Crize instituţionale – puterea legislativă

Deconstrucţia Parlamentului român
 

CRISTIAN NIŢOIU

The article seeks to deconstruct the discourses employed in the debate around the division of powers in the state in order to explain the common identity of Romanian Parliament. Moreover, by examining the way in which the shared views about the legislative power in Romania have been constructed, I will identify the underlying purpose of this debate and predict its outcome.

Keywords: Deconstruction, democracy, Parliament

Discuţia privind raportul puterilor în stat a acaparat în ultimii ani o mare parte din dezbaterea politică şi poate într-o oarecare măsură şi pe cea publică. Dubii serioase pot fi enunţate vis a vis de relevanţa unor asemenea dezbateri pentru publicul larg, în contextul materializării efectelor nocive ale crizei, de mult preconizate de retorica oficială. Nu de puţine ori însă, argumentele politicului s-au revendicat tocmai din necesitatea de a adresa plaja de neajunsuri populare cauzate de criza economică. Noua percepţie astfel creată asupra raporturilor puterilor în stat a căpătat forma unei profeţii auto-împlinite. Odată încetăţenite retoricele care corelează ineficacitatea statului în faţa dezastrelor macroeconomice cu nevoia de a reaşeza echilibrul constituţional, acestea se vor perpetua decretând raportul defectuos puterilor în stat drept inamicul suprem al bunăstării populare. Întreaga dezbatere poate fi structurată pe o asemenea logică. Articolul încearcă să identifice modul în care diferitele structuri logice exprimate pentru a legitima un punct sau  altul de vedre în această dezbatere au influenţat construcţia percepţiei comune asupra puterii legislative. Plecând de la filosofia deconstructivistă dezvoltată de Jacques Derrida voi arată că poziţia puterii legislative în România a fost şi este perpetuu determinată de modul în care este prezentată discursiv şi imaginată la nivel societal. Deconstrucţia unei noţiuni, perspective sau discurs înseamnă a arăta modurile în care ele subminează filosofia pe care o presupun, sau opoziţiile ierarhice pe care se bazează, prin identificarea unor operaţii retorice care produc bazele presupuse ale argumentului.”¹

Deconstrucţia puterii legislative este cea mai eficientă metodă pentru a identifica apariţia şi necesitatea unor astfel de dezbateri şi a modului în care aceasta a creat, la rândul său, percepţiile colective asupra Parlamentului. Răspunsurile la două întrebări reprezintă fundamentul imaginarului colectiv asupra puterii legislative în România: Ce este Parlamentul? şi Ce relevanţă are Parlamentul pentru existenţa mea?/Care este rolul Parlamentului?. Fiecare din argumentele dezvoltate în dezbatere adresează una sau ambele întrebări. Totuşi, un asemenea proces are loc de la reorganizarea României pe baze democratice, şi în genere o viziune superficială ar nega necesitatea unui demers deconstructiv. O perspectivă incompletă ar pierde din vedere auto-inserarea în dezbatere a unui factor cu valenţe normative, cancelaria prezidenţială drept reprezentant absolut al puterii executive. Noul actor transformă dezbaterea politică într-o dihotomie ai cărei termeni se exclud reciproc.

S-ar putea afirma că prin această mişcare, raporturile discursive privind legislativul şi executivul par se integra gândirii politice Occidentale. De aceea, ideile lui Jackques Derrida pot fi extrem de valoroase. În concepţia lui Derrida, gândirea occidentală este structurată pe baza unor serii de dihotomii ca: scris/vorbire, absenţă/prezenţă.² Pe plan politic asemenea relaţii ar putea fi identificate între domestic/internaţional sau executiv/legislativ. Reprezentând noţiuni categorice, ambii termeni ai dihotomiei se exclud reciproc. În relaţia directă preponderenţa unui termen determină restrângerea celuilalt. Dincolo de acestea, există o ierarhie în logica dihotomiei – unul din termeni este întotdeauna privilegiat în retorică celuilalt. Producţia de cunoaştere este de cele mai multe ori îndreptată spre legitimarea unui astfel de status-quo. În procesul subiectiv dezvoltat mai sus sunt implicate discursiv toate instanţele individuale. Pe plan politic aceste concepte s-ar traduce prin privilegierea discursivă a unor anumite forme intrinseci diferitelor dihotomii.  Cunoaşterea obiectivă a tuturor actorilor politici – fie ei lideri, partide, sau mijloace de transmitere a mesajelor politice cât şi ce cele care au ca obiect hermeneutica lor – tinde, mai mult sau mai puţin conştient, să favorizeze un anumit termen al dihotomiei. Dacă într-adevăr raportul puterilor în stat poate fi privit prin prisma unei dihotomii, care termen va fi cel privilegiat, care încearcă să păstreze status-quo? O logică a bunului simţ ar percepe această dezbatere politică curentă din România drept una cu valenţe normative, chiar emancipatorii, care are drept scop remodelarea actualului status-quo instituţional. O analiză mai profundă însă ne dezvăluie că, de fapt la nivelul imaginarului colectiv şi al retoricii politic, status-quo-ul ce se vrea modificat nu a existat niciodată. Puterea legislativă nu a fost niciodată privilegiată discursiv executivului după instaurarea democraţiei în România. Cunoaşterea despre Parlament a avut din totdeauna coordonate negative, aspect care, în cele din urmă, a perpetuat un asemenea mod de a gândi despre puterea legislativă din România. La fel ca în gândirea lui Michele Foucault³, cei care au  posedat mijloacele de a crea şi a răspândi cunoaşterea sunt şi actorii care au cea mai mare putere de a influenta dezbaterea dintre executiv şi legislativ. Ei a fost cei care au modelat răspunsurile colective la cele două întrebări pe care le-am subliniat.

Deconstrucţia nu poate apărea decât ca un aspect endogen al oricărui proces. A deconstrui „nu e o metodă sau oricare altă unealtă ce poate fi aplicată din exterior… Deconstrucţia este un fenomen intern.”⁴ Contracţiile ce alcătuiesc un text sunt create odată cu acesta, existând dinainte ca deconstrucţia să aibă loc. Actul creator conţine tot timpul şi potenţialitatea deconstrucţiei. Identificarea răspunsurilor colective la cele două întrebări ne poate aşterne deznodământul dezbaterii politice, şi chiar tipul de cunoaştere ce va fi produs după restructurarea dihotomiei executiv/legislativ. Un cititor atent al filosofiei deconstructiviste ar susţine că opoziţia Parlament/Preşedinţie a fost de mult timp tranşată. Restructurarea dihotomiei a fost preconizată de modele colective, media şi alte instituţii sociale politice sau economice⁵. În această ultimă categorie sunt cuprinse de la organizaţiile asociative voluntare, partide politice, până la comunităţile epistemice. O remarcă trebuie totuşi făcută pe seama aportului comunităţilor epistemice, şi în special a sferei academice. Aceasta din urmă pare a avea o logică şi o agendă proprie în cadrul dezbaterii care transcede politicul. Armate de comisii, comitete, rapoarte academice par a legitima un anumit proiect, care la rândul său privilegiază una dintre tabere. O asemenea observaţie este însă departe de avea un caracter normativ, pentru că dincolo de toate, orice teorie concepută pentru un scop şi pentru cineva⁶. Nu ar fi deloc corect să-i incriminăm pentru un lucru pe care ştiinţa politică americană l-a practicat în toată perioada postbelică. Teoria a fost subordonată intereselor strategice ale SUA, în acest fel membrii comunităţii academice americane putându-se infiltra în structurile de conducere a statului⁷.

Ce este Parlamentul?  În primul rând, o instituţie politică. O instituţie politică care este ineficientă, nu permite funcţionarea statului, a economiei şi în cele din urmă, o instituţie politică care în actuala ei formă nu permite realizarea bunăstării populaţiei (poate nici măcar a unui trai relativ decent).  Este locus-ul activităţii politice şi emblema democraţiei române. Această explicaţie din urmă este cu siguranţă străină celor mai mulţi dintre cetăţenii României. În al doilea rând, Parlamentul a fost transformat într-o instituţie socială, un loc de întâlnire al celor şmecheri; unde singura activitate legitimată de regulile sociale intrinseci instituţiei este dormitul acompaniat de creşterea averii. Pentru imaginarul colectiv este o sursă de cheltuieli nejustificată. Pentru cei ce înţeleg democraţia, el este principala instituţie politică şi puterea sa reprezintă garanţia funcţionării sistemului.

Ce relevanţă are Parlamentul pentru existenţa mea?/Care este rolul Parlamentului? În primul rând, Parlamentul oferă o platformă pentru interacţiunea dintre diferite grupuri de interese. În al doilea, rând el trebuie să controleze activitatea executivului şi să reglementeze recrutarea executivului⁸. În al treilea rând, poate fi o piedică pentru funcţionarea statului dacă nu exista o relativă armonie de interese (majoritate parlamentară). În actuala formulă, Parlamentul nu permite punerea în practică a proiectului politic al executivului. În ultimul rând, pentru imaginarul colectiv nu are nicio relevanţă, existenţa lui este pusă la îndoială. Nu face nimic altceva decât a fura de la stat.

Răspunsurile de mai sus reliefează contextul pestriţ în care s-au dezvoltat argumentele din dezbaterea privind raportul dintre puterea executivă si ce-a legislativă. De aici este clar că „România” privilegiază termenul „preşedinte” al dihotomiei. Majoritatea construcţiilor discursive au fost structurate pentru a legitima acest status-quo invizibil la prima vedere. Derrida a identificat puterea pe care o posedă actorii ce produc cunoaştere în cadrul diferitelor dihotomii.  El este faimos pentru ideea că „nu există nimic dincolo de text (nu există un text extern; il n’y a pas de hors-texte)”⁹. Deşi afirmaţia a dat naştere unor reacţii de indignare în special din partea filologilor, ea păstrează însemnătate pentru gândirea politică. Prin text Derrida se referă la multitudinea de structuri reale, economice, politice, transistorice, sau sociale¹⁰. În acelaşi mod pentru marea majoritate a românilor nu există altă realitate referitoare la Parlament decât cea oferită retorica prezentată în media. Privilegierea unui discurs ce pune pe seama puterii legislative eşecurile statului devine singura epistemologie validă si acceptată. Toţi factorii discursivi fiind, în cele din urma, constrânşi să perpetueze o altfel status-quo-ul dihotomiei.

Mediul academic a fost responsabil pentru identificarea modelelor pe baza cărora o posibilă transformare a raportului dintre legislativ şi executiv ar putea avea loc. Comparaţia cu alte sisteme s-a dovedit a fi extrem de eficientă în legitimarea presupusei schimbări. Conform unei asemenea abordări, constituţia României ar trebui revizuită în liniile constituţiilor democraţiilor consolidate, care deja şi-au dovedit eficacitatea politică. Oricât de atrăgătoare ar părea la prima vedere, internalizarea unor astfel de modele fără a avea în vedere evoluţia istorica şi societală pe care o reflectă este o abordare falimentară. Cele mai dezvoltate constituţii au beneficiat şi de o tradiţie democratică, atât la nivel politic, dar mai ales la nivel social, de câteva secole. De altfel, Gadamer şi-a dezvoltat hermeneutica tocmai pe ideea existenţei unor legături organice între cultura unei naţiuni în diferite momente istorice¹¹. Pentru el,  gândirea germană de  început de secol XXI este influenţată si cuprinde gândirea germană de sec XV, XVII, etc. România, însă nu a cunoscut o asemenea continuitate. România a cunoscut comunismul. Restructurarea statului roman pe baze democratice a creat două falii generaţionale. Bunicii, grupul de oameni poate cel mai activ din punct de vedere al participării politici, încă par a fi adânc înrădăcinaţi într-o filozofie ce glorifica muncitorul. Părinţii, cei ce au determinat transformarea societăţii romaneşti după 1989, par a-şi fi pierdut orice urmă de încredere în idealurile care le-au alimentat rezistenţa împotriva regimului comunist. În practică,  degradarea acestor valori s-a tradus prin distrugerea activismului politic şi exilarea experienţei comunismului. Pentru tineri, comunismul pare a nu fi existat; este o enigmă a cărei amintire, de cele mai multe ori romanţată, nu are forţa de a transforma identităţi.  Conştientizarea politicului ca o existenţă organică într-o societate democratica este aşadar absentă la toate cele trei generaţii. Nu avem de-a face cu acea continuitate atât de mult specifică experienţei Occidentale. Orice comparaţie cu constituţiile create în democraţiile veritabile nu are nici un fundament teoretic.

Nu putem înţelege procesul democratic dacă încercăm să impunem, să condamnăm raporturile dintre puterile statului la graniţe imuabile. Orice sistem politic democratic este un proces în sine, care conţine o dinamică internă proprie. A nega nevoia reformării unui sistem politic înseamnă a nu înţelege bazele  practicii democratice. Deturnarea reformei sistemului pentru anumite scopuri şi anumite persoane, fără a realiza nevoia istorică a unor asemenea transformări, niciodată nu va promova progresul democraţiei. În acest context, deconstrucţia structurilor logice exprimate pentru a legitima remodelarea raportului dintre puterea legislativă şi executivă, poate ajuta la interpretarea teleologică a demersului întreprins de sfera politică. Mai mult, o asemenea epistemologie poate aproxima viitoarele construcţii colective imaginare vis a vis de Parlament.

CRISTIAN NIŢOIU - Research Master student, School of Politics and International Relations, University of Nottingham.

 sus