, a unor exprimări de tipul: „binele aparent”, „binele adevărat”, „adevăr aparent”, „adevăr obiectiv”, „libertatea (abstractă, după modelul occidental)”, „libertatea adevărată”, adică „în adevăratul sens al cuvîntului”. Cu alte cuvinte, în sistemul totalitar rolul cenzurii este acela de a selecta informaţia prohibită, în viziunea activiştilor însărcinaţi cu supravegherea presei, a literaturii, a domeniilor considerate, în general, subversive. Definiţia cenzorului apare la Ion D. Sîrbu în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal – „definiţia sugestivă a cenzorului: «este ca şi câinele grădinarului: care nici nu mănâncă varza pe care o păzeşte, nici nu îl lasă pe alţii s-o mănânce!»”

Zvonurile sunt o formă a manipulării, dar, paradoxal, ele au şi o altă funcţie, aceea de a scoate la suprafaţă adevărurile subterane, a căror rostire făţişă ar fi fost periculoasă: „Adevărurile care umblă pe străzi, care se pot vedea în fabrici sau pe ogoare, au mărimea şi monstruoziutatea dinozaurilor. Adevărurile ce transpar în presă sau literatură, la radio sau la televizor, sunt câteva biete şopârle ce au scăpat de vigilenţa cenzorilor. Întreb un mare gazetar din Bucureşti: «De unde crezi că vine cuvântul şopârlă, aşa cum se foloseşte în lumea mass-mediei?» «Nu ştiu, îmi răspunde. Bănuiesc că e vorba de o metaforă cu totul întâmplătoare: sună fonetic în mod sugestiv, imaginea şopârlei în iarbă, bine camuflată, e cât se poate de simbolică. Dar lucrul cel mai important, cred eu, constă în faptul că unei şopârle dacă îi rupi coada, aceasta îi creşte înapoi.»”³⁰

Tzvetan Todorov descrie simptomele unei maladii generalizate în viaţa socială, subliniind adâncirea schizoidă a diferenţei dintre comportamentul privat şi cel public al individului. Autoiluzionarea joacă un rol important în scenariul cinic al vinovăţiei colective: „...Înfăşurarea individului într-o plasă totală are ca efect scontat docilitatea comportamentelor, supunerea pasivă la ordine. Supuşii totalitari cred, la drept vorbind, că pot să rămână stăpânii propriei conştiinţe şi credincioşi lor înşişi în viaţa intimă. În realitate, acest fel de schizofrenie socială folosită ca paradă se întoarce împotriva lor: chiar dacă regimul totalitar face eforturi pentru îndoctrinarea supuşilor săi, el se mulţumeşte în fapt doar cu docilitatea lor publică, deoarece îi este de-ajuns pentru a se menţine, de neclintit; în acelaşi timp, el îşi linişteşte supuşii dându-le iluzia că, în sufletul lor, ei rămân puri şi demni. (...) Rămas stăpân pe forul său interior, supusul nu mai este prea atent la ce face în afară.”³¹ Omul nou trebuie să fie altruist, supus şi fidel comandamentelor ideologice, gata de sacrificiu în munca pentru bunul comun, de neoprit în lupta sa pentru revoluţia lumii.

În esenţă, graniţa evanescentă dintre realitate şi ficţiune face din literatură o „artă a îndepărtării” – „individul izolat de comunitate împotriva lumii concepute ca totalitate, evidenţa normei morale împotriva indiferenţei pe care o provoacă, dorinţa oamenilor de a trăi în lume împotriva ostilităţii pe care aceasta le-o opune.”³² Prin aluzie, parabolă, cu mijloace kafkiene sau prin scenarii distopice „literatura de sertar” scoate la iveală mărturii ale existenţei în totalitarism. Atmosfera de teroare psihică întreţinută de un regim opresiv subminează, în romanele lui Ion D. Sîrbu, registrul umoristic al scriiturii, transformând satira în sarcasm, umorul în umor negru. Ion D. Sîrbu subliniază una dintre funcţiile sociale fundamentale ale scriitorului (şi, implicit, a intelectualului) în comunism, aceea de individ nevoit să lupte împotriva ostilităţii lumii sale: el „recuperează intimitatea şi respectul de sine al individului, un limbaj care să poată denumi nu atât originile cât proximitatea, care să exploreze ficţiunile şi utopiile omului particular”³³. 

MIHAELA NICOLAE - Doctorand Studii Filologice, Universitatea Bucureşti, prof. „C.N. Mihai Eminescu”, Buzău.

 sus