Eseu

Religia – sursă majoră de insecuritate şi conflict
 

CĂLIN SINESCU şi
LILIANA TROFIN

In the view of many political analysts and social scientists, the era of the Cold War and ideological conflict has given way to an era of ethnic wars and cultural conflicts. In this respect, religion played a complex role, serving both as an inspiration for violence and source of a growing number of conflicts around the world, as well as an important tool for conflict resolution. Resurgent religion, ethnic conflict and religious identity are also an important concern in political and scholarly debates about immigration, security, and integration across the Western world. Religion is important because, as a central part of many individuals’ identity, any threat to one’s beliefs is a threat to one’s very being. However, the relationship between religion and conflict is in fact a complex one, some of its features making it susceptible to being a real source of conflict and, in this context, security threat.

Keywords: conflict, religion, ethnicity, ethnic, identity, civilization, nationalism, extremism, discrimination, orthodox, Islamism, Fundamentalism

 

1. Religie, guvernare şi libertate a credinţei

Pentru uni „libertatea de expresie” se află în relaţie strânsă cu „guvernarea seculară”, bazată pe respectarea suveranităţii şi a legilor. Ea este un drept câştigat care-i permite individului să-şi exprime public dezacordul faţă de alţi indivizi în materie de credinţă şi moralitate, să satirizeze „solemnitatea” şi să ridiculizeze „absurdităţile”, „inclusiv solemnitatea şi absurdităţile care sunt sacre”. Roger Scruton se întreba, pe bună dreptate, cu ceva timp în urmă, care sunt elementele care conferă legitimitate acestui tip de guvernare. Răspunsul avea să-l caute în zona „contractului social” şi a procesului politic prin care fiecare individ este de acord cu principiile de guvernare şi participă la elaborarea şi aplicarea legilor¹. Şi pentru că am adus în discuţie „guvernarea seculară”, nu putem să nu semnalăm fenomenul care a generat apariţia ei – secularizarea. Parte a „modernităţii ocidentale” şi nu un fenomen global, ea însumează aspectele care privesc autonomia instituţiilor statului în raport cu cele religioase, separaţia vieţii publice de cea privată, erodarea încrederii indivizilor în cultele traditionale, înlocuirea moralei creştine cu o etică proprie omului contemporan, individualizarea credinţelor religioase, privatizarea religiei şamd². Printre beneficiile secularismului în spaţiul occidental Mihaela Frunză şi Sandu Frunză enumără apariţia unor forme noi de asociere şi de solidaritate între persoane, avântul luat de dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică, consacrarea principiilor drepturilor omului, afirmarea libertăţii religioase şi minimizarea fundamentalismelor religioase³. Lucrurile însă nu sunt atât de clare, cum par la prima vedere, existând şi un revers al medaliei. Exilarea Bisericii din viaţa publică în numele în numele unei „corectitudini politice” extreme a generat şi încă mai generează reacţii neaşteptate în plan social⁴.

Plecând de la această punere în context, dorim să evidenţiem posibilitatea de care se bucură orice persoană de a-şi afirma credinţa într-un spaţiu dominat de o religie, alta decât a sa, care este împărtăşită de majoritatea cetăţenilor statului în mijlocul căruia trăieşte sau de a-şi schimba opţiunea religioasă. Legislaţia modernă a ţinut cont de existenţa unor regimuri nedemocratice care nu permiteau sau îngrădeau libertatea religioasă şi a reglementat dreptul fiecărei persoane de a-şi alege sau de a-şi manifesta religia, fără îngrădiri din partea statului, a unor grupuri sau persoane. Acest lucru este întărit de primele trei articolele ale Declaraţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra eliminarii tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare bazate pe religie sau convingere⁵.

În pofida acestor dispoziţii generoase, multe persoane suferă încă de pe urma discriminării religioase. La această dată în lume există religii care nu permit indivizilor să-şi schimbe credinţa, constrângerea îmbrăcând, în acest caz, forme aberante, inclusiv, moartea⁶. Islamul este cel mai bun exemplu. Coranul pedepseşte cu moartea apostazia şi blasfemia. Profanarea Coranului primeşte aceeaşi pedeapsă. Un astfel de caz s-a petrecut recent în estul Pakistanului. Pedeapsa a fost exemplară: vinovaţii au fost arşi de vii. Cei în cauză erau creştini. Trădarea şi blasfemia sunt cele mai grave acuzaţii care li se aduc de regulă de către musulmani. Sunt discriminaţi economic şi social, iar şirul atrocităţilor îndreptate împotriva lor este lung⁷.

2. Religie şi conflict

Încă de la apariţia religiei, războaiele au fost duse în numele unui zeu sau altul, cele mai violente dintre ele continuând să fie şi astăzi racordate la elemente de natură religioasă, împreună cu alte aspecte de ordin etnic şi naţional, internaţional, economic, teritorial sau cultural. Ameninţări serioase la adresa individului, conflictele a căror sursă o constituie religia tind să devină războaie sângeroase şi prelungite. Purtat în termeni religioşi, conflictul devine un conflict al valorii, avînd de ambele părţi fie un rezultat decisiv, fie unul cu sumă nulă. De menţionat că dintotdeauna convingerea religioasă a fost şi va fi o sursă de conflict atât în interiorul comunităţilor cât şi între comunităţi. Acestea îşi impun de fapt propriile judecăţi cu privire la ceea ce este bine şi ceea ce e rău şi sunt ferm convinse că în afară de forţă, care să ducă în final la separarea lor, deci la apariţia faliei, nu există nici un punct comun care să ducă la soluţionarea diferendului dintre ele⁸. Deşi războaiele între clanuri, triburi, grupuri etnice, comunităţi religioase şi naţiuni au fost dominante în orice eră şi în orice civilizaţie, fiind adânc înrădăcinate în identităţile oamenilor, din momentul în care religia a devenit caracteristica definitorie a civilizaţiilor, războaiele liniilor de falie tind să aibă loc aproape întotdeauna între popoare de religii diferite. De menţionat că, în pofida afirmaţiilor unor autori, care ignoră semnificaţia acestui factor, Huntington apreciază că religia este probabil cea mai profundă diferenţă existentă între oameni şi că frecvenţa, intensitatea şi violenţa războaielor de falie sunt cu mult sporite de credinţele în dumnezei diferiţi⁹. Trebuie totuşi reamintit că „religia nu a constituit cea mai sângeroasă sursă de conflict a secolului trecut şi că lideri precum Lenin, Stalin, Hitler, Mao Tse-Tung sau Pol Pot au omorât milioane de oameni în numele unei politici care respingea religia şi alte concepte cu referinţă transcedentală, dar care era bazată pe o ideologie ce avea aceleaşi caracteristici cu religia”¹⁰. În aceeaşi idee, autorul consideră că într-o lume în care un număr considerabil de guverne şi de organizaţii internaţionale suferă de un deficit de legitimare, ne putem aştepta la la o creştere a impactului discursului religios asupra politicii internaţionale. În acest sens, religia, ca sursă majoră de putere ,,soft”, va putea fi folosită mai intens şi chiar orientată în vederea îndeplinirii propriilor scopuri de către propovăduitorii săi şi organizaţiile guvernamentale, în consens cu interesele enoriaşilor şi cu necesitatea identificării elementelor de cultură ecleziastică comună¹¹. Provocarea majoră a organizaţiilor religioase constă în a pune capăt conflictelor existente şi prevenirea apariţiei unor conflicte noi cu tentă religioasă. La nivelul lunii decembrie 2002, de pildă, AKUF-Kriege- Datenbank semnala existenţa a 24 de conflicte de sorginte religioasă, cea mai mare parte a acestora fiind situate în nordul Africii, Orientul Mijlociu, fostul spaţiu sovietic şi Asia. De menţionat că la acea dată în Europa aveau loc două conflicte majore, în Iugoslavia şi Irlanda de Nord, în timp ce în cele două Americi nu se înregistra nimic deosebit pe această linie. Aceste războaie ar mai putea fi clasificate şi în funcţie de mediul în care se desfăşoară aceste conflicte violente, făcându-se distincţia între conflicte ce se desfăşoară la nivelul religiei respective şi între religii şi conflicte care au loc între organizaţiile religioase şi guvernul central. În acest context, Huntington, care a supus atenţiei specialiştilor un cadru larg de dezbatere teoretică cu privire la viitoarea ciocnire a civilizaţiilor a arătat că acestea se diferenţiază unele de altele în special prin religie şi că pe viitor se preconizează o intensificare a conflictelor de falie de sorginte cultural-religioasă. Autorul îşi argumentează această aserţiune pe următoarele considerente: diferendele de acest fel au generat de-a lungul timpului conflictele cele mai prelungite şi mai violente; intensificarea interacţiunilor dintre naţiuni a generat activarea conştiinţei de apartenenţă la o civilizaţie sau alta, dar va alimenta în schimb diferende şi animozităţi vechi, cu rădăcini adânci în istorie; există o tendinţă tot mai evidentă de perimare a noţiunii de naţiune-stat, ca sursă de identitate şi de desecularizare a lumii, pe baza reafirmării religiei ca bază de identitate şi angajare, ce transcende graniţele naţionale şi civilizaţiile unite; starea actuală Occidentului, de sistem ajuns în culmea puterii sale de existenţă şi afirmare şi tendinţa tot mai accentuată a elitelor din alte zone de pe mapamond de a reforma lumea într-un mod diferit faţă de modelul occidental; caracteristicile şi diferendele de natură cultural-religioasă sunt mai puţin schimbătoare şi deci mai dificil de soluţionat decât cele politice şi economice¹².

În legătură cu abordarea în cauză, specialiştii afirmă că nu se poate vorbi despre conflicte religioase ,,pure”şi că acestea ar trebui corelate cu alţi factori integratori sau dezintegratori ce pot potenţa şi determina dinamica unui conflict, aşa cum se poate vedea în schema de mai jos¹³. Reychler apreciază că pentru analiza oricărui conflict în care este implicată religia sunt necesare cel puţin şase variabile, care ar putea întări împreună dinamica unui conflict constructiv sau distructiv.

Figure 1. A Cross – Impact Analysis of Conflicts in Which Religion Is Involved

Pe de altă parte, în pofida afirmaţiilor lui Huntington potrivit cărora „popoarele pot şi trebuie să-şi redefinească identităţile, iar drept consecinţă structura şi graniţele civilizaţiei se vor schimba”. Autorul argumentează că în prezent situaţia este radical diferită de perioada în care acesta îşi prezenta teoria. În acest sens, Huntington consideră că hotarele civilizaţiei sunt deschise către orice fel de schimbare, care ar putea permite, în contextul unor condiţii favorabile, o deschidere mai largă a civilizaţiilor, şi, ca urmare, prezervarea unei diversităţi etno-culturale reale, precum şi respectarea reciprocă a tradiţiilor şi credinţelor religioase ale altor popoare¹⁴.

În mod virtual, în orice societate eterogenă diferenţele de ordin religios servesc drept sursă de potenţial, conflict. În acest sens, religia nu este în mod necesar conflictuală, dar, ca şi etnicitatea ori rasa serveşte ca mod de a distinge un grup de altul. Faptul că indivizi din cadrul unui grup sunt deseori ignoranţi faţă de alte credinţe ar putea genera o anumită stare potenţială de tensiune dar nu în mod necesar şi un conflict¹⁵.

Unii cercetători în materie afirmă că în unele privinţe religia ar putea fi considerată o sursă latentă de conflict, fiind exemplificate în acest context dogma,care poate duce la inflexibilitate şi intoleranţă faţă de alte credinţe, interpretări diferite ale Sfintei Scripturi, ori extremismul, potrivit căruia numai măsurile radicale ar putea contribui la întărirea credinţei şi implicit la împlinirea voinţei Domnului. În acest sens, extremiştii religioşi constituie o sursă de escaladare a conflictului, iar fundamentaliştii oricărei religii principalii săi susţinători şi promotori, motivaţi de faptul că în lupta dintre bine şi rău orice semn de moderaţie ar putea fi interpretat ca o abandonare a credinţei în Dumnezeu. Pe de altă parte, lipsa de legitimitate a unor grupuri religioase şi a posibilităţii de a-şi exprima opinia ar putea constitui un motiv recurgere la violenţă din partea acestora. Organizaţiile islamiste Hezbollah în Liban şi Hamas în Palestina, angajate de-a lungul timpului în acte sângeroase de violenţă constituie un exemplu clasic în acest sens. De menţionat că organizaţiile în cauză au beneficiat şi de un anumit sprijin din partea populaţiei, atunci când s-a constatat ca politica guvernului nu vine în întâmpinarea revendicărilor sale , în special pe linia asigurării locurilor de muncă. Unele celule radicale de evrei din Israel, naţionalişti hindu şi extremişti siks în India constituie alte exemple de mişcări fundamentaliste, a căror misiune este apărarea credinţei. Redeşteptarea sentimentului religios în unele ţări ca Sudan sau Sri Lanka a generat o puternică formă de naţionalism intolerant, care a dus în final la toleranţă şi discriminare. Unele grupuri religioase, precum Kach sau Kahane Chai din Israel, ori Jihadul Egiptului Islamic consideră violenţa drept o indatorire fundamentală, cei care îndeamnă la violenţă considerându-se conduşi de o forţă divină care îi îndrituieşte în numele crezului lor să elimine orice obstacole. Lipsa de respect pentru alte credinţe constituie şi ea o sursă majoră de conflict. Este, de pildă, cazul suprimării creştinismului în China şi Sudan, cu menţiunea că în cazul Chinei se apreciază că nu ar fi vorba despre un conflict între religii ci mai degrabă despre faptul că autorităţile din această ţară văd religia ca pe un rival periculos pentru loialitatea cetăţenilor săi.

Naţionalismul religios poate fi generator de sentimente extremiste, în sensul că propriile tradiţii religioase sunt atât de legate de naţiunea în cauză, încât orice ameninţare la adresa acestora constituie un atac la adresa propriei religii. În acest context, este foarte probabil că aceste simboluri religioase să fie folosite în scopuri etnice şi naţionaliste, aşa cum a fost cazul catolicilor în Irlanda de Nord, al Bisericii Ortoxe Sârbe pe timpul lui S. Milosevici şi al naţionaliştilor hindu în India.

În abordarea tematicii în cauză, se face menţiune şi de rolul nefast pe care îl joacă uneori mass-media, prin accentuarea excesivă a laturii negative a religiei şi a extremiştilor religioşi, care generează teamă şi ostilitate între membrii diverselor credinţe. S-a specificat, totodată, că în modul de relatare a conflictelor religioase media are mai degrabă tendinţa de a crea confuzie în loc să informeze, că percepe în mod greşit obiectivele şi alianţele dintre grupuri, care prezentate astfel exacerbează polarizarea şi că utilizarea fără discernământ a unor termeni precum ,,fundamentalist”, sau ,,extremist” ascunde în fapt diferenţe semnificative de convingeri, scopuri şi tactici ce pot duce deseori la dezinformare¹⁶.

3. Religie, etnicitate, identitate

Atunci când vorbim despre creştinism, iudaism sau islam vorbim, de fapt, despre persoane umane, care împărtăşesc credinţa într-un singur Dumnezeu, iar nu despre noţiuni, concepte şi sisteme ideologice abstracte. Elementele comune constitutive ale celor trei mari religii monoteiste pot deschide sau facilita calea dialogului dacă acest lucru este dorit de parteneri, indiferent de particularităţile etno-culturale. Este, ce-i drept, o perspectivă mai mult idealistă, deoarece pe teren lucrurile sunt mai complexe, marile religii coabitând mai mult sau mai puţin armonios cu diverse alte religii, cu unele din acestea aflându-se în stare de conflict. Una din modalităţile în care este reflectată pe mapamond această diversitate religioasă se poate regăsi în figura de mai jos¹⁷.

Figura 2. Marile religii ale lumii şi ponderea acestora în lume

În momentul când religia îmbracă „haina” etnicităţii, mesajul ei universal nu mai este băgat în seamă sau este trecut pe plan secund dacă interesele unor lideri sau cele ale comunităţii o cer. Mesajul este astfel diluat, devenind inconsistent. Din această cauză, disputele confesionale care au la bază etnia sunt cele mai periculoase pentru unitatea statului. Aceasta aserţiune ar putea fi ilustrată şi prin modul în care este reflectată ponderea diverselor religii în lume la ora actuală. Discuţia devine interesantă în momentul când se vorbeşte despre integrarea minorităţilor. S-a spus despre integrarea acestora că merge în tandem cu termenul de „identitate”. Dar ce inseamnă identitatea, în condiţiile în care individul nu mai simte nici un fel de ataşament faţă de valorile propriei sale tradiţii? Pe de altă parte, despre a cui identitate este vorba? A individului, a grupului, a minorităţii sau a grupului majoritar? Când şi cum se manifestă ea?¹⁸. De notat că problemele etnicităţii, ale identităţii şi ale relaţiilor interetnice aparţin domeniului geografiei culturale, începând cu anii ‘80¹⁹. Două lucruri sunt certe: 1. nu numai majoritatea crează discriminare ci şi minoritatea, în anumite circumstanţe; 2. discriminarea cultivă la rândul ei identitatea. Deşi pare un paradox, la prima vedere, să nu uităm că au fost cazuri în istorie când grupuri mici, aflate la cârma puterii politice, îmbrăţişând o ideologie nihilistă, au discriminat grupul majoritar. Abuzurile săvârşite în timpul Revoluţiei Franceze şi a celei bolşevice, ca să nu mai vorbim de regimul nazist şi de cel comunist, sunt încă vii în memoria colectivă. În atari condiţii, când identitatea în spaţiul comunitar este greu de definit, iar atât cât mai există, ea se destramă, treptat, sub presiunea globalizării, „nici un proces de integrare a minorităţilor – fie ele etnice sau naţionale – nu poate avea succes în afara găsirii unor soluţii de armonizare şi cooperare a celor două identităţi concurente care vin în contact: identitatea majorităţii, de cele mai multe ori „arogantă” şi confortabilă, şi identitatea minorităţii, supusă variatelor forme de inechitate. Această armonizare se numeşte solidaritate socială”²⁰. Este clar că pe termen lung vor apărea răbufniri sociale. Revolta de la periferia capitalei franceze (2005) poate fi citată ca exemplu²¹. Însă, nu e mai puţin adevărat, că există şi situaţii când „minorităţile neasimilabile” refuză să accepte valorile statului de drept în care vieţuiesc. Motivul este acelaşi: păstrarea identităţii²². Această identitate generează solidaritate socială, care poate fi identificată ca fiind adevărata forţă a grupului. Este o „cultură a repudierii” celuilalt. De aceea, este o pierdere de timp să ceri unui grup neasimilabil să adere la valorile celuilalt, dacă la mijloc nu există o implicare emoţională şi puncte comune de contact. „Elementul esenţial însă care trebuie avut în vedere, este că singura modalitate de a crea adeziune la respectivul set de valori, nu este pertinenţa, credibilitatea, autenticitatea sau vocaţia universală a acestora, ci capacitatea lor de a crea ataşament emoţional. Cu alte cuvinte, o identitate nu se poate „lipi” de destinatarul ei, oricât ar fi ea de savant construită, atâta vreme cât proiectul pe care îl conţine se rezumă la un set de principii nobile dar seci, atâta vreme cât nu oferă perspectiva unui spaţiu în care subiectul/grupul căruia i se adresează să se poată regăsi cu familiaritate”²³. Dar să vedem în cele ce urmează cum se manifestă „identitatea ortodoxă” şi „identitatea musulmană” în spaţiul comunitar, spaţiu dominat, prin excelenţă, de catolicism şi protestantism²⁴. Începem analiza cu Ortodoxia. Potrivit opiniei analiştilor, Ortodoxia pare să-şi caute unitatea, în pofida păstrării unităţii de credinţă, de cult şi a unităţii canonic-disciplinare. Deşi există tradiţii comune care unesc spaţiul ortodox, persistă încă „elemente de neînţelegere”, care pot submina oricând „unitatea religioasă a Răsăritului”. Pe de altă parte, destrămarea după 1989 a sistemelor politice răsăritene şi mutaţiile radicale petrecute atât în plan social cât şi în cel economic au adus lumea ortodoxă în faţa unor situaţii inedite cărora a trebuit să le facă faţă²⁵. Au apărut elemente noi, cum ar fi clonarea, fecundarea in vitro, folosirea „mamei de imprumut”, eugenia şi transsexualitatea la care Biserica Ortodoxă, fără a avea precedente, a trebuit să ia atitudine²⁶.

Un element de disoluţie a unităţii spirituale îl reprezintă revendicările pe care toate Bisericile Ortodoxe şi statele cărora le aparţin le au unele faţă de altele. Astfel, Biserica Greacă nu priveşte cu ochi buni formarea noului stat macedonean. Relaţiile dintre Biserica Sârbă şi Biserica Macedoneană sunt la rândul lor tensionate, datorită crizei din fosta Iugoslavie. În plus, Biserica Sârbă se află în dispută şi cu statul albanez, din cauza crizei din Kosovo-Metohija. În sfârşit, mai notăm şi presiunea exercitată de fundamentalismul musulman asupra statului elen, Patriarhiei Ecumenice şi a Patriarhiei Alexandriei²⁷.

La data aderării României şi Bulgariei în Uniunea Europeană, Ortodoxia nu era decât „o prezenţă discretă”, după cum afirma, cu ceva timp în urmă, regretatul teolog, Emanoil Băbuş, care încerca „să explice mai bine lumii occidentale unele aspecte ale spiritualităţii sale: icoana, rugăciunea lui Iisus, Liturghia bizantină”. Dar aceeaşi Ortodoxie era „deschisă” şi „moştenirii şi tradiţiilor creştine existente în ţările de adopţie, fiind gata să răspundă solicitudiniilor privind angajamentul creştinilor în societatea contemporană”²⁸. Prezenţa ei nu putea fi decât benefică societăţii multiculturale, deoarece venea cu un suflu nou. Acelaşi teolog afirma că noua Europă avea nevoie de „ lansatori de poduri”. Aceasta putea fi „vocaţia diasporei ortodoxe, acelei, încă fragile, „ortodoxii occidentale” pe cale să se manifeste, în Europa de Vest”²⁹ Şi încheia cu îndemnul:„Fie ca ea, cu ajutorul dezinteresat al altor comunităţi creştine, să poată conştientiza acest apel şi să se arate demnă de el”. Se pare, însă, că Ortodoxia nu este încă pregătită să fie acea „lansatoare de poduri”, deoarece are ea însăşi nevoie şi-şi rezolve problemele. Ţările cu tradiţie ortodoxă au adus, după aderare, nu numai zestrea lor spirituală, ci şi problemele lor. În cazul României avem disputa legată de Mitropolia Basarabiei, în timp ce Bulgaria a intrat în Uniunea Europeană cu o Biserică măcinată de schismă.

Reactivarea eparhiilor istorice ale Mitropoliei Basarabiei de către fostul patriarh Teoctist, în urma dezmembrării Uniunii Sovietice şi a proclamării Republicii Moldova ca stat independent şi suveran, a atras după sine nemulţumirea clerului subordonat canonic Patriarhiei Ruse, i-a supărat pe factorii politici de la Chişinău şi pe liderul Bisericii Ortodoxe Ruse. Dincolo de asta, gestul patriarhului Teoctist a fost unul firesc, fiind în concordanţă cu normele canonice.

Mitropolia Moldovei a fost desfiinţată abuziv de către ocupanţii sovietici, care au creat în locul ei o episcopie, transformată ulterior în arhiepiscopie şi mitropolie, dependentă jurisdicţional de Biserica Ortodoxă Rusă. A fost declanşată imediat o campanie furibundă de ameninţări ale autorităţilor de la Chişinău împotriva Mitropoliei Basarabiei. În urma unui lung proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Guvernul Republicii Moldova a fost obligat să recunoască Mitropolia Basarabiei, prin hotărîrea din 13 decembrie 2001, rămasă definitivă la 27 martie 2002. Aceleaşi autorităţi au pus în practică decizia instanţei europene şi au înregistrat Mitropolia Autonomă a Basarabiei ca „entitate juridică religioasă, prin înscrierea ei în Registrul de Culte”, pe data de 30 iulie 2002, însă nu recunosc că aceasta este şi „succesoarea bunurilor materiale şi intelectuale ale mitropoliei interbelice omonime”. Un nou proces a fost deschis pentru redobîndirea acestora la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Trist este că această dispută, care priveşte exlusiv Biserica, este utilizată de oamenii politici pentru pentru a-şi satisface propriile interese. Astfel, Vladimir Voronin la 1 decembrie 2007, a declarat la postul de televiziune NIT, că va contesta hotărîrea CEDO din 13 decembrie 2001, dacă Mitropolia Basarabiei nu va desfiinţa trei din cele patru eparhii sufragene. Mai grav, a ameninţat, nici mai mult nici mai puţin, cu izbucnirea unui război religios. Peste câteva zile, unii reprezentanţi ai Poliţiei şi Serviciului de Informaţii şi Securitate ai Republicii Moldova au început să-i ameninţe pe preoţii Mitropoliei Basarabiei. Însuşi I.P.S. Petru, mitropolitul Basarabiei, „a fost reţinut şi percheziţionat timp de două ore de către grănicerii şi vameşii moldoveni, care l-au umilit şi l-au tratat ca pe un infractor, cerîndu-i, în cele din urmă, să semneze o declaraţie prin care confirma că nu posedă asupra sa droguri”, ne informează profesorul Gheorghe Badea. Ceea ce-l nemulţumeşte însă pe autorul citat de noi priveşte pasivitatea de care dă dovadă Patriarhia Română. „Prin purtătorul său de cuvînt, cheamă la pace, la dialog şi cooperare frăţească. Or, tăcerea prea îndelungată nu poate fi considerată altceva decît o politică a struţului şi o cedare în faţa acuzaţiilor neîntemeiate care vin de la Moscova, via Chişinău!”³⁰, conchide Gheorghe Badea.

După căderea regimului comunist Bulgaria a devenit ţara cu doi patriarhi (Maxim şi Inochentii) care-şi dispută întâietatea în cadrul Bisericii Ortodoxe Bulgare. Schisma durează din anul 1992 şi riscă să se perpetueze în continuare, deşi au fost momente care păreau că lucrurile o vor evolua în direcţia cea bună. Anatema, presiunea, ameninţarea, crima, apelul la Biserica Rusă, o hotărâre CEDO, amestecul politicului, procuraturii, poliţiei şi al serviciilor secrete au fost ingredientele care au pigmentat această dispută. Partea proastă e că această schismă, care nu se confundă cu erezia, riscă să slăbească coeziunea statului şi a structurilor ecleziastice locale, devenind astfel o problemă gravă de securitate naţională. În acest context, decizia instanţei de la Strasbourg de a interveni în problema religioasă a Bulgariei prin decizia care a stabilit că Bulgaria a încălcat dreptul la libertate religioasă, iar guvernul bulgar şi-a depăşit atribuţiile prin numirea Patriarhului Maxim ca Intâistătător al Bisericii Ortodoxe Bulgare, nu face decât să alimenteze criza şi crească influenţa Patriarhiei Ruse în zonă³¹.

Împotriva deciziei CEDO s-au ridicat participanţii Bisericilor Ortodoxe autocefale la întrunirea de lucru, ţinută Sofia pe data de 11-12 martie 2009. Ei şi-au motivat poziţia plecând de la premisa că Biserica se conduce după dreptul canonic, iar statul nu are voie să se amestece în viaţa ei internă. Acuzaţia de încălcare a dreptului de libertate religioasă nu se susţine, Bisericii Ortodoxe Bulgare condusă de patriarhul Maxim neputându-i-se imputa acest lucru. Mai mult, au apărut unele obiecţii ale participanţilor legate de luarea acestei decizii, care n-a ţinut cont de hotărârile Sfântului Sinod Panortodox Extins şi Supra-jurisdictional din 30.09 – 01.10.1998, ce a pus capăt schismei în conformitate cu canoanele bisericeşti. La punctul 4 al Declaraţiei finale se arată: „Concluzia Curţii conform căreia Statul trebuie să fie neutru în ceea ce priveste religia tradiţională – Creştin Ortodoxă Răsăriteană (Art. 13 şi 3 din Constituţia Republicii Bulgaria) nu constituie o obligaţie inclusă în scopul Conventiei europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale. Legea cultelor religioase, adoptată de Parlamentul Bulgariei în anul 2002 exprimă identitatea naţională bulgară, fără ca, în acelaşi timp, să contravină practicii europene. Datorită tocmai acestei Legi, Statul bulgar a fost capabil să depăşească consecinţele negative ale amestecului în activitatea internă bisericească şi, astfel, a restaurat dreptatea în privinţa Bisericii Ortodoxe Bulgare”. La următorul punct reprezenţanţii Bisericilor locale au cerut implicarea statului bulgar în susţinerea intereselor canonice ale Bisericii Ortodoxe Bulgare, apărând în acest fel identitatea bulgară. „Pe baza circumstanţelor şi a motivelor în luarea deciziei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, - se arată în continuare - participantii consideră că există argumente foarte solide de a se face apel împotriva acestei decizii”³². De la această întrunire s-au scurs câteva luni, iar lucrurile au rămas tot în acelaşi stadiu.

Recent, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare a hotărât să nu trimită reprezentanţi la Întrunirea Comisiei Teologice Mixte Internaţionale pentru Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, care va avea loc în Cipru între 16 şi 23 octombrie 2009. Decizia sinodului bulgăresc a fost motivată de ineficienţa dialogurilor teologice purtate până în prezent între ortodocşi şi catolici, care nu au condus la concilierea între „teologia dogmatică romano-catolică şi cea ortodoxă”. În sfârşit, sinodul îşi manifestă disponibilitatea trimiterii pe viitor a unor ierarhi bulgari doar la acele manifestări care tratează alte probleme socio-umane³³. Această luare de poziţie antiecumenică o urmează pe cea a Patriarhului Ecumenic făcută în timpul predicii sale către comunitatea din Lyon (Franţa) în timpul Sfintei Liturghii, care s-a săvârşit cu prilejul celei de a 13-a Adunări Generale a Conferinţei Bisericilor Europene în Franţa (15-21 iulie 2009)³⁴. Este util să precizăm că pentru cei mai mulţi sacerdoţi şi monahi ortodoxi ecumenismul reprezintă o erezie, fiind vârful de lance al ofensivei catolice şi protestante³⁵.

Revenind la schismele existente în sânul Ortodoxei, vom vedea că în aria acestora gravitează şi disputele din cadrul micii Bisericii Ortodoxe din Estonia, ţară preponderent luterană. Neînţelegerile ivite între Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol referitoare la jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Estoniene scot la iveală un trecut presărat de abuzuri, nedreptăţi şi interese legate de patrimoniu. Dacă adăugăm şi specificul etnic al ortodoxilor vedem cum această schismă este întreţinută de Biserica Rusă. Din cei 50.000 de ortodoxi cea mai mare parte sunt ruşi (30.000). În 1997 în Estonia numai 17 preoţi ortodoxi erau capabili să conducă servicii divine în limba estonă³⁶.

Un alt pericol pentru unitatea ortodoxă îl reprezintă sectele. Peste tot în Europa şi în lume sectele reprezintă o gravă problemă socială, deoarece pun în discuţie valorile şi tradiţia familială, siguranţa individului şi a statului. Masacrele provocate de Ordinul Templului Solar (1994 şi 1995), atacul cu gaz Sarin al sectei AUM în metroul din Tokio (1995) şi suicidul colectiv de la Heaven’s Gate din Los Angeles (1995)sunt exemple elocvente. Nu întâmplător am enunţat pericolul sectar deoarece Bisericile Ortodoxe s-au confruntat deseori cu acesta. Vom menţiona în cele ce urmează doar un singur caz, fără a intra într-o analiză detaliată a fenomenului, respectiv Biserica Ortodoxă Greacă. Cea mai importantă problemă pe care aceasta a întâmpinat-o după aderare a constituit-o proliferarea fenomenului sectar, la care s-a adăugat disputa cu Biserica Catolică în materie de patrimoniu bisericesc. Înfluenţa pe care Biserica Greacă o exercită asupra societăţii este foarte mare, de aceea oamenii politici preferă să întreţină o relaţie de bună amiciţie cu aceasta. Îngrijorarea firească a Bisericii Ortodoxe faţă de pericolul sectar a fost denunţată însă de organismele abilitate de la Bruxelles ca fiind incompatibilă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, nu sunt puţini cei care cred că sub pretextul apărării drepturilor fundamentale ale omului, statul, prin intermediul unei instanţe laice de judecată, respectiv CEDO, intervine în chestiuni revendicate de o instituţie de cult³⁷. Pe lângă cele enunţate până acum, Biserica se mai confruntă cu o altă problemă: expansiunea islamului în zonele ei de influenţă tradiţionale. Tratamentul rău la care sunt supuşi creştinii în Turcia, contrar prevederilor Conferinţei de la Laussane, nu este trecut cu vederea de autorităţile ecleziastice elene³⁸. Intervenţia politicului nu face decât să inflameze lucrurile, iar vechea dispută dintre cele două ţări revine mereu în actualitate. Grecia, ţară majoritar ortodoxă, se opune categoric aderării unui stat islamic în Uniunea Europeană şi este îngrijorată de întărirea influenţei Turciei în sud-estul european. Moştenirile trecutului îşi spun cuvântul. Reţinem doar că în timpul stăpânirii otomane, Biserica Ortodoxă a devenit elementul esenţial al unităţii balcanice³⁹. Franţa se opune şi ea aderarii Turciei prin vocea secretarul de stat francez pentru Afaceri europene, Pierre Lellouche, care nu a uitat să adauge că această opinie este împărtăşită şi de alte state europene, dar nu au curajul să afirme acest lucru. În spaţiul german lidera opozitiei, Angela Merkel, creditată cu cele mai mari şanse să devină viitorul cancelar al statului la alegerile din 18 septembrie, şi-a anunţat intenţia de a se opune demersurilor guvernului de la Ankara de a deveni membru cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Austria reprezintă, se pare, un alt obstacol în calea aderării, după ce şeful diplomaţiei de la Viena, Ursula Plassnik, a declarat recent că ţara sa ar putea organiza un referendum pe această temă. Deşi consilierului american pentru Securitatea Naţională, Stephen Hadley, este de părere că menţinerea cursului reformelor va nivela drumul către aderare şi va consolida stabilitatea şi diplomaţia Turciei, statele creştine nu sunt foarte entuziasmate de primirea în Uniune a unui stat islamic puternic, catalogat drept un potenţial pericol pentru spiritual democratic al noii Europe⁴⁰.

Diferenţele de ordin cultural nu au constituit un subiect al condiţiilor de aderare la Uniunea Europeană, însă perspectiva aderării Turciei şi creşterea influenţei islamului în viaţa politică face ca ele să capete o altă dimensiune⁴¹. Pentru naţiunile europene, islamul nu reprezintă o necunoscută. Dimpotrivă. A fost secole la rând principala ameninţare pentru Creştinătate. „Mai multe naţiuni europene, de la Spania din vremea Reconquistei şi pînă la populaţiile creştine din Balcani, s-au constituit şi au devenit independente numai după ce s-au luptat cu musulmanii şi i-au silit să bată în retragere”⁴². Vremurile s-au schimbat, iar astăzi milioane de musulmani trăiesc în Europa, fiind născuţi aici⁴³. Ei nu pretind decât un tratament egal cu toţi ceilalţi membri ai naţiunilor în mijlocul cărora trăiesc. Altfel spus, ei vor „să beneficieze de drepturile şi libertăţile pe care statele le recunosc confesiunilor creştine”⁴⁴. La prima vedere revendicările acestora sunt legitime, fiind vorba de unul de drepturile fundamentale ale omului, respectiv, libertatea religioasă. Diferenţa de la vorbe la fapte este mare, însă. Absenţa unei ierarhii religioase care să medieze dialogul cu autorităţile europene, poligamia şi renaşterea unui fundamentalism religios animat de ideea transformării chariei în lege civilă şi politică sunt câteva piedici importante în calea unei bune înţelegeri între musulmani şi statele creştine. Formulat altfel, „prezenţa islamului pune sub semnul întrebării atît moştenirea civilă a creştinismului, cît şi achiziţiile secularizării. Recuzarea distincţiei dintre religie şi societatea civilă relansează aşadar dezbaterea pe tema laicităţii, pe care unii o credeau, poate, încheiată, oferindu-le totodată partizanilor secularizării duse pînă la o separaţie radicală şi ai unei laicităţi identificate cu ignorarea hotărîtă a fenomenului religios un argument neaşteptat”⁴⁵. În aceste condiţii, rămâne de văzut cum vor fi respectate recomandările făcute de Comisia Europeană cu privire la combaterea intoleranţei şi discriminării faţă de musulmani⁴⁶. Sporul demografic al musulmanilor din Europa trezeşte numeroase temeri. O statistică demografică aparţinând Eurostat arată că între anii 1998 şi 2009 populaţia Turciei a crescut foarte mult, în timp ce populaţia altor state europene fie a crescut foarte puţin, fie a stagnat sau chiar a scăzut. Pentru confirmarea celor afirmate vom prezenta în tabel situaţia demografică a patru state: Turcia, România, Polonia şi Portugalia.

Figura 3. Total population – At 1 January 2009 (Eurostat)⁴⁷

Cei care se opun principiilor statului de drept, care este sensibil la diferenţele culturale, au ca argument suprem tradiţia religioasă. În mod cert, există puncte de „incompatibilitate”, în „accepţiunea” occidentală a termenului, între democraţie şi Islam”. Să nu uităm că lumea islamică percepe în „cheie religioasă” unele concepte precum „libertate”, „democraţie”, „dreptate socială”, „suveranitate” etc. Introducerea democraţiei în Occident a fost pregătită de secularizare, proces aproape „invizibil” în spaţiul dominat de Islam. Aici puterea politică şi juridică fuzionează cu cea religioasă, dând naştere unui sistem care aminteşte de cel theocratic aparţinând antichităţii, dar care imbracă forme oarecum „moderne” dacă pot să fie numite aşa. Islamului îi este străină „dihotomia creştină” sacru - profan, „Biserică - Stat, să dai Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Ceea ce este „drept” în Islam corespunde viziunii profetului iluminat de Allah şi nu celei aparţinând simplilor muritori. În sfârşit, absenţa unor soluţii viabile, care să vină în întâmpinarea nevoilor sociale şi economice ale polulaţiei musulmane i-a determinat pe mulţi intelectuali să se gândească serios la o reformă democratică⁴⁸. În Iran bate vântul schimbării chiar dacă vechea conducere politică nu a fost înlăturată de la putere în urma alegerilor din vara acestui an⁴⁹.

Încheiem analiza noastră, nu înainte de a formula câteva concluzii. Atât în lumea islamică cât şi în cea creştină, religia este folosită pe post de armă politică, nu numai de putere ci şi de opoziţie. Forţa acesteia nu este deloc de neglijat, în pofida eforturilor depuse de elita cultă a societăţii înspre direcţia reformării societăţii. Nu trebuie să uităm că religia poate lansa „punţi de legătură” între culturi şi civilizaţii diferite, dacă în fruntea instituţiilor de cult se află persoane capabile să ţină pasul cu modernitatea.

Epuizarea în viitor a resurselor, lupta pentru dobândirea altora noi, epidemiile, catastrofele naturale, lipsa unor perspective privind emanciparea socială, migraţia, războaiele şi sărăcia vor fi factorii care vor exercita o presiune uriaşă asupra politicului. El va trebui să vină cu soluţii şi nu cultele religioase. Credinţa nu ţine loc de hrană, iar fundamentalismele nu se vor putea menţine decât numai prin teroare. Dar toate au sfârşit. Depinde de oameni să-şi redescopere propria umanitate şi odată cu ea pe a celorlaţi.

CĂLIN SINESCU - Profesor universitar, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti. Apariţii recente: Teoria conflictelor politice, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2009, Comunicare politică, Ed. Universitară, Bucureşti, 2009.
LILIANA TROFIN - Lector universitar, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti. Apariţii recente: O istorie a creştinismului la Dunărea de Jos până în secolul al XIII-lea, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007; Istoria creştinismului la nordul Dunării de Jos (secolele I-XIV), Editura Universităţii din Bucureşti, Curs universitar, Bucureşti, 2008.

 sus