20 de ani de la căderea comunismului

Responsabilitatea scriitorului
la originile teoriei sartriene a literaturii angajate¹
 

GISÈLE SAPIRO

After the Second World War, Sartre developed his theory of literary commitment. This theory is based on the notion of the responsibility of the writer. Sartre redefines this notion in the context of the purges of the intellectuals who were accused of treason for collaborating with the enemy during the German Occupation in France. In contradistinction to the penal definition of responsibility, which is anchored in a national framework, Sartre proposes a more universal conception, tightly related to his philosophy of freedom.

Keywords: intellectuals, responsibility, literary commitment, existentialism, French purges, épuration

Cu ocazia primei sesiuni a Conferinţe generale la UNESCO, la 1 noiembrie 1946, Sartre a pronunţat un discurs pe tema „responsabilitatea scriitorului”, textul fiind publicat în 1998. Pentru Sartre, cât şi pentru Dostoievski, „fiecare om este responsabil pentru tot înaintea tuturor”. Dar este în calitatea sa de om şi nu în virtutea specializării sale, spune Sartre. Cizmarul sau medicul, de fapt, nu au decât o responsabilitate limitată. Nu acelaşi lucru se poate spune în cazul scriitorului, în măsura în care a numi înseamnă a da un sens actelor, înseamnă a le face să existe în conştiinţa comună. Scriitorul este responsabil fără voia sa pentru că denumeşte şi, din acest motiv, el este responsabil şi atunci când alege sa tacă, pentru că „A tăcea înseamnă tot a vorbi”².

Această preocupare de a teoretiza responsabilitatea scriitorului pe care se bazează concepţia sa despre „literatura angajată” a contribuit în bună măsură la succesul lui Sartre după Eliberare. Autorul lucrării Fiinţa şi neantul conferă o nouă formă – şi amprentă filosofică – unei noţiuni care constituie o categorie etică a judecăţilor literare, înscrisă în deontologia meseriei de scriitor, într-un moment în care noţiunea se află în centrul dezbaterii intelectuale şi a actualităţii politice. Concepţia sa despre responsabilitate este puternic impregnată de polemicile suscitate de procesele epurării, context în care termenul îşi recapată sensul său juridic iniţial care participă la apariţia noţiunii înşăşi de autor. Aşa cum explică Michel Foucault în articolul său „Ce este un autor?”³, „funcţia-autor” ca principiu de clasificare a discursurilor (atribuirea unui nume propriu de autor unei serii de discursuri) s-a constituit mai întâi prin intermediul responsabilităţii penale, înainte de a codifica însuşirea operei ca proprietate de către autorul ei. Înainte de a fi un bun, un produs, spune Foucault, discursul a fost un act, susceptibil de a fi sancţionat.

Analiza concepţiei sartriene a responsabilităţii scriitorului impune o prezentare a contextului istoric al mizelor epurării intelectualilor.

Epurarea intelectualilor

În toamna lui 1944, în timp ce Comitetul naţional al scriitorilor – din care Sartre face parte – creat în Rezistenţă şi apropiat de Partidul comunist francez, alcătuieşte o „listă neagră” a scriitorilor colaboraţionişti, guvernul provizoriu al Republicii franceze face demersuri pentru punerea sub acuzare a scriitorilor bănuiţi de crimă „de complicitate cu inamicul”  în conformitate cu prevederile Codului penal sau cu cele cuprinse în ordonanţa din 26 august 1944 care instituie crima de „nedemnitate naţională”⁴. Din octombrie 1944 si până în februarie 1945, Georges Suarez, Paul Chack, Henri Béraud şi Robert Brasillach sunt condamnaţi la moarte pentru „complicitate cu inamicul”, dintre ei doar Béraud va fi graţiat. Severitatea pedepsei la care sunt expuşi scriitorii, pedeapsa cu moartea, declanşează îngrijorare şi reacţii puternice în lumea literară. Dacă se cere pedeapsa cu moartea pentru un poet ca Brasillach, ce pedeapsă atunci le este rezervată comercianţilor de arme, lansează avocatul Me Isorni apărării în timpul procesului? Se răspândeşte astfel zvonul că epurarea îi va afecta mai puternic pe intelectuali decât pe industriaşi.  Epurarea intelectualilor provoacă o dezbatere despre responsabilitatea scriitorului în rândurile scriitorilor care formează două tabere: „indulgenţii” şi „intransigenţii”. Această opoziţie corespunde unui clivaj politic, între dreapta şi stânga, între gaullişti şi comunişti, dar ea coincide totodată cu un clivaj între două generaţii: generaţia scriitorilor din perioada anterioară războiului, reprezentată de Mauriac, Duhamel, Paulhan, şi noua generaţie ieşită din Rezistenţă, şi reprezentată de Sartre, Camus, Vercors. Pentru scriitorii din această nouă generaţie, experienţa Ocupaţiei şi a angajării lor în Rezistenţă a fost determinantă. Pe baza acestei experienţe se constituie viziunea lor asupra lumii, dar şi autoritatea lor de a vorbi în numele ei. Integrarea acestei experienţe în viziunea lor asupra lumii şi valorizarea acestei experienţe sau a acestui „capital moral” pentru a se impune pe scena intelectuală împotriva generaţiei anterioare are loc prin intermediul unei singure şi aceleiaşi noţiuni: cea de „responsabilitate a scriitorului”.

Clivajul generaţional apare în trei momente: dezbaterea între Mauriac şi Camus asupra epurării; susţinerea cererii de recurs în vederea graţierii lui Brasillach; dezbatere pe care a provocat-o execuţia sa. Confruntarea dintre „indulgenţi” şi „intransigenţi”  capătă contur, mai întâi, în cadrul polemicii dintre François Mauriac şi tânărul său confrate, Albert Camus, primul ca editorialist la Figaro, al doilea publicând în Combat, un ziar apărut în cadrul Rezistenţei. Această polemică a primit numele de „Dreptate sau caritate”⁵, Camus apără ideea unei justiţii severe, în timp ce Mauriac, scriitor catolic, susţine ideea indulgenţei în numele carităţii. În realitate, mai mult decât caritatea, Mauriac invocă, ca de altfel şi Charles de Gaulle, „reconcilierea naţională”. Mauriac denunţă totodată „arbitrariul” deciziilor justiţiei. În urma procesului împotriva lui Henri Béraud, Mauriac protestează împotriva unui judecării „nedrepte”, Béraud nefiind, afirmă el, vinovat de crimă de complicitate cu inamicul. Cu scopul de a-l salva pe Béraud, solicită solidarizarea scriitorilor invocând faptul că un „scriitor francez aparţine patrimoniului nostru. Nu noi trebuie să facem scandal”. Cu toate acestea, adaugă el: „Dacă Béraud a comis crima pentru care e condamnat, talentul său n-ar fi, în opinia mea, o scuză”⁶.

Argumentarea surprinde prin ambivalenţa sa, ea rezumă termenii dezbaterii ulterioare despre responsabilitatea scriitorului. Pe de-o parte, a condamna la moarte un scriitor înseamnă a aduce prejudicii patrimoniului naţional, înseamnă a priva Franţa de una dintre gloriile sale. Ca şi avocatul lui Béraud, cel al lui Robert Brasillach va recurge în repetate rânduri la acest argument, citând mărturia unor scriitori de renume, ca Marcel Aymé, Paul Valéry şi François Mauriac despre talentul inculpatului. Totuşi, Mauriac a simţit nevoia să precizeze în legătură cu Béraud faptul că în cazul în care ar fi vinovat de crima de care era acuzat, talentul nu ar fi o scuză. De fapt, talentul poate constitui chiar o circumstanţă agravantă: responsabilitatea unui scriitor fiind în realitate cu atât mai mare. În timpul interogatoriului, preşedintele Curţii l-a avertizat pe Henri Béraud: „Acuzarea vă va învinui, acţionând în acest fel, de a fi pus la dispoziţia şi în serviciul duşmanilor noştri talentele [sale] de scriitor şi jurnalist. Este ceea ce poate fi mai grav”⁷.  De asemenea, rechizitoriul procurorului în momentul procesului lui Robert Brasillach se deschide cu menţiunea „puternicului prestigiu” de care se bucură tânărul scriitor, „înzestrat cu toate atracţiile elocvenţei persuasive” într-o ţară care a „pus în primul rang meritele condeiului”. I se reproşează de a fi „abuzat de înzestrările sale, de succesele sale, de această autoritate pentru a fi încercat să antreneze tineretul, mai întâi către o politică sterilă, apoi către inamic”⁸. Responsabilitate penală este apreciată aici în funcţie de „consideraţie” în sensul lui Max Weber, adică prestigiul social de care se bucură scriitorul în societatea franceză. Brasillach care şi-a „pregătit” procesul „ca un examen oral” a decis încă de la început, spre deosebire de acuzaţii precedenţi care au exprimat regrete, de a nu se renega şi de a-şi asuma pe deplin responsabilitaţile, termen care revine în mai multe rânduri în răspunsurile sale la interogatoriul judecătorului:

„Întotdeauna am avut sentimentul profund al acestei responsabilităţi a şefului, al acestei responsabilităţi a celor care au putut influenţa alţi oameni şi tocmai pentru aceasta [...] sunt aici şi nu în altă parte, în alte ţări străine: pentru că nu am vrut să abandonez oamenii care au putut să creadă în mine.”⁹

Argumentarea sa se plasează pe terenul acuzării: el afirmă a fi spus tot ce a spus doar în interesul Franţei şi nu pentru a servi inamicul, argumentând că opiniile sale fasciste şi antisemite se înrădăcinează într-o tradiţie pe deplin franceză. Comisarul din partea guvernului reuşeşte totuşi să convingă curtea şi juraţii că acest talent, această putere de persuasiune, această influenţă au servit propagandei inamicului, precizând totodată că trădarea lui Brasillach este înainte de toate o trădare de cărturar – cu referindu-se la pamfletul lui Julien Benda din 1924: trădarea scriitorului care a abandonat universul literar pur din dorinţa de putere, de a-şi extinde audienţa, de a avea influenţă politică¹⁰; trădarea intelectualului care a abuzat de influenţa sa asupra tineretului şi de puterea sa persuasivă pentru a incita la delaţiune şi la crimă; trădarea criticului care s-a consacrat propagandei şi denunţărilor colective, comunişti, evrei, funcţionari (talentul său îi permite să „varieze epitetele”); în sfârşit, trădarea universitarului care a adus ofensă la adresa Alma Mater cerând suprimarea libertăţii de gândire în cadrul Universităţii¹¹.

După pronunţarea verdictului, prin care Brasillach este condamnat la moarte, o petiţie în sprijinul cererii de graţiere a lui Brasillach i-a fost prezentată lui Charles de Gaulle de către François Mauriac. Semnată de şaizeci de personalităţi, dintre care treisprezece membri ai Academiei franceze şi scriitori de renume, ca Marcel Aymé, Colette, Cocteau, Paulhan, petiţia este reprezentativă pentru tabăra „indulgenţilor”, aşa cum îi numesc adversarii, după un termen împrumutat din perioada Revoluţiei franceze. În afară de Camus care, lăsându-se convins de argumentele lui Mauriac şi având oroare de pedeapsa cu moartea, a consimţit, după o lungă reflecţie, să-şi pună semnătura pe această petiţie, toţi aparţin generaţiei celor vârstnici. Media de vârsta a semnatarilor este, de fapt, de 60 de ani. În faţa lor se regăseşte generaţia Rezistenţei, a celor de 40 de ani, cu excepţia lui Camus.

Spre deosebire de Béraud, Brasillach nu a scăpat de la moarte, cererea de graţiere fiind respinsă de generalul de Gaulle. În schimb, în Memoriile de război de Gaulle scrie cu privire la  epurarea scriitorilor: „Dacă nu au servit în mod direct şi cu ardoare inamicul, din principiu, le comutam pedeapsa. În caz contrar – singurul [cel al lui Brasillach] – nu m-am simţit îndreptăţit să graţiez. Căci în literatură ca în orice, talentul este un titlu de responsabilitate”¹².Contrar celor mai mulţi dintre acuzaţi care nu au ezitat să exprime regrete, Brasillach, aşa cum am văzut, a ales să nu se renege şi să-şi asume deplina responsabilitate în timpul procesului. La câteva săptămâni după executarea acestuia, Drieu La Rochelle se sinucide lăsând ca testament un prolog în care, de asemenea, îşi asumă deplina responsabilitate pentru actele sale ca intelectual:

„M-am comportat în mod conştient la maturitate după ideea pe care o am despre datoriile intelectualului. Intelectualul, cărturarul, artistul nu este un cetăţean ca ceilalţi. El are îndatoriri şi drepturi superioare celor ce revin altora”¹³.Brasillach şi Drieu împărtăşesc cu noua generaţie aceeaşi concepţie despre responsabilitatea scriitorului. Ei sunt figurile la care se raportează Sartre atunci când elaborează teoria sa despre responsabilitatea scriitorului în contradicţie cu ideile susţinute de ei.¹⁴

Executarea lui Brasillach din 6 februarie 1945 provoacă o dezbatere în câmpul intelectual. Săptămânalul Carrefour lansează o anchetă având ca temă „responsabilitatea scriitorului”, în cadrul căreia două generaţii se confruntă: în timp ce scriitori confirmaţi precum Georges Duhamel, de la Academia franceză, încearcă, fără a o contesta,  să fixeze limite noţiunii de responsabilitate sau să propună grade de responsabilitate, noii veniţi, precum Vercors şi Seghers, consideră dimpotrivă responsabilitatea scriitorului ca fiind superioară responsabilităţii industriaşului¹⁵. Pledând pentru iresponsabilitate, Paulhan propune la rândul său parabola zidului Atlanticului:„Epurarea face viaţa grea scriitorilor. Inginerii, întreprinzătorii şi constructorii care au clădit zidul Altanticului se plimbă fără grijă printre noi. Se străduie să construiască noi ziduri. Construiesc zidurile noilor închisori unde sunt închişi ziariştii care au avut nesăbuinţa de a scrie că zidul Atlanticului era bine clădit.”¹⁶

Pentru Paulhan, crima constă în acte şi nu în cuvinte, responsabilitatea revine acelora care au realizat ideile mai curând decât acelora care le-au formulat. Sartre îi răspunde în Ce este literatura?: „Se spune astăzi că ar fi fost preferabilă construirea zidului Atlanticului decât să vorbeşti despre el. Lucrul acesta nu mă intrigă prea mult. [...] Şi nu spun că acest lucru ar fi drept. Dar trebuie să ne bucurăm că profesiunea noastră implică unele riscuri”¹⁷.

În memoriile sale, Simone de Beauvoir va afirma că nu a regretat niciodată refuzul său de a semna petiţia în favoarea lui Brasillach:„Epurarea a fost criticată pentru că a lovit mai tare pe cei care vorbeau aprobator despre zidul Atlanticului decât pe cei care l-au construit. Consider cu totul nedrept că a fost absolvită colaborarea economică, dar nu că au fost pedepsiţi propagandiştii lui Hitler. Prin meserie, prin vocaţie, acord o importanţă enormă cuvintelor [...] Există cuvinte la fel de ucigătoare ca şi o cameră de gazare”¹⁸.

Teoria sartriană a responsabilităţii scriitorului

Dar adevărata replică dată de Sartre lui Paulhan constă tocmai în a susţine că scrisul este un act. Aşa cum explică Anna Boschetti, Sartre realizează „o răsturnare magistrală: el poate susţine că literatura, gândirea nu numai că sunt acţiune în sine, dar că ele sunt forma supremă a acţiunii”¹⁹. Răsturnare care funcţionează bine pentru a disimula sentimentul de inferioritate a Rezistenţei literare faţă de lupta armată (RE 13). Sartre depăşeşte astfel antinomia dintre gândire şi acţiune care structura câmpul literar în perioada anterioară. Procesele în care textele intelectualilor sunt judecate ca acte oferă o bază acestei răsturnări. În ce constă afirmaţia sa că scrisul este un act? A numi înseamnă a da sens actelor, a le face să existe în conştiinţa comună,  explicaţie propusă în Conferinţa inaugurală a UNESCO, menţionată în introducere. Proza se distinge de alte arte, dar şi de poezie prin faptul că limbajul are funcţia de dezvăluire:  „a numi un lucru, înseamnă a-l transforma” prin însuşi faptul obiectivării (RE 17). Astfel, „a vorbi înseamnă a acţiona”, afirmă Sartre în Ce este literatura?: „Scriitorul ‚angajat’ ştie că discursul este acţiune: el ştie că a dezvălui  înseamnă a schimba...” (QL, 28).

Faptul că limbajul atribuie lucrurilor o semnificaţie conferă scriitorului o responsabilitate care o depăşeşte pe cea a altor profesii. Sartre distinge, precum am văzut, responsabilitatea limitată a cizmarului sau a medicului de cea, nelimitată, a scriitorului. Scriitorul este responsabil chiar şi atunci când alege să tacă. De aceea Sartre afirmă cu autoritate , în prezentarea revistei pe care o lansează în 1945, Les Temps modernes, că îi consideră pe „Flaubert şi Goncourt responsabili pentru represiunea care a urmat Comunei pentru că nu au scris niciun rând pentru a o împiedica”. Se va spune că nu era problema lor? Sartre le opune exemplul lui Voltaire, Zola, Gide, care au revendicat dreptul de a interveni în probleme care nu ţineau de domeniul lor în numele responsabilităţii scriitorilor: „Dar procesul Calas, era problema lui Voltaire? Condamnarea lui Dreyfus, era problema lui Zola? Administrarea Congoului, era problema lui Gide? Fiecare dintre aceşti autori, într-o împrejurare precisă a vieţii sale, şi-a estimat responsabilitatea sa de scriitor. Ocupaţia ne-a învăţat care este responsabilitatea noastră”.²⁰

Sartre face astfel o genealogie a modelului intelectualului angajat în care scriitorul constituie figura paradigmatică pe care înţelege să o teoretizeze şi să o încarneze²¹.În  aceeaşi prezentare din Les Temps modernes, Sartre se consacră elaborării concepţiei sale despreresponsabilitatea scriitorului care fundamentează teoria sa despre„literatura angajată” pe care o regăsim în Ce este literatura? Sartre înţelege activitatea literară sub aspectul ei profesional: a fi scriitor este o meserie care implică, ca orice altă meserie, responsabilităţi, lucru pe care unii dintre iluştrii săi predecesori, rentieri sau burghezi  declasaţi, nu îl înţeleg întotdeauna.Sartre reproşează unor scriitori precum Flaubert şi Baudelaire de a fi cedat tentaţiei iresponsabilităţii. Distinge două posturi ale iresponsabilităţii: aceea a teoreticienilor Artei pentru artă, care au asimilat Frumosul cu neproductivul pentru a se demarca de utilitarismul burghez şi care, în consecinţă, au propovăduit gratuitatea operei de artă; aceea a realiştilor, care pretind că descriu realitatea detaşându-se de ea, în mod  imparţial, adică dezinteresat, aşa cum oamenii de ştiintă o studiază. Dezinteresul ştiinţei pure poate fi asimilat cu gratuitatea Artei pentru artă pentru că, în ambele cazuri, intelectualul se închide în turnul său de fildeş, în speranţa unei glorii postume care îi va deschide porţile imortalităţii, în loc să se angajeze în realitatea timpului său. Este „consumator” şi nu „producător”. Această postură se manifestă în concepţia ambivalentă pe care scriitori o au despre activitatea lor de scriitori. Uneori revendică puterea cuvintelor de a schimba lumea, alteori o neagă şi refuză să admită puterea sa subversivă. Astfel, la procesul său pentru Les Fleurs du mal, în 1857, Baudelaire, în loc să-şi apere opera contestând morala publică în numele căreia era judecat, alege să deformeze sensul operei sale, fie invocând Arta pentru artă, fie pretinzând că ea are un obiectiv moral²².

Este semnificativ că cele două posturi ale iresponsablilităţii sunt tocmai cele care au oferit de-a lungul secolelor XIX şi XX principalele argumente în apărarea scriitorilor aduşi în faţa justiţiei. Sartre scrie de altfel eseul său despre Baudelaire în momentul în care este votată o lege (26 septembrie 1946) care oferă posibilitatea revizuirii proceselor pentru ultraj contra bunelor moravuri pentru a permite ridicarea interdicţiei pronunţate împotriva cărţii (lui Baudelaire) Les Fleurs du mal. În vreme ce unii critici se opun reabilitării poetului de teamă că ea ar putea să-i răpească acestuia din prestigiu în beneficiul autorităţii publice²³, Sartre consideră că „nu avem ce face cu o reabilitare postumă: aici şi în timpul vieţii procesele se câştigă şi se pierd” (QL 14-15). Aces refuz de a asuma consecinţele propriilor acte este cu atât mai flagrant, după Sartre, în cazul suprarealiştilor (QL 139-140) . El face aici aluzie la petiţia pe care Breton a redactat-o în apărarea lui Aragon acuzat în 1932 de incitare la crimă în urma publicării poemului „Front rouge” pentru versurile „Feu sur Léon Blum/Feu sur Boncour Frossard Déat” [Trageţi în Léon Blum/Trageţi în...]. Poezia are drept sursă inconştientul, argumentează Breton, înseamnă că autorul nu poate fi considerat responsabil. Cu toate că scriitori precum André Gide, Romain Rolland şi Jean Paulhan semnalaseră atunci o contradicţie între această atitudine şi concepţia suprarealistă a rolului revoluţionar al poeziei. Dar cei pe care, în mod indirect, Sartre îi are în vedere atunci când critică scriitorii care refuză să-şi asume consecinţele propriilor acte sunt colaboratorii acuzaţi de „complicitate cu inamicul”:„Astăzi, lucrurile au ajuns în stadiul în care am văzut scriitori, blamaţi sau pedepsiţi pentru că şi-au pus condeiul în slujba germanilor, etalând o mirare dureroasă: „Şi ce? spun ei, acest lucru angajează ceea ce scriem?” (QL 11).Scriitorul nu poate asuma pe deplin această responsabilitate decât dacă devine conştient de libertatea sa. În această privinţă, Sartre realizează depăşirea celei de-a doua antinomii care structurează câmpul literar din perioada anterioară războiului, cea între responsabilitate şi libertate. De fapt, începând cu sfârşitul secolului XIX, teoria Artei pentru artă a luat amploare nu doar ca reacţie împotriva logicii rentabilităţii economice, aşa cum se manifesta ea îndeosebi pe piaţa cărţii²⁴, dar şi âmpotriva moralei publice în numele căreia scriitorii erau aduşi în faţa tribunalului. Responsabilităţii morale şi penale, scriitorii acuzaţi şi apărătorii lor opuneau libertatea creaţiei şi ideea de artă ca scop în sine. În schimb, intelectualii conservatori, catolici şi naţionalişti, precum Paul Bourget, teoretizaseră noţiunea de responsabilitate împotriva gratuităţii artei şi libertăţii de creaţie: „Responsabilitatea scriitorului limitează drepturile sale”, a afirmat unul dintre aceştia²⁵.

Răsturnarea pe care o realizează Sartre constă în a arăta că responsabilitatea decurge din libertatea creatoare, argument care se înscrie în teoria responsabilităţii elaborată în Fiinţa şi neantul, în strânsă legătură cu experienţa războiului şi poate cu o formă de culpabilitate. Ori scriitorul nu este el tocmai încarnarea supremei libertăţi creatoare? Spre deosebire de artizan a cărui activitate este produsul unor norme tradiţionale impersonale („on” al lui Heidegger), scriitorul îşi produce de fapt „propriile sale reguli de producţie, măsurile şi criteriile”, elanul său creator proiectează subiectivitatea sa în opera sa (QL 47). Reprezentarea scriitorului ca fiinţă liberă şi individualistă pe care Sartre o tematizează aici este o convingere colectivă care se înrădăcinează într-un fapt social. Spre deosebire de artişti, scriitorii nu au constituit o corporaţie, nici un ordin, nici o profesie recunoscută ca atare²⁶. În plus, exercitarea activităţii literare nu reclamă vreun „drept de intrare” formal, nu presupune o pregătire tehnică comparabilă cu cea a artiştilor sau a muzicienilor. Dacă ea necesită o anume educaţie, nu este vorba de o competenţă atestată, sancţionată prin titluri ca în cazul profesiilor liberale sau a cadrelor didactice. De altfel, deseori este vorba de o activitate secundară în raport cu o altă ocupaţie care nu procură întotdeauna venituri celor care o exercită. Această reprezentare a fost accentuată prin procesul de autonomizare a câmpului literar în secolul XIX, aşa cum l-a descris Pierre Bourdieu.  Totuşi, Sartre o duce la extremă operând un transfer al puterilor divine către subiectul creator. În prefaţa sa la o selecţie de texte din Descartes, publicată în 1946,  Sartre analizează cele două grade de libertate pe care autorul Meditaţiilor le distinge: libertatea ca simplă negativitate, aceea a îndoielii metodice, generatoare a sentimentului de gratuitate, şi libertatea productivă, libertatea actului creator pe care Descartes o rezervă lui Dumnezeu. Se poate spune că Sartre transferă subiectului această libertate productivă cu caracter divin în concepţia lui Descartes²⁷. Iar scriitorul ca subiect creator este încarnarea supremă. Din această libertatea supremă decurge responsabilitatea absolută a scriitorului.

Analiza sa se înscrie în linia directă a doctrinei juridice clasice şi a unei întregi tradiţii filosofice care, de la Aristotel la Kant, întemeiază responsabilitatea (imputarea actelor) pe liberul arbitru (spre deosebire de teoriile deterministe minoritare ale lui Spinoza, Stuart Mill şi a şcolii pozitiviste italiene din secolul XIX). Aşa cum a arătat sociologul durkheimian Paul Fauconnet în studiul său clasic despre responsabilitate²⁸, definiţiile responsabilităţii oscilează între obiectivitate şi subiectivitate. Responsabilitatea obiectivă pură în care relaţia dintre cel pedepsit şi crimă este una exterioară, poate fi ilustrată prin ritul ispăşirii, în vreme ce responsabilitatea subiectivă pură, reprezentată prin morala religioasă, condamnă gândurile şi intenţiile vinovate . Responsabilitatea juridică este un compromis între cele două tendinţe contrare. Infracţiunile sunt stabilite pornind de la un fapt exterior, constituind elementul material, care este produsul unei acţiuni imputabile unui autor, şi căreia i se stabileşte apoi caracterul voluntar, intenţia – constituind elementul moral sau subiectiv al infracţiunii. Concepţia subiectivă a responsabilităţii, care s-a impus progresiv din punct de vedere istoric, trimite la o relaţie de cauzalitate internă care presupune liberul arbitru; fiinţele private de liberul arbitru (animale, copiii, alienaţi) fiind considerate iresponsabile₂₉. În ruptură cu morala religioasă, urmând exemplul lui Kant,  Sartre accentuează această cauzalitate şi o duce la extremă. Preocupat să arate că responsabilitatea obiectivă decurge din libera alegere, el spune că: ea vine din faptul că omul nu îşi poate reprezenta propria contingenţă, faptul de a se fi născut, decât prin intermediul unei „reconstrucţii pro-iective al propriului pentru-sine” şi în acest fel „alege” să se fi născut. Această transformare a responsabilităţii obiective în responsabilitate subiectivă poate fi descifrată în următorul citat:„Sunt aruncat în lume, nu în sensul că aş rămâne abandonat şi pasiv într-un univers ostil [...], dimpotrivă, în sensul că mă văd dintr-odată singur şi fără ajutor, angajat într-o lume a cărei întreagă responsabilitate o port, căci prin însăşi dorinţa mea de a mă sustrage oricărei responsabilităţi, sunt responsabil; a rămâne pasiv în lume, a refuza să acţionez asupra lucrurilor, asupra Celorlalţi, înseamnă de asemenea să mă aleg, şi suicidul este un mod, printre altele, de a-fi-în-lume”³⁰.

Pentru a înţelege această transformare a responsabilităţii obiective în responsabilitate subiectivă, trebuie să ne oprim asupra filosofiei sartriene a libertăţii³¹. Sartre concepe libertatea ca posibilitate pentru conştiinţă de a face să dispară prezentul. Capacitatea conştiinţei de a recunoaşte o lipsă obiectivă, o „negatitate [négatité]”, este condiţia însăşi a acţiunii. Actul se defineşte ca „realizare intenţională a unui proiect conştient” (EN 487). Mobilul unui act nu se înţelege decât prin realizarea sa, care presupune să te sustragi lui în-sine anihilîndu-te către propriile posibilităţi (EN 491). Astfel, mobilul nu este o cauză, căci mobilul, actul şi scopul se constituie dintr-o singură mişcare. Sartre respinge în acest fel determinismul mecanicist al cauzalităţii în favoarea unei concepţii finaliste şi spontaneiste a acţiunii. Libertatea este astfel condiţia actului.

În studiul său despre Baudelaire, Sartre propune o ilustrare concretă a celor două grade de libertate pe care le-a teoretizat în prefaţa sa la textele lui Descartes, libertatea ca simplă negativitate, generatoare a sentimentului de gratuitate şi libertatea ca act creator. Baudelaire este figura paradigmatică a gratuităţii. Înţelegând că libertatea „conducea la singurătatea absolută şi la responsabilitatea totală”, Baudelaire a încercat să „se sustragă acestei angoase a omului singur care se ştie responsabil fără intervenţia omenirii, a Binelui şi a Răului”. Oprindu-se doar la gratuitatea pe care o implică libertatea, el a căutat să o limiteze: „el încearcă să îşi ofere o libertate cu responsabilitate limitată”, explică Sartre (B 65). De aceea a avut nevoie de socrul său, aşa cum a avut nevoie şi de magistraţii celui de-al doilea Imperiu care l-au condamnat şi de Academia franceză care i-a respins candidatura.

În ce constă responsabilitatea scriitorului? Pentru a o înţelege, trebuie să ne oprim asupra funcţiei literaturii în concepţia lui Sartre. În Cuvintele, Sartre povesteşte cum, copil fiind nu scria pentru cititorii săi, ci pentru a răscumpăra umanitatea, e vorba astfel de o victimă destinată ispăşirii³². În schimb, scriitorul adult este conştient că scrie pentru cititorii săi şi tocmai în acest lucru vede funcţia principală a literaturii. De această funcţie a literaturii, Sartre devine conştient în perioada Ocupaţiei. Ea este vizibilă în articolul său din 1944 apărut în ediţia clandestină a publicaţiei Les Lettres françaises cu titlul „La littérature, cette liberté!”: „Nu scriem în gol sau pentru sine: literatura e un act de comunicare...”. Si va face obiectul unei ample analize în Ce este literatura? (QL 49 sq.). Sartre defineşte lectura, la fel ca şi scrisul, ca fiind un act. Cartea, explică el, „se propune ca un scop libertăţii cititorului” (QL 54). De aceea, Sartre refuză definiţia kantiană a operei de artă ca „finalitate fără scop”. Dacă Sartre este de acord cu Kant că opera de artă nu are un scop, este doar pentru că ea însăşi este un scop, pentru că ea nu există decât dacă o privim. Iar lectura nu este un simplu joc ci o angajare a cititorului care recurge la propria libertate şi la propria putere creatoare pentru a face să existe opera. Distanţa estetică este necesară pentru a permite tocmai această anagajare liberă a cititorului. Stilul face, cu certitudine, valoarea prozei, dar în proză, „plăcerea estetică nu este pură decât dacă apare ca ceva în plus” (QL 62). Lectura apare astfel ca „un pact de generozitate între autor şi cititor” (QL 62). Autorul obligă cititorul să „creeze” ceea ce el „dezvăluie”, deci să se compromită. Prin acest act, îşi trimite cititorul la propria libertate şi, deci, la propria responsabilitatea: „Noi doi împreună, iată, purtăm responsabilitatea universului” (QL 68).

De aceea, cu toate că Sartre insistă asupra faptului că literatura se distinge de morală, imperativul estetic implică un imperativ moral: pentru că ea presupune recunoaşterea reciprocă a libertăţii autorului şi cititorului, ea este un „act de încredere în libertatea umană” (QL 69). Drept pentru care, „scriitorul, om liber adresându-se unor oameni liberi, nu are decât un subiect: libertatea” (QL 70). Un scriitor care renunţă la libertatea sa sau la cea a cititorilor săi se alienează. Sartre dă exemplul tentativei lui Drieu La Rochelle de a relansa La Nouvelle Revue française în perioada Ocupaţiei: tentativa a eşuat şi Drieu a fost descurajat pentru că se adresa unor cititori privaţi de libertate (QL 71): „Vocea a tăcut tocmai din această cauză. Nu scrii, nu vorbeşti în deşert” (RE 30). 

Această funcţie de comunicare pe care Sartre o atribuie literaturii îi permite să formuleze misiunea scriitorului în perioada contemporană. Această misiune a evoluat în decursul istoriei. Atunci când spiritualul era separat de temporal şi cărturarii formau un corp de specialişti care scriau pentru un public restrâns format din alţi specialişti, scriitorul putea să se retragă în lumea sa fără a avea sentimentul vinovăţiei. Dar extinderea publicului datorită alfabetizării a creat scriitorului o nouă misiune, universală, pe care dezvoltarea presei şi a radioului o întăreşte. El nu mai poate astfel să se limiteze la publicul specialist. Această misiune a căpătat expresie în cadrul experienţei sale din perioada Ocupaţiei. În articolul său apărut în regim de clandestinitate, citat mai sus, Sartre scria:„literatura nu este un cântec inocent şi facil care ar putea să se adapteze oricărui regim; ea însăşi implică problema politică: a scrie înseamnă a revendica libertatea pentru toţi oamenii; dacă opera nu trebuie să fie actul unei libertăţi care vrea să fie recunoscută prin alte libertăţi, ea nu este decât o pălăvrăgeală odioasă. Astfel, dincolo de orice sentiment de patriot, fiecare scriitor conştient de meseria sa găseşte în însăşi activitatea sa literară, o obligaţie politică: trebuie să lupte pentru eliberarea ţării sale şi a compatrioţilor săi, pentru a le reda libertatea care, ea singură, va conferi valoare scrierilor sale; există un moment când literatura însăşi impune tăcerea sau lupta³³”.

Articolul conţine încă de pe acum elementul central al definiţiei sartriene a responsabilităţii scriitorului care este aceea de a garanta libertatea celorlalţi. Libertatea de a scrie implică în realitate libertatea cetăţeanului. Arta prozei nu se poate suporta orice regim, dar trebuie să fie solidar cu regimul democratic, singurul în cadrul căruia ea capătă un sens. Dacă responsabilitatea este împlinirea libertăţii creatoare, scriitorul are în schimb drept responsabilitate garantarea libertăţii: „pentru că în acest lucru rezidă dorinţa scriitorului, vom spune că el este, o dată pentru totdeauna responsabil de libertatea umană”, va afirma Sartre în conferinţa pronunţată la UNESCO (RE 31).

Această responsabilitate depăşeşte cadrul naţional care determină responsabilitatea penală. După Eliberare, când scriitori sunt judecaţi ca trădători ai naţiunii, Sartre denaţionalizează conceptul de responsabilitate conferindu-i o aplicaţie universală. Evoluţia pe care o cunoaşte însăşi definiţia crimei de care sunt acuzaţi colaboratorii în cursul anului 1945 şi furnizează bazele pentru această extindere. La procesul lui Brasillach, procurorul, Reboul, în legătură cu fraza lui Brasillach, „Trebuie să scăpăm în bloc de evrei şi să nu îi păstrăm pe cei mici”, vorbeşte de „martiriul” evreilor care începe la Paris şi se termină în „lagărele excepţional de severe din Polonia”. Suntem în ianuarie 1945, câteva luni înainte de întoarcerea masivă a deportaţilor şi de conştientizarea a amplorii crimelor naziste şi a genocidului poporului evreu. În septembrie 1945, la procesul jurnalistului de la Radio-Paris Jean Hérold-Paquis, procurorul, evocând camerele de gazare şi cuptoarele crematorii de la Auschwitz, masacrul în masă al evreilor de care sunt sesizate tribunalele internaţionale care judecă crimele de război, introduce o noua acuzaţie: „complicitate la crime de război”. Noţiunea de „crimă împotriva umanităţii” este pe cale de a fi adoptată la tribunalul de la Nürenberg. În articolul său, „Ochi pentru ochi” publicat în Les Temps modernes la începutul lui 1946, Simone de Beauvoir îl acuză pe Brasillach nu de a fi trădat ci de a fi comis „un păcat împotriva omului” dedicându-se „degradării omului în obiect”:„Nu există scandal decât din momentul în care un om îşi tratează semenii ca obiecte, refuză să recunoască, prin torturi, umiliri, servitute, asasinat, existenţă lor ca oameni. Ura este confiscarea libertăţii celuilalt atâta vreme cât se străduie să realizeze acest rău absolut care este degradarea omului în obiect³⁴”.

Pentru Sartre, garantarea libertăţii omului nu este o sarcină abstractă, ci o datorie politică. Înseamnă a o apăra în mod concret, luptând împotriva tuturor formelor de opresiune şi pentru eliberarea lui. La sfarşitul conferinţei ţinute la UNESCO, Sartre enumerează sarcinile care îi revin scriitorului de astăzi. Ele se împart între sarcini teoretice, precum elaborarea unei teorii pozitive a libertăţii şi a eliberării, reflecţia asupra raportului dintre etică şi politică, şi sarcini mai concrete precum denunţarea violenţei opresiunii pretutindeni acolo unde ea apare, combaterea violenţei care tinde să se instituie ca ordine, determinarea raporturilor dintre scop şi mijloace.

Scriitorul nu poate îndeplini această datorie politică prin înregimentarea într-un partid. Căci responsabilitatea scriitorului diferă de cea a unui om politic. Omul politic nu poate realiza libertatea decât prin violenţă. Cu siguranţă, există totodată o posibilă violenţă a cuvintelor, pe care propaganda sau publicitatea o ilustrează, dar literatura se distinge tocmai prin faptul că ea este un „apel lipsit de violenţă la adresa libertăţii” (RE 29). Sartre dă exemplul lui Richard Wright care, pentru că a scris deopotrivă pentru albi şi pentru negri, nu a ajuns nici la satiră, nici la lamentaţii profetice, ci a transformat o ruptură în operă de artă (QL 88).  Prin exerciţiul de dezvăluire a lumii, de obiectivare, scriitorul trebuie să-şi aducă cititorul faţă în faţă cu propriile sale responsabilităţi : „Dar de acum putem concluziona că scriitorul a ales să dezvăluie lumea şi mai ales/în special omul celorlalţi oameni/în faţa celorlalţi oameni pentru ca aceştia, în faţa obiectului astfel dezvăluit, să-şi asume întreaga responsabilitate [...] funcţia scriitorului este să facă în aşa fel încât nimeni să nu poată ignora lumea şi nimeni să nu se poată declara inocent” (QL 29-30).

Afirmând că actul de a scrie este cel care angajează, Sartre refuză alternativa unei autonomii bazate pe gratuitate şi implicând iresponsabilitatea scriitorului, revendicată de Jean Paulhan, şi a unei angajări politice care sacrifică autonomia scriitorului în favoarea responsabilităţilor pe care consideră că le are, după modelul militantismului comunist reprezentat la acea vreme de Aragon şi Eluard. Depăşirea acestei alternative, care se suprapune antinomiiilor dintre libertate şi responsabilitate şi dintre gândire şi acţiune, a devenit posibilă, aşa cum am arătat, prin redefinirea mizelor ce structurează câmpul intelectual după Eliberare în jurul proceselor împotriva intelectualilor. Având drept fundament  o definiţie a responsabilităţii asociată cu filosofia libertăţii pe care o dezvoltă Sartre, dar şi  convingerea colectivă în puterea simbolică a scriitorilor, aşa cum a fost s-a manifestat în timpul proceselor împotriva intelectualilor, concepţia „literaturii angajate” pe care o elaborează îi permite astfel să reafirme autonomia scriitorului faţă de lumea politică fără a se situa în paradigma iresponsabilităţii.

Moştenire a războiului, această noţiune de responsabilitate a intelectualului aşa cum a fost ea elaborată de Sartre a devenit o referinţă universală şi mereu de actualitate. Concepţia sa privind „intelectualul total”, angajat pe toate fronturile, a fost redefinită de Foucault care a dezvoltat noţiunea de „intelectual specific”, care intervine în probleme ce ţin de competenţele sale, apoi de Bourdieu care a propus noţiunea de „intelectual colectiv”, în ruptură cu modelul individualist al scriitorului în favoarea logicii colective şi cumulative a activităţii ştiinţifice³⁵. Dar aceste redefiniri se sprijină pe concepţia sartriană a responsabilităţii intelectuale bazate pe autonomia şi funcţia critică a intelectualului.

Traducere din limba franceză de Camelia Runceanu

GISÈLE SAPIRO - Directoare de cercetare la CNRS (Centrul de sociologie europeană), predă la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales.

 sus