20 de ani de la căderea comunismului

Despre cetăţeanul á la roumaine şi riscurile inerente la care se supune acesta

ANDREI STAN

Anchored in John Locke’s apprehension of property, this article debates on the concept of citizenship as it is defined by the present Romanian Constitution. Our main thesis is that the Romanian state is not capable or is not willing to preserve the (private) property of his citizens (and their lives, as a part of their property) in the context of the floods that took place in the last few years.

Keywords: property, Romanian citizen, floods, civil rights, obligations, national strategy, legislation

,,Drepturile cetăţeneşti fundamentale sunt cheia lumii moderne.”¹

Este riscant să fii cetăţean român. O aserţiune care poate părea surprinzătoare la prima vedere. Ne propunem în rândurile ce urmează să ne aplecăm asupra acestui aspect al vieţii social-politice româneşti care nu poate scăpa unui observator atent al evenimentelor cu care s-a confruntat societatea românească după decembrie 1989. Nu poţi fi niciodată sigur, aflându-te întâmplător în capitală, că nu rişti să fii agresat fizic de alţi cetăţeni ai statului român, chemaţi, mai puţin întâmplător, din Valea Jiului pentru delicata misiune de restabilire a ,,ordinii muncitoreşti”; nu poţi fi niciodată sigur că drepturile tale garantate constituţional nu sunt încălcate grosolan de instituţii ale statului înzestrate tocmai cu misiunea de asigurare a protecţiei şi siguranţei (a se vedea măcar binecunoscutul caz al ,,mogulului” sau ,,oligarhului” Patriciu care a câştigat în instanţă procesul împotriva S.R.I., şi, implicit, a statului român, pentru ascultări şi interceptări ilegale de convorbiri); nu poţi fi niciodată sigur că statul român, care garantează dreptul la sănătate, va reuşi să gestioneze corect adevărate ,,arme” biologice, precum virusul gripei porcine, spre a da un exemplu decupat din actualitate. Nu poţi fi sigur nici măcar de proprietatea sau de integritatea ta fizică, drepturi de asemenea garantate, în contextul unor inundaţii (evenimente care pot apărea ca dezastre naturale, calamităţi ce nu pot fi anticipate şi ale căror efecte nu pot fi oprite sau diminuate – vom arăta spre finalul lucrării că statul român avea cunoştinţă de iminenţa acestora, deci cel puţin le putea anticipa). Dacă în primul sau cel de-al doilea caz încălcările sau nerespectarea unor drepturi fundamentale ale omului sunt evidente, de ce ar fi problematic dreptul la proprietate şi de ce e la fel de riscant să fii cetăţean român?
Acest articol îşi propune să arunce o privire critică asupra conceptului de cetăţenie română, pentru a arăta de ce este problematic în spaţiul nostru politic un asemenea concept, prin prisma a trei elemente: realitatea imediată, observabilă prin intermediul inundaţiilor repetate care s-au produs în ultimii ani, prevederile constituţionale ce fac referire la acest concept şi, nu în ultimul rând, citirea conceptului de proprietate, care stă la baza cetăţeniei, într-o cheie specifică filozofiei contractualiste – o cheie lockeană care arată laturile complexe, profunde ale unui asemenea concept şi care nu au fost avute în vedere, credem noi, nici de autorii actualei legi fundamentale, nici de politicienii care ajung într-un moment sau altul la putere.

Vom începe cu prevederile constituţionale, deoarece acestea reprezintă baza cercetării noastre: primul loc spre care trebuie să privim este Constituţia României, căci nu putem ignora adevărul evident – acela că indivizii afectaţi de inundaţiile din 2005 şi 2008 (cele mai importante) sunt, înainte de toate, cetăţeni români, deci subiecţi de drept. ,,Acest document straniu”² intitulat Constituţia României este… straniu încă de la început. După ce articolul 1 stabileşte că ,,demnitatea omului, drepturile şi libertăţilor cetăţenilor, dreptatea şi pluralismul[…] sunt garantate”, adică după ce consacră drepturile-libertăţi, acelaşi articol se grăbeşte să le ia înapoi: ,,România este stat de drept, democratic şi social (s.n.)”³, punând bazele drepturilor-creanţe⁴. În această atmosferă de confuzie, articolul 5 instituie cetăţenia română: ,,(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică. (2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.”⁵

Ce este cetăţenia? La o privire simplă, cetăţenia reprezintă locul în care se reunesc mai multe categorii de drepturi, la care se adaugă şi o sumă de îndatoriri şi contribuţii pe care cei desemnaţi cu titlul de ,,cetăţeni” se obligă/sunt obligaţi să le respecte. Ralf Dahrendorf priveşte cetăţenia într-un mod mai larg: ,,Cetăţenia defineşte baza pe care se sprijină toţi membrii societăţii umane. În mod ideal, ea îi cuprinde pur şi simplu pe toţi oamenii.[…] Cetăţenia defineşte în termeni practici, aproape legali lucrurile pe care toate fiinţele umane le au în comun, spre a le îngădui oamenilor să fie diferiţi.”⁶
Există multe teorii asupra cetăţeniei. Nu se pune problema să le tratăm aici exhaustiv. Cetăţeanul, în viziunea lui Michael Walzer, este mai capabil, în interiorul unui grup din societate, să judece calitatea protecţiei pe care o primeşte din partea statului şi mai capabil să se protejeze singur; cetăţeanul guvernează şi este guvernat, se implică în aplicarea politicilor, cu alte cuvinte, într-un înţeles modern, cetăţenia reprezintă protecţie şi responsabilitate.⁷ Să reţinem: protecţie şi responsabilitate. Walzer propune şi trei tipuri de cetăţenie⁸; cetăţeanul român ar putea fi încadrat în categoria cetăţeanului alienat, care primeşte oarecare protecţie din partea statului şi care nu se implică prea mult în viaţa politică.

Acesta este aspectul care ne interesează: modul în care statul reuşeşte să-şi protejeze propriii cetăţeni, modul în care drepturile garantate sunt şi aplicate; cultura politică a cetăţeanului român este un aspect subsidiar discuţiei noastre. Dominique Schnapper aminteşte şi ea trei semnificaţii ale termenului ,,cetăţenie”: acesta deţine un sens juridic; termenul implică, în al doilea rând, principiul legitimităţii politice; cetăţenia reprezintă şi sursa legăturii sociale.⁹ Vom privi aici cetăţeanul în sens juridic: aşa cum am menţionat deja, el este ,,un subiect de drept. În această calitate, dispune de drepturi civile şi politice. Se bucură de libertăţi individuale, de libertatea de conştiinţă şi de exprimare, de libertatea de mişcare[…] În schimb, are obligaţia de a respecta legile, de a plăti taxe şi impozite în funcţie de veniturile realizate şi de a apăra, în caz de pericol, societatea al cărui membru este.”¹⁰ Putem reţine că ,,drepturile cetăţeneşti, ca drepturi ale persoanelor din comunitatea unui stat naţional vor fi în mod fundamental asigurate de către stat.[…] În general, drepturile implică unele responsabilităţi pentru cei care le exercită.”¹¹
Revenind la Constituţia României, articolul 22 stabileşte dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică: ,,Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”. Analizând cetăţenia în contextul inundaţiilor, această prevedere trebuie coroborată cu articolul 44, care garantează proprietatea: ,,Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”¹² Ne îndreptăm spre cel de-al doilea punct al articolului, căci este evident că în contextul unor evenimente tragice, aşa cum sunt inundaţiile, atât integritatea fizică a persoanelor, implicit viaţa lor, precum şi bunurile materiale ale acestora – proprietatea lor, sunt puse în pericol.

Propunem aici înţelegerea conceptului de proprietate în manieră lockeană. Filozoful englez este cel care a pus bazele acestui concept şi considerăm că analiza lui stă în picioare până astăzi. Acesta arată că ,,deşi pământul şi toate creaturile inferioare aparţin tuturor oamenilor în comun, fiecare om are o proprietate (property), şi anume asupra persoanei sale. Iar la aceasta nu are nimeni altcineva dreptul în afara sa. Putem spune că munca trupului său şi lucrarea  mâinilor sale sunt cu adevărat ale sale. Oricărui lucru pe care îl scoate din starea în care l-a făcut şi l-a lăsat natura, el îi adaugă munca sa, şi, adăugându-i ceva ce este al său, îl face astfel proprietatea  (property) sa.”¹³ Cu alte cuvinte, filozoful contractualist nu distinge între individ şi proprietate; individul este cel care deţine proprietatea asupra lui înşuşi: ,,deşi lucrurile naturii sunt date în comun, omul (fiind stăpân sieşi şi proprietar al propriei sale persoane, ca şi al acţiunilor sau muncii sale), are în el însuşi marele fundament al proprietăţii.”¹⁴ Astfel înţeles, putem considera că atunci când se atentează la viaţa cuiva, la integritatea lui fizică şi/sau psihică, se atentează şi la proprietatea sa. Este clar că atunci când un eveniment neaşteptat pune viaţa cuiva în pericol, îi pune şi proprietatea în pericol. La limită, putem accepta şi reciproca: când cineva rămâne fără casă (,,agoniseala de o viaţă întreagă”, pentru a folosi sintagma populară), este foarte posibil ca să îi fie pusă în pericol chiar viaţa.

În punctul final, ne vom concentra asupra inundaţiilor din 2005 şi 2008 şi a efectelor acestora. Este evident pentru toată lumea că viaţa multor cetăţeni a fost pusă în pericol. Nu doar atât: au existat şi decese ca urmare a inundaţiilor şi mare parte din bunurile acestor cetăţeni aflaţi în pericol au fost distruse.
În urmă cu patru ani, era de-ajuns să deschizi un ziar sau să porneşti televizorul pentru a observa cum erau relatate două evenimente: efectul catastrofal produs de inundaţii şi ,,cearta” fără final ce anima Parlamentul României, apărută tocmai în urma acelor evenimente neaşteptate. Se puteau desluşi uşor accente de tragi-comedie: ,,jumătate de ţară era înecată sub ape”, în timp ce ,,parlamentarii” români erau prea mult ocupaţi de cearta dintre ei, evident cauzată de inundaţii, şi absorbiţi de unicul impuls de a ,,pasa” vina de la unii la ceilalţi. Peisajul părea unul postapocaliptic, statul român – complet depăşit de situaţie. Ministerul Administraţiei şi Internelor dădea publicităţii bilanţul inundaţiilor din 20 septembrie 2005: ,,18 localităţi inundate, un sat izolat de restul lumii, mii de gospodării şi anexe sub ape, poduri, podeţe şi drumuri – distruse. Autorităţile au trecut la evacuarea populaţiei din mai multe localităţi.”¹⁵

Autorităţile nu învăţaseră lecţia. În prealabil, în lunile iunie şi iulie ale aceluiaşi an, două valuri de inundaţii loviseră şi mai puternic, pagubele fiind mult mai mari decât acelea descrise mai sus. Cifrele arată astfel şi ele spun totul: 7 (şapte!) victime, 13 judeţe afectate, 3400 de case şi 4000 de hectare teren agricol inundate, 7 poduri şi 5 diguri distruse¹⁶.  În acel moment toată lumea observă incapacitatea instituţiilor statului român de a reacţiona în situaţii de criză. Reţeaua hidrografică a fost cu totul scăpată din mână, lacurile de acumulare au fost transformate în lacuri pentru păstrăvi (destinaţi comercializării ulterioare), efectele defrişărilor s-au făcut şi ele din plin simţite. Explicaţia o găsim într-un document oficial al Ministerului Mediului, întocmit în toamna lui 2005 şi care trebuia să stabilească strategia antiinundaţii pentru anii următori: ,,Deşi în ultimii 50 de ani s-au mai produs viituri importante în majoritatea bazinelor hidrografice, niciodată în ultimii 100 de ani viiturile nu s-au întins pe un interval atât de mare de timp ca în anul 2005. De asemenea viiturile anterioare dintre care se evidenţiază cele produse în anii 1970 şi 1975, s-au desfăşurat pe areale mult mai restrânse decât cele produse în anul 2005.”¹⁷ Cu alte cuvinte, vina era a intervalului scurt în care s-au produs inundaţiile şi a întinderii acestora. O explicaţie dubioasă din partea unui stat de drept, care garantează proprietatea şi integritatea fizică a cetăţenilor săi. De abia cu ocazia raportului mai sus menţionat, Ministerul Mediului, deci o instituţie a statului, îşi pune problema să adopte o strategie naţională împotriva inundaţiilor. Remarcăm astfel că până la inundaţiile din 2005 nu a existat o strategie naţională care să prevadă principalele măsuri în caz de inundaţii şi nici o legislaţie clară în ceea ce priveşte utilizarea corectă a lacurilor de acumulare. Dovadă stau concluziile documentului mai sus menţionat: ,,În vederea diminuării efectelor inundaţiilor în viitor, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor a luat în anul 2005 următoarele măsuri:
- având în vedere că România nu a avut o strategie de apărare împotriva inundaţiilor, a fost elaborată Strategia Naţională de Management al Riscului la Inundaţii, pe termen scurt şi mediu, corelată cu planurile de amenajare a teritoriului şi ţinând cont de hidrologia modificată a râurilor, care a fost aprobată în şedinţa de Guvern din data de 22.12.2005.
- urmare inundaţiilor cu efecte deosebit de grave, produse în judeţele Olt şi Teleorman, cauzate de avarierea unor baraje mici exploatate necorespunzător, a fost promovată Ordonanţa de Urgenţă nr. 138/oct. 2005 privind exploatarea în siguranţă a acumulărilor cu folosinţă piscicolă, de agrement sau locală, din categoriile de importanţă C şi D (în curs de aprobare, prin lege). Conform acesteia, barajele mici vor funcţiona numai pe baza autorizaţiilor de gospodărire a apelor şi vor fi exploatate de personal calificat şi atestat în domeniul hidrotehnic. Imediat după producerea inundaţiilor, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor împreună cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi cu Ministerul Administraţiei şi Internelor au organizat o amplă acţiune de verificare, la nivelul fiecărui judeţ, a acumulărilor mici în urma căreia au fost aplicate sancţiuni contravenţionale şi au fost întocmite dosare de urmărire penală.
- a fost aprobată de Guvern modificarea şi completarea Legii Apelor, cu prevederi referitoare la: limitarea dreptului de exploatarea agregatelor minerale din albiile cursurilor de apă; noi reglementări privind asigurarea stabilităţii şi integrităţii lucrărilor cu rol de apărare împotriva inundaţiilor; obligativitatea agenţilor economici şi a comunităţilor locale de a participa activ la acţiunile operative de apărare; mărirea sancţiunilor contravenţionale şi penale, după caz.”¹⁸ Deci la momentul septembrie 2005 nu exista nici strategie naţională împotriva inundaţiilor, nici legislaţie clar stabilită.

Care a fost situaţia în 2008? Cu tot cu strategie implementată şi cu legislaţie modificată, inundaţiile se produc din nou, cu aceleaşi efecte devastatoare. Bilanţul este tragic, din nou: 5 (cinci!) morţi şi mai bine de 15 000 de sinistraţi.¹⁹ Cauzele acestor inundaţii sunt diferite. Observăm, pe de o parte, din nou, lipsa unei legislaţii clare sau, mai bine zis, încălcarea unei legislaţii aflate în vigoare, iar pe de altă parte, incapacitatea de reacţie a instituţiilor statului român.

Putem remarca cum este încălcată/nerespectată/ignorată legislaţia în vigoare şi cum sunt sfidate cele mai elementare norme de construcţie. Cetăţenii români şi-au construit case în zonele inundabile sau în albiile râurilor, având autorizaţie de construcţie (!). Pot fi identificate cel puţin câteva exemple evidente: una dintre localităţile afectate de inundaţii în iulie 2008 a fost comuna Gilău. Viceprimarul acestei localităţi afirmă clar: ,,Cert este că fără autorizaţie nu s-a construit, iar autorizaţia a respectat toate formele legale, toate avizele necesare, printre care şi avizul Apelor Române.”²⁰ Un alt caz evident este atestat de Direcţia Apelor Române: potrivit acestei instituţii, în localitatea Târgu Frumos, 62 de locuinţe sunt construite în zone inundabile, având autorizaţia de construcţie acordată de primărie. Din aceste 62 de locuinţe, 22 au fost afectate²¹ de inundaţiile din iulie 2008. Faptul este certificat şi prin declaraţia primului-ministru al României din acea dată. Iată ce solicita C.P. Tăriceanu pe 14 august 2008, la vizitarea unei localităţi inudate: ,,Am văzut multe locuinţe construite în albia râurilor. Înţeleg că acele construcţii datează din 1990. Solicit tuturor primarilor să nu mai elibereze autorizaţii de construcţie în zone inundabile.” Nu întrebăm doar cât au putut fi de inconştiente instituţiile administrative locale (sau cât de corupte), încât au acceptat eliberarea de autorizaţii de construcţie în zone expuse imediat pericolului inundaţiilor.

Pe de altă parte, instituţiile statului de la nivel central îşi au şi ele partea lor de vină pentru producerea inundaţiilor, în vara lui 2008.  Pe 28 şi 29 iulie se produc inundaţiile cele mai puternice. Întreg nordul ţării a fost afectat. Ministrul de Interne, în câteva declaraţii publice, acuză un stat vecin, Ucraina, că nu a furnizat părţii române date cu privire la debitele râurilor Siret şi Prut care ne-ar fi putut ajuta pentru adoptarea de măsuri de prevenire a inundaţiilor, în contextul în care şi în Ucraina avuseseră loc revărsări de ape. Adevărul iese la iveală câteva zile mai târziu când o scrisoare a unui oficial român apare în presă şi în care sunt adresate mulţumiri părţii ucrainene pentru... informaţiile transmise cu privire la pericolul producerii de inundaţii datorate revărsării celor două râuri. ,,Domnule director - spune oficialul român -, doresc să vă mulţumesc pentru informaţiile transmise prin adresa nr. 578 din 24 iulie 2008 privind nivelurile pe râurile Siret şi Prut. Aceste informaţii sunt deosebit de utile în adoptarea de către autorităţile noastre de gospodărire a apelor a măsurilor şi acţiunilor ce se impun în astfel de situaţii în bazinele râurilor Siret şi Prut” îi scria Ana Drapa, ,,secretarul împuternicitului părţii române pentru aplicarea acordului între Guvernul României şi Guvernul Ucrainei privind cooperarea în domeniul gospodăririi apelor de frontieră”²², omologului său ucrainean pe 24 iulie 2008. Deci cu câteva zile de producerea inundaţiilor care aveau să producă alte 5 victime omeneşti. Cum adresa mai sus citată reprezintă un alt document oficial, nu ne rămâne decât să ne întrebăm cum au reacţionat autorităţile române la aflarea veştii că este foarte posibil ca să se producă revărsări ale celor două râuri şi pe teritoriul românesc.

Nu am reuşit să găsim niciun document sau să aflăm despre vreo măsură pe care să o ia guvernul român sau o instituţie a administraţiei locale pentru prevenirea unor posibile inundaţii. Cu alte cuvinte, capacitatea de reacţie a instituţiilor statului în faţa unei posibile ameninţări a fost zero. Sau, pur şi simplu, nu s-a luat în considerare de către statul român posibilitatea ca informarea să fie cât se poate de reală. Putem lua în considerarea şi varianta, puţin probabilă, că vreo instituţie a statului român ar fi dispus luarea de măsuri pentru prevenirea unor inundaţii. În acest caz, presupusele măsuri au fost insuficente. Din nou. Cu alte cuvinte, statul român nu ştie/nu poate să intervină pentru apărarea cetăţenilor săi şi a ,,proprietăţii” lor, implicit a vieţilor lor, lucruri pe care de altfel le garantează în Constituţie. Fie că nu poate, fie că nu doreşte.

Putem concluziona că statul român nu a reuşit să prezerve integritatea cetăţenilor săi, proprietăţile lor, vieţile lor. Chiar şi atunci când ştie că urmează să se producă revărsări serioase de ape, chiar şi atunci când acordă în mod inconştient autorizaţii de construcţie în zone inundabile. Cei afectaţi de efectele devastatoare ale inundaţiilor pot afirma îndreptăţiţi că şi-au pierdut ,,munca şi agoniseala de o viaţă” – proprietăţile lor (indiferent că vorbim de bunuri materiale sau de propria viaţă). Statul român nu a aflat probabil că ,,scopul oricărei asociaţii politice este păstrarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea (s.n.), siguranţa şi rezistenţa la opresiune.”²³ Este evident, în acest context, că apărarea şi ocrotirea proprietăţii, ca drept fundamental garantat de actuala constituţie tuturor cetăţenilor români, nu reprezintă una dintre priorităţile statului român.

ANDREI STAN - Absolvent Master Politică Europeană şi Românească, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti.

 sus