Editorial

Puterea legislativă – punctul slab al democraţiei consensuale româneşti
 

DAN PAVEL

This study examines the causes of chronicle crisis – the crisis of legislative power in Romania, in particular of the Parliament. The nature of the main causes of this legislative crisis are institutional, historical, logical, epistemological. Romania is a consensual democracy, and its problems came from the unfulfilled consensual traits. Some political actors are trying to achieve their subjective goals by staging a dangerous program to undermine the strong consensual traits of a democracy which not yet consolidated. For example, the project to promote a referendum on the unicameral parliament is particular damaging. So far, the executive power dominated and subordinated the legislative power, while replacing the bicameral parliament would aggravate the institutional problems of a still precarious democracy.

Keywords: institutional crisis, legislative crisis, consensual democracy, reflexivity of modernity, institutional analysis, habits of the heart & habits of the mind, consolidation of democracy, minority veto & majority restraints, tyranny of majority

Legile sînt întotdeauna şovăitoare dacă nu se sprijină pe moravuri; moravurile reprezintă singura forţă rezistentă şi durabilă a unui popor.
Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America

„După douăzeci de ani” de la schimbarea regimului politic, România este o democraţie consensuală aflată într-o criză instituţională cronică. Criza democraţiei este cu totul altceva decît criza politică de după ruperea coaliţiei dintre PSD şi PD-L, căderea Cabinetului Boc datorită primei moţiuni de cenzură din postcomunism votate  în Parlament ori conflictele dintre fostul preşedinte Băsescu şi alţi lideri politici. Gravitatea crizei democraţiei este dată de faptul că toţi cei trei piloni instituţionali ai săi sînt în criză – legislativul, executivul, justiţia. Am început această analiză instituţională a crizei democraţiei prin analiza puterii executive¹. Continui cu analiza puterii legislative. Urmează o analiză a puterii juridice. În democraţia noastră consensuală, criza legislativului este dată de subordonarea sa constantă faţă de puterea executivă, care şi-a asumat prin fiecare nou cabinet suprasarcini legislative, concretizate în tot mai multe ordonanţe de urgenţă, precum şi prin asumarea simultană în Parlament a răspunderii pentru mai multe „pachete de legi”. Deficitul de putere şi autoritate al Parlamentului vine din excesele de putere ale Cabinetului, iar în ultimii ani şi din raporturile tensionate între Parlament şi Preşedinţia României, de unde au venit constant mesaje pentru decredibilizarea Parlamentului (de tipul „cei 322”, sintagmă care demonizează modul în care a funcţionat la un moment dat votul în Parlament). Nu este de mirare că Parlamentul „bicameral” a devenit „ţapul ispăşitor” al crizei democraţiei în general şi al crizei politice, în particular, chiar dacă nu el le-a generat. În mod simptomatic pentru ceea ce înseamnă criza modelului consensual, în locul preocupării instituţionale pentru întărirea Parlamentului, pentru găsirea unor soluţii de diferenţiere între cele două camere, asistăm la asumarea publică de către Preşedintele României, Traian Bâsescu, a unui referendum în favoarea unicameralismului şi a reducerii numărului de parlamentari. După cum voi arăta mai jos, programul distrugerii bicameralismului face parte dintr-un proiect mai larg de distrugere a modelului consensual al democraţiei şi de înlocuire a sa prin modelul majoritar.

Sursele crizei puterii legislative, ale crizei parlamentarismului sînt multiple şi de natură diferită:
• în ordine cronologică, prima cauză a fost indistincţia instituţională originară din cadrul democraţiei româneşti dintre puterea legislativă şi puterea executivă. Pe 22 decembrie 1989, partidul comunist totalitar a fost înlocuit de o forţă politică nouă, Consiliul Frontului Salvării Naţionale. CFSN era în acelaşi timp puterea legislativă şi puterea executivă. Acest lucru părea acceptabil şi tolerabil cîtă vreme era vorba despre o putere de tranziţie, care se angajase să pregătească primele alegeri „libere şi corecte” pentru primul Parlament democratic, urmînd ca primul guvern legitim să fie desemnat în urma rezultatelor electorale. În ciuda promisiunii că nu va participa în alegeri, FSN şi-a anunţat intenţia de a intra în viitoarea competiţie electorală. Aceasta a provocat revolta societăţii civile, în frunte cu „partidele istorice” (PNŢCD, PNL, PSDR),  din 28 ianuarie 1990, manifestaţia din Piaţa Victoriei. Răspunsul FSN a fost organizarea unei contramanifestaţii a clasei muncitoare şi „prima mineriadă”. Liderii fesenişti au fost totuşi nevoiţi să cedeze, urmarea instituţională a revoltei antifeseniste fiind crearea primei forme postcomuniste de putere legislativă – Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. CPUN a fost parlamentul primitiv al României democratice, un parlament unicameral, desemnat, nu ales. Simptomatic, CPUN era dominat de către CFSN, care avea jumătate din locuri, fiind reprezentat şi ca partid (FSN), pe unul din locurile celeilalte jumătăţi. Era totuşi un mic pas în direcţia democratizării – de la indistincţia executiv-legislativ către o putere legislativă dominată de puterea executivă. În ciuda faptului că în cadrul CPUN s-a votat noua lege electorală, care – datorită presiunii „partidelor istorice”, dar şi a unor noi partide democratice - prevedea alegeri pentru un Parlament bicameral (cu Senat şi Adunarea Deputaţilor), care avea să conceapă şi să voteze viitoarea Constituţie a României, subordonarea legislativului faţă de executiv s-a păstrat. Indistincţia instituţională originară a avut însă o continuitate negativă, cu sincope, chiar pînă în zilele noastre, ca un fel de fantomă instituţională care bîntuie democraţia noastră încă fragilă;
• în ordine instituţională, cauza flagrantă o constituie nerespectarea principiului separării puterilor în stat, care generează o serie de dereglări instituţionale ce afectează funcţionarea democraţiei şi calitatea vieţii cetăţenilor.² Acest lucru se petrece tocmai datorită încălcării logicii modelului consensual al democraţiei, după cum se va vedea din analiza cadrului instituţional;
•  în ordine epistemologică, o mulţime de disfuncţionalităţi ale democraţiei autohtone, inclusiv cele ale puterii legislative, provin din imunitatea la „reflexivitatea modernităţii”. În primul paragraf al celebrei sale cărţi despre teoria democraţiei, pe care am să ajung să-l citez în fiecare articol despre democraţia autohtonă, italiano-americanul Sartori spunea „Among the conditions of democracy, the one recalled least is that wrong ideas about democracy make a democracy go wrong”. Ideile greşite cu privire la puterea legislativă, consolidarea instituţiilor cheie ale democraţiei, echilibrul puterilor, dar mai ales repetarea lor, în ciuda numeroaselor eşecuri, conduc la acţiuni politice greşite şi dovedesc precaritatea modernităţii, nu reflexivitatea ei. Lipsa reflexivităţii instituţionale atestă neasimilarea de către actorii politici a aportului crucial al ştiinţelor sociale şi ştiinţelor politice la consolidarea democraţiei;³
• în ordine logică – cauza crizei parlamentarismului, a crizei puterii legislative, a crizei puterii executive, a crizei puterii juridice, cauza crizei democraţiei, de fapt „CAUZA CAUZELOR” o reprezintă „întreaga stare morală şi intelectuală a societăţii.” Alexis de Tocqueville încerca să explice cauzele şi influenţele care explicau (şi încă explică) democraţia americană. Iar după ce analiza şi explica mai multe cauze şi influenţe, ajungea la concluzia că „moravurilor li se poate atribui, într-o mare măsură, menţinerea republicii democratice în Statele Unite,” precum şi „menţinerea instituţiilor politice”. Prin noţiunea de moravuri, el înţelegea „semnificaţia pe care cei vechi o dădeau cuvîntului mores: n-o aplic doar moravurilor propriu-zise cum ar putea fi denumite obiceiurile inimii, ci şi diferitelor noţiuni pe care le posedă oamenii, diferitelor opinii care circulă printre ei şi ansamblului de idei care alcătuiesc obişnuinţele spiritului. Deci, înţeleg prin acest cuvînt întreaga stare morală şi intelectuală a societăţii”⁴. Studierea acestei influenţe în cazul democraţiei româneşti şi a oricărei alte democraţii este CHEIA înţelegerii multora dintre lucrurile care s-au petrecut în ultimele două secole, nu doar în perioada postcomunistă, cu democraţia românească, în diferitele ei stadii (prenatală, primitivă, interbelică, pe vremea suspendării democraţiei şi postcomunistă). Abordarea tocquevilleiană reprezintă cel mai puternic demers analitic din domeniul filosofiei politice, ştiinţei politice, ştiinţelor sociale, pentru contracararea determinismului materialist marxist şi a variantei sale postanalitice, inspirată de ştiinţa economică, rational choice, dar şi o abordare complementară majoră în raport cu instituţionalismul şi neoinstituţionalismul. Ea a inspirat şi continuă să inspire orientări majore din multiple domenii, de la cercetarea cauzelor Revoluţiei Franceze de către Francois Furet pînă la noile teorii ale societăţii civile şi participării formulate de către Robert Putnam (din Bowling Alone), de la fundamentele intelectuale ale liberalismului pînă la cercetările inovatoare ale regimului totalitar comunist şi nazist. Abordarea tocquevilleiană reprezintă un cadru metodologic şi pentru teritoriul neexplorat încă riguros al democraţiilor postcomuniste, inclusiv al celei româneşti.

Rostul detalierii minimale în acest studiu a circumstanţelor unora dintre cauzele enumerate ale crizei instituţionale este de a pune în evidenţă „rolul alegerilor timpurii” în funcţionarea unui sistem politic, care trebuie să însoţească orice încercare de găsire a unor explicaţii şi remedii. De asemeni, voi explicita cît mai clar cadrul conceptual al teoriei democraţiei, pentru a scoate la lumină lucruri pe care de obicei (şi nemotivat) le consider ştiute şi înţelese de interlocutori ori cititori sau pe care studenţii mei le citesc în prealabil, din bibliografia de seminar. Am constatat de multe ori că această bibliografie de seminar le lipseşte politicienilor noştri, adică tocmai acelora care sînt aleşi să ne reprezinte şi să caute cele mai bune soluţii pentru nevoile majore şi cele curente ale societăţii şi comunităţilor pe care le reprezintă. Voi face cîteva ocoluri, un efort metodologic din categoria cercului hermeneutic.

Dar ce înseamnă că România este o democraţie consensuală? Şi ce înseamnă o democraţie consensuală? Care sînt dimensiunile instituţionale ale democraţiei consensuale? Prin ce se deosebeşte democraţia consensuală de democraţia majoritară? Care model este mai democratic, cel consensual sau cel majoritar? Cum se pun problemele relaţiei dintre puterea executivă şi puterea executivă în democraţia majoritară şi în cea consensuală? Care formă de putere legislativă – parlamentul bicameral ori parlamentul unicameral – se potriveşte democraţiei consensuale şi care se potriveşte democraţiei majoritare? Ce se potriveşte mai bine României – parlamentul bicameral sau cel unicameral? Ce înseamnă reforma bicameralismului? Cum se deosebeşte consolidarea democraţiei din modelul consensual de cea din modelul majoritar? Răspunsurile la aceste întrebări ne vor ajuta să înţelegem mai bine criza puterii legislative, în particular, precum şi criza democraţiei din România. Criza democraţiei este mai veche şi va supravieţui actualei crize politice şi crizei financiare şi economice mondiale.

Democraţiile moderne şi contemporane funcţionează într-un cadru delimitat al variaţiilor instituţionale. Tocmai pentru a evita confuziile care apar în discursul public, politic şi mediatic cu privire la chestiunile esenţiale ale democraţiei, voi explicita acest cadru instituţional. În cărţile sale de teoria democraţiei, olandezo-americanul Arend Lijphart a explicat diferenţele dintre cele două mari „familii” sau „modele” ale democraţiilor existente: modelul majoritar (sau Westminter) şi modelul consensual. Între cele două modele există zece diferenţe privind regulile şi instituţiile democratice. Aceste zece variabile pot fi separate pe două dimensiun clar diferenţiate (dimensiunea partide-executiv şi dimensiunea federal unitar). Dimensiunea partide-executiv grupează cinci caracteristici referitoare la distribuţia puterii executive, partide şi sisteme electorale, grupuri de interese (unde primele caracteristici sînt ale modelului majoritar, iar celelalte ale modelului consensual):
1. concentrare a puterii executive în cabinete majoritare monocolore vs. împărţire a puterii executive în coaliţii largi multipartidiste
2. relaţii legislativ-executiv în care executivul este dominant vs echilibru al puterii între executiv şi legislativ
3. sistem bipartidist vs sistem multipartidist
4. sistem electoral majoritar şi disproporţional vs reprezentare proporţională
5. sistem pluralist al grupurilor de interese, competiţie deschisă tuturor vs sistem coordonat şi „corporatist” al grupurilor de interese, al cărui scop e compromisul şi concertarea.

Dimensiunea federal-unitar grupează următoarele cinci diferenţe între modelul majoritar şi modelul consensual:
1. guvernare centralizată şi unitară vs guvernare descentralizată şi federală
2. concentrare a puterii legislative de către un parlament unicameral vs separare a puterii legislative între două camere cu puteri relativ egale, dar constituite diferit
3. constituţii flexibile care pot fi amendate de majorităţi simple vs constituţii rigide care pot fi modificate numai de majorităţi extraordinare
4. sisteme în care legislativele au ultimul cuvînt în privinţa constituţionalităţii propriei legislaţii vs sisteme în care legile sînt subiectul controlului constituţional de către curţi constituţionale sau supreme
5. bănci centrale dependente de executiv vs bănci centrale independente.⁵

Analiza instituţională a democraţiei româneşti, dimensiune cu dimensiune, scoate la iveală următoarele caracteristici:
I. În istoria postcomunistă a ţării noastre, a existat o pendulare iniţială între modelul majoritar şi cel consensual al puterii executive. Aceasta s-a petrecut datorită unui puternic dezechilibru de la începutul anilor 90 între partidul dominant (Frontul Salvării Naţionale), condus de Ion Iliescu şi Petre Roman, pe de o parte, şi toate celelalte partide, pe de altă parte. La primele „alegeri libere”, din mai 1990, FSN a obţinut 66% din voturi, în vreme ce toate celelalte partide au obţinut restul procentelor. Candidatul FSN la preşedinţie, Ion Iliescu, a obţinut 85% din voturi⁶. S-a format un guvern majoritar monocolor, condus de Petre Roman. A fost singura dată în istoria postcomunistă. Ulterior, în urma alegerilor generale din 1992, 1996, 2000, 2004 şi 2008, s-au format fie guverne monocolore minoritare (1992 şi 2000), cu sprijin parlamentar, fie a existat o împărţire a puterii executive în cadrul unor coaliţii largi multipartidiste (1996, 2004, 2008). Oricum, este clar faptul că nu mai sînt posibile guverne majoritare monocolore – principala caracteristică a puterii executive din modelul majoritar – şi că va fi mereu nevoie de o coaliţie executivă, eventual de o coaliţie legislativă. Prin urmare, prima caracteristică este una mixtă, cu trecere de la democraţia majoritară către cea consensuală şi tendinţa de fixare pe modelul consensual.
II. Relaţiile dintre puterea executivă şi puterea legislativă reprezintă cea mai puternică abatere de la modelul consensual în cadrul democraţiei româneşti, datorită dominaţiei constante a executivului asupra legislativului. Indiferent de tipul de executiv (monocolor majoritar, monocolor minoritar, de coaliţie largă sau restrînsă), indiferent că la putere s-a aflat un anume partid politic sau o coaliţie de partide, dominaţia executivului asupra legislativului a fost evidentă, fără a fi însă şi benefică. Avalanşa de ordonanţe simple şi de urgenţă, exacerbarea funcţiei legislative a executivului nu fac decît să dăuneze puterii legislative şi democraţiei româneşti. Cea de-a doua caracteristică a democraţiei autohtone este majoritară⁷.
III. Sistemul de partide din România postcomunistă a fost de la bun început multipartidist. Trăsătură consensuală.
IV. De la bun început, sistemul electoral postcomunist a fost unul proporţional. A rămas proporţional chiar şi după introducerea noului sistem electoral din 2008. Trăsătură consensuală.
V. Sistemul grupurilor de interese din România postcomunistă este unul coordonat şi „corporatist”. În ţara noastră nu există o pluralitate de grupuri de interese precum în SUA, de pildă. Fără a intra în detalii, care ar merita însă o analiză aparte, sistemul „corporatist” al grupurilor de interese (e vorba de „corporatismul democratic”, nu de corporatismul fascist) este ilustrat în România de Triughiul Guvern-Sindicate-Patronate⁸. Trăsătură consensuală.
VI. Aşa cum stipulează Constituţia din 1991, revizuită în 2003, „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Trăsătură majoritară.
VII. Liderii politici şi experţii constituţionali care au pus bazele instituţionale ale democraţiei constituţionale au optat de la bun început pentru separarea puterii exexutive în două camere legislative cu puteri relativ egale, parlamentul bicameral. Cele două camere nu sînt însă constituite după principii foarte diferite, chiar dacă s-a încercat o oarecare departajare prin regulamentele proprii ale fiecăreia. Opţiunea pentru principiul separării puterii legislative, iar nu pentru concentrarea ei, pentru parlamentul bicameral a avut explicaţii legate de tradiţia istorică a democraţiei româneşti, de evitarea unicameralismului comunist al Marii Adunări Naţionale sau improvizaţia instituţională CPUN, precum şi similarităţile culturale, demografice, sociale, politice ş.a.m.d. cu alte democraţii occidentale cu parlament bicameral. Trăsătură consensuală.
VIII. Amendarea Constituţiei României se face foarte greu, din pricina caracterului rigid al acesteia şi necesită majorităţi extraordinare. Articolul 131 din Constituţie stipulează: „(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi, din numărul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.” Trăsătură consensuală.
IX. În ceea ce priveşte constituţionalitatea legislaţiei, instituţia decidentă este Curtea Constituţională (articolele 142-147 din Constituţia României). Trăsătură consensuală.
X. Banca Naţională a României este independentă. Trăsătură consensuală.

Făcînd bilanţul, din cele zece caracteristici instituţionale care deosebesc cele două modele ale democraţiei, România are şapte trăsături consensuale clare (3, 4, 5, 7, 8, 9, 10), două trăsături majoritare (2, 6) şi o trăsătură care arată trecerea dinspre modelul majoritar către cel consensual şi fixarea pe acesta (1). În concluzie, este o democraţie consensuală, care prezintă două „abateri” instituţionale. Ambele au generat de la bun început controverse şi critici, dar mai ales disfuncţionalităţi ale vieţii politice. Semnificaţiile reformei democratice în oricare „model” depind de logica democratică interioară, care este majoritară ori consensuală. Reformarea modelului majoritar presupune ajustarea acelor trăsături care se abat de la logica sistemului majoritar. Reformarea sistemului consensual presupune ajustarea acelor trăsături care se abat de la logica sistemului consensual. Din punct de vedere instituţional, politic, logic, reformarea unui model consensual prin introducerea unor trăsături majoritare este contraproductivă. La fel se întîmplă dacă reformezi un model majoritar prin introducerea unor trăsături consensuale. O reformă instituţională, politică şi logică ar consta în înlocuirea întregului model (consensual sau majoritar) prin celălalt (majoritar sau consensual). Însă aşa ceva se justifică doar dacă au loc schimbări atît de profunde în sistemul politic, în societate, în starea morală şi intelectuală a societăţii, încît devine obligatorie schimbarea. Schimbările făcute doar datorită voluntarismului unui actor politic (individual sau colectiv), care nu ţine cont de natura modelului democratic, ci numai de anumite interese ale sale de moment, sînt reţeta pentru catastrofa politică.

Criza democraţiei consensuale româneşti nu este generată de caracterul său consensual. Cauzele crizei se leagă tocmai de nerealizarea integrală şi consecventă a trăsăturilor consensuale ale democraţiei. În sine, modelul consensual este cel mai potrivit pentru ţările precum România, multinaţionale, multiculturale, care au tensiuni interioare puternice de natură socială, culturală, religioasă, economică. Tensiuni, dar nu conflicte, tocmai din pricina influenţelor benefice ale consensualismul, care a generat o serie de consecinţe benefice, cu potenţial de întărire. Dacă în România ar fi funcţionat modelul majoritar, cu un sistem de vot majoritar, bipartidism, unicameralism, ţara ar fi cunoscut tensiuni care ar fi degenerat în conflicte, ar fi fost sfîşiată de clivaje, cum ar fi clivajul etnic, iar minoritatea maghiară nu ar fi fost niciodată reprezentată parlamentar printr-o formaţiune proprie şi nici nu ar fi avut cum să încheie coaliţii cu partidele majorităţii româneşti. Or, unul dintre succesele democratice indiscutabile ale democraţiei noastre consensuale a fost rezolvarea pozitivă, benefică a macrovariabilei stateness. Acest lucru a fost recunoscut pe plan internaţional, iar România a fost admisă în NATO şi integrată în UE tocmai datorită faptului că democraţia consensuală a permis realizări importante legate de criteriul politic al integrării – statutul minorităţilor etnice. Cu alte cuvinte, dacă macrovariabila stateness era abordată în sens negatic, ar fi fost posibilă o criză chiar mai puternică, de tipul celor cu care s-au confruntat ţări din aceeaşi zonă şi din aceeaşi categorie, care nu au avut înţelepciunea politică şi voinţa de a promova modelul consensualist⁹. Voi abandona însă acest exerciţiu contrafactual, de tipul filosofiei lui Als Ob, pentru a mă referi la viitorul care decurge logic şi politic din situaţia actuală. Există premise pentru consolidarea democraţiei consensuale, cu condiţia ca forţele politice responsabile să conştientizeze acest lucru şi să promoveze strategiile instituţionale potrivite. Tocmai de aceea, atacul la adresa democraţiei consensualiste este de natură să distrugă părţile pozitive şi realizările democratice din ultimele două decenii.

Atacul din ultimii ani la adresa democraţiei consensualiste a fost unul cînd implicit, cînd explicit. Nu am văzut niciunde vreo referire în acest „proiect” anticonsensualist la distincţia dintre democraţia majoritară şi democraţia consensuală, ceea ce mă face să bănuiesc că ea nici nu este cunoscută de către arhitecţii acestei „inginerii constituţionale”. Atacul la adresa democraţiei consensualiste nu constă doar în reducerea numărului de „camere” legislative, prin ipoteza trecerii de la bicameralism la unicameralism. Alte idei care au fost puse în circulaţie şi/sau apărate, în forme diferite (întrebări puse în sondajele de opinie, teme de talk-show, grupaje publicistice, articole de opinie, campanii pe Internet, analize & rapoarte & scenarii strategice de circuit intern sau cu o circulaţie restrînsă, seminarii şi mese rotunde organizate de fundaţii şi societăţi „afiliate” nucleului de iniţiativă majoritaristă, constituirea unor comisii „prezidenţiale” care analizau şi căutau argumente pentru susţinerea modelului majoritar), de către fostul preşedinte Traian Băsescu, de foştii preşedinţi al liberalilor, Valeriu Stoica şi Teodor Stolojan, de fostul premier Emil Boc, preşedintele PD-L, de liderii şi militanţii PD-L, precum şi de anumiţi sociologi, „politologi” ori jurnalişti apropiaţi de acest grup (Alina Mungiu-Pippidi, Sebastian Lăzăroiu, Traian Ungureanu), precum şi de mulţi alţii¹⁰. Principalele idei anticonsensualiste au fost:
• reducerea numărului de partide, iar în cele din urmă concentrarea forţelor în „două” partide mari, unul al „stîngii”, iar  celălalt al „dreptei”. Proiectul acesta presupunea în prealabil „fuziunea” dintre Partidul Naţional Liberal şi Partidul Democrat, cele două membre ale Alianţei DA. Miza respectivei fuziuni era formarea unui superpartid (în subtext, un partid prezidenţial) şi apoi obţinerea unui guvern majoritar monocolor, la care s-ar fi ajuns prin provocarea de alegeri anticipate. Temele fuziunii şi alegerilor anticipate au dominat perioada 2005-2007, înlocuind temele consolidării instituţiilor şi a democraţiei, ale reformelor şi transformării capitaliste a României. În loc să producă o fuziune, controversa a dus mai întîi la excluderea din PNL a „platformei Stoica-Stolojan”, urmată de o sciziune, iar apoi la „divorţul” dintre PNL şi PD (PD-L). Or, trecerea de la multipartidism la bipartidism era una din „cheile” subminării şi eliminării modelului consensual;
• schimbarea sistemului de vot, prin trecerea de la sistemul proporţional la cel majoritar, prin invocarea înlocuirii votului „pe liste” cu votul „uninominal”. Pînă la urmă, s-a ajuns la o variantă de compromis, care a introdus votul „uninominal”, dar a păstrat sistemul proporţional. Cei care au criticat excesiv noul sistem de vot, care are anumite dezavantaje punctuale, ar trebui să se gîndească la unul din marile sale avantaje, care compensează din plin micile dezavantaje, anume păstrarea principiului proporţionalităţii, propriu sistemelor consensualiste;
• tentativele succesive de a obţine un guvern majoritar monocolor. Pentru Partidul Democrat al lui Băsescu, devenit PD-L, prin fuziunea cu partidul lui Stoica & Stolojan, marea miză a alegerilor parlamentare din 2008 a fost cîştigarea majorităţii în Parlament şi formarea unui guvern monocolor. Însă PD-L a ieşit oarecum la egalitate cu PSD (locul doi la numărul de voturi, locul întîi la mandate, ceea ce i-a permis să numească un premier), ceea ce făcea imposibilă formarea guvernului monocolor majoritar, aşa că pentru moment s-a format „cea mai puternică coaliţie” de după 1989. După cîteva luni, pedeliştii au forţat ieşirea PSD din Cabinetul Boc. S-a obţinut astfel guvernul monocolor visat. Pasul următor era atragerea unor parlamentari din PSD şi PNL, pînă la obţinerea majorităţii parlamentare. Se obţinea astfel guvernul majoritar monocolor, la fel ca în perioda de început a democraţiei autohtone, cînd Iliescu & FSN instalaseră singurul guvern majoritar monocolor de pînă acum. Reacţia celorlalte partide a fost constituirea unei majorităţi în Parlament şi votarea moţiunii de cenzură care a dus la căderea Cabinetului Boc, o premieră absolută în istoria postcomunistă a României¹¹.

Este greu de crezut că a existat vreun politician român proaspăt ieşit din comunism care să fi studiat opera lui Lijphart şi să fi „orientat” în mod deliberat alegerile instituţionale iniţiale către democraţia consensuală. Cine crede că opţiunea dintre democraţia majoritară şi cea consensuală este doar o chestiune conceptuală şi teoretică se înşeală profund. Teoreticienii democraţiei nu au conceput modelul consensual ori cel majoritar avînd în minte o abordare normativă. Aceste modele democratice au fost consacrate de practica politică a diferitelor state, după care au venit specialiştii, care le-au descris şi au încercat să explice practicile reale. Prin urmare, modelul majoritar şi cel consensual sînt teorii descriptive, factuale ale democraţiei, ceea ce înseamnă că modelele au existat şi există mai întîi în realitate, independent de analiza şi explicarea lor de către teoreticienii democraţiei. Nu este însă mai puţin adevărat că după conştientizarea teoriilor, discuţia cu privire la practicile reale a căpătat mai multă claritate. Democraţiile apărute ulterior modelelor „clasice” au avut avantajul ipotetic al construcţiei democratice „în cunoştinţă de cauză” (de aceea am folosit anterior sintagma de reflexivitate a modernităţii). Ipotetic, pentru că nu s-au folosit de el. Ulterior, datorită unor probleme care au apărut cu unele dintre trăsăturile democraţiei, ele au putut fi mai uşor diagnosticate

Esenţa modelului consensual al democraţiei o reprezintă normele, procedurile şi instituţiile puse în practică pentru a limita cît mai mult dezavantajele care decurg din „domnia majorităţii.” Dintre toţi autorii, Arend Lijphart prezintă avantajul că îşi ajustează teoria descriptivă şi explicativă pe măsură ce ia în considerare mai multe cazuri de ţări care au intrat în deceniile din urmă în categoria democraţiilor consolidate. La început, Lijphart a folosit conceptul de „consociational democracy”, cu patru caracteristici (mare coaliţie, autonomie segmentală, proporţionalitate, vetoul minorităţii).¹² Ulterior, după analiza comparată a 21/22 de cazuri de democraţii funcţionale, Lijphart a preferat conceptul de „consensual democracy”, cu următoarele opt „majority-restraining elements”:
„1. executive power-sharing: grand coalitions
2. separation of powers, formal and informal
3. balanced bicameralism and minority representation
4. multiparty system
5. multidimensional party system
6. proportional representation
7. territorial and nonterritorial federalism and decentralization
8. written constitution and minority veto.”

Logica modelului consensual este legată de restrîngerea „domniei majorităţii” prin următoarele principii:
1. the sharing of power between the majority and minority (grand coalitions)
2. the dispersal of power (among executive and legislature, two legislative chambers, and several minority parties)
3. a fair distribution of power (proportional representation)
4. the delegation of power (to territorial or nonterritorially organized groups)
5. and a formal limit of power (by means of the minority veto)”.¹³

Am insistat asupra caracteristicilor modelului consensual, aşa cum a fost descris şi analizat de către Lijphart tocmai pentru a sublinia că asistăm la un adevărat asalt politic de renunţare la avantajele sale prin opţiunea pentru dezavantajele modelului majoritar, pe care consensualismul le combate instituţional. Mai concret, se încearcă distrugerea unei democraţii reprezentative, construite pe ideea ca toţi cetăţeni or „cît mai mulţi” (nu doar majoritatea) să aibă ceva de cîştigat (win-win), o „democraţie a negocierii”, în care „toţi” sau „cît mai mulţi”, „încearcă să împartă, să disperseze şi să limiteze puterea în diverse moduri.” În locul acesteia, sînt promovate ideile democraţiei majoritare: „guvernarea poporului”, „majoritatea poporului, care „concentrează puterea în mîinile unei majorităţi simple, iar adeseori în mîinile unei pluralităţi”, fiind exclusivă, concurenţială şi antagonică.

Revenind la problema parlamentarismului bicameral sau unicameral, insistenţa fostului preşedinte Băsescu cu privire la organizarea unui referendum a fost un demers populist, care – dincolo de tactica electorală legată de alegerile prezidenţiale - miza nu doar pe resentimentele antiparlamentariste ale unui public neinformat şi dezinformat, dar şi pe resentimentele anticonsensualiste implicite ale majorităţii. Cum să vrea majoritatea un model de democraţie în care nu majoritatea decide oricum şi în orice împrejurări? Cum să vrea majoritatea un model de democraţie în care în problemele care privesc minorităţile au şi minorităţile au un cuvînt important de spus („minority veto”), astfel încît nu doar majoritatea să decidă în problemele minorităţilor? Cum să vrea majoritatea un model de democraţie în care un singur individ poate avea dreptate împotriva majorităţii sau împotriva statului, mai ales cînd dreptatea este de partea individului? Or, ceea ce nu s-a explicat suficient este că orice individ sau orice grup ori comunitate mai mică se poate găsi la un moment dat în minoritate, iar dacă mereu criteriul decisiv este voinţa majorităţii se perpetuează un sistem al nedreptăţii sistematice. De fapt, Lijphart face o analiză instituţională asupra modului în care democraţiile postbelice au acţionat pentru a combate ceea ce Tocqueville numea „tirania majorităţii”. În locul unei dezbateri serioase cu privire la avantajele şi dezavantajele bicameralismului şi unicameralismului, a fost promovată o campanie agresivă, bazată pe instaurarea unui climat de frică, resentimente, răzbunare, justiţiarist. Or, tema bicameralism-unicameralism merită un tratament serios.

De cînd am început să predau ştiinţe politice, adică din toamna anului 1994, la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj (înainte am predat filosofie la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti), mi-am selectat un număr de teme cheie, pe care le-am dezbătut cu studenţii, în seminarii, pe baza unei bibliografii obligatorii, la care se adăuga o bibliografie facultativă, exhaustivă sau chiar maximală. De pildă, regim democratic-regim totalitar, republică-monarhie, parlamentarism-semiprezidenţialism-prezidenţialism, democraţie majoritară-democraţie consensuală, sistem de vot majoritar - sistem proporţional, dreptul la existenţă al partidelor „etnice”, caracterul nociv sau caracterul benefic al grupurilor de interese ş.a.m.d., încercînd să-i pregătesc cu argumente tari şi contraargumente cu privire la oricare din temele de mai sus. Una dintre teme era şi rămîne unicameralism-bicameralism. Pentru fiecare din teme am alcătuit un inventar al argumentelor, raţionamentelor, conceptelor, ipotezelor, teoriilor existente. De pildă, pentru tema unicameralism-bicameralism am făcut o „matrice cu opt coloane”: două coloane mari pentru unicameralism şi bicameralism; la fiecare din ele urmează cîte alte două coloane cu + şi -; pentru fiecare plus şi pentru fiecare minus urmează cite două coloane de „argumente” şi „contraargumente” (vezi tabelul de mai jos, pe care îl completez doar cu „capetele” de argumente, invitîndu-l astfel pe oricare cititor interesat de argumentele din literatura de specialitate, să îl completeze singur, pentru a judeca independent care argumente atîrnă mai greu; un alt motiv pentru care nu completez tabelul este de ordin pedagogic: dacă află studenţii că tabelul este publicat nu mai fac eforturi să citească şi să îl completeze singuri). Voi expune însă cîteva dintre principalele „plusuri” şi „minusuri” pentru fiecare opţiune în parte.

Înainte, mă voi referi la şiretlicul folosit de Băsescu pentru a păcăli cetăţenii care nici măcar nu ştiu exact care sînt şi/sau care ar trebui să fie funcţiile Parlamentului: el a amestecat deliberat consultarea cu privire la unicameralism cu problema într-adevăr controversată (în mintea celor care nu au citit nimic despre „calculul reprezentativităţii”) a numărului de „aleşi ai neamului.” Politician populist, Băsescu a atacat problema parlamentarismului bazîndu-se pe sondajele de opinie făcute după 1992 (anul cînd a început să funcţioneze Parlamentul, în urma votării şi referendumului pentru Constituţia din 1991) încoace. Am studiat de mai mulţi ani ceea ce reprezintă o anomalie morală şi politică a mentalului colectiv românesc: după prăbuşirea regimului totalitar comunist, încrederea „cetăţenilor” în instituţiile democraţiei a fost de la bun început surclasată de neîncredere. Şi mă refer în primul rînd la cei trei piloni ai statului de drept, ai regimului democratic - Guvernul, Parlamentul, Justiţia¹⁴. Ca să nu încarc lectura şi nici memoria cititorului, care poate găsi aceste evoluţii în detaliu (cu precizarea surselor) în volumele semnalate de nota de subsol precedentă, voi da doar cîteva repere ale neîncrederii:
• Guvern (martie 1994 – 74%; septembrie 1995 – 60%; martie 1997 – 47%; noiembrie 2000 – 85%; )
• Parlament (martie 1994 – 79%; septembrie 1995 – 69%; martie 1997 – 52%; noiembrie 2000 – 88%;)
• Justiţie (martie 1994 – 62%; septembrie 1995 – 47%; martie 1997 – 48%; noiembrie 2000 – 75%;)¹⁵.

În general, se spune că încrederea populaţiei într-un actor politic individual sau colectiv, încrederea în instituţiile democraţiei sau în părţi bine delimitate ale acestora, precum primăria unei localităţi sau consiliul local, depind de performanţele instituţionale ale acestora. Or, neîncrederea în instituţiile democraţiei s-a manifestat de la bun început, cu mult înainte ca să existe o consolidare a democraţiei sau o consolidare instituţională, care să permită performanţe instituţionale. Ca să vorbesc în limbajul şoferilor, care este mai pe înţelesul politicienilor şi al votanţilor, oricărei maşini noi i se face înainte rodajul. Iar periodic i se face revizia tehnică. Translatînd limbajul şoferilor asupra realităţii democratice instituţionale, care este „rodajul” şi care sînt „reviziile tehnice”?

Ţinînd cont de perspectiva tocquevilleiană asupra democraţiei în particular şi asupra politicii în general, nu politicienii aleşi sau desemnaţi şi nici instituţiile democratice sînt de vină pentru criza cronică a democraţiei noastre şi pentru semieşec, ci cetăţenii, maiestatea sa „poporul”. Ideea că „poporul are întotdeauna dreptate” este populistă şi neagă teoriile învăţării individuale şi colective. Nu poţi construi o societate democratică ori instituţii solide şi nici o economie capitalistă prosperă, nu poţi face o afacere şi nici să duci la îndeplinire un proiect într-o ţară unde indivizii nu au încredere unii într-alţii şi nici măcar în ei înşişi, o ţară unde oamenii nu-şi respectă cuvîntul dat şi nici contractul încheiat (în scris sau oral). Cum spunea japonezo-americanul Francis Fukuyama, sînt două tipuri de societăţi: high-trust societies şi low-trust societies. Oare ce tip de societate o fi în România? Cu excepţia administraţiei locale din anumite localităţi, unde activitatea primarului sau a consiliului local sînt vizibile şi mult mai concrete pentru cetăţean, ceea ce a atras realegerea respectivilor, alte creşteri constante ale nivelului încrederii sau scăderi constante ale nivelului neîncrederii nu au avut loc. Orice extremist de stînga sau de dreapta, orice populist abil poate specula această neîncredere. Iar Băsescu nu a ezitat să o facă.

Prin urmare, într-o democraţie aflată în criză, alegerea la întîmplare a unui „ţap ispăşitor” dintre toate instituţiile democraţiei se poate face oricînd cu succes. Însă populistul democratic nu poate să-şi permită luxul de a propune direct desfiinţarea Parlamentului. Şi atunci propune înlocuirea bicameralismului prin unicameralism. Dacă România ar fi avut un Parlament unicameral, iar lucrurile mergeau prost, Băsescu propunea ca „soluţie miraculoasă” Parlamentul bicameral. Folosind exact aceleaşi argumentele simpliste, dar pe invers. În ambele cazuri este vorba despre argumentul imaginii proaste a Parlamentului. Dar aşa cum a reieşit din sondajele de opinie invocate, argumentul imaginii proaste poate fi folosit pentru oricare dintre instituţiile democraţiei. Folosirea lui este extrem de periculoasă, pentru că este ca un bumerang mînuit de nepricepuţi, care cînd se întoarce la cel care l-a lansat îi taie mîinile sau capul.

Opţiunea pentru unicameralism sau bicameralism ţine de alegerile originare sau iniţiale ale democraţiei. Depăşirea dead-line-ului pentru predarea acestui text mă împiedică să intru în detaliile cu privire la modul în care „părinţii fondatori” ai unicameralismului sau bicameralismului au gîndit proiectul lor de „inginerie constituţională”. La noi, originele bicameralismului se află la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cel care a organizat plebicistul din 23-26 mai 1864, făcut pe marginea documentului „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris,” care nominaliza două corpuri legiuitoare – Camera cea de obşte (azi Camera Deputaţilor) şi Corpul ponderator (azi Senatul). Întreruptă prin unicameralismul comunist al Marii Adunări Naţionale, tradiţia unicameralismului a fost reluată după 1989. Motivaţia schimbării logicii bicameralismului trebuie să fie extrem de bine argumentată, pe cale politică, instituţională, constituţională, etc.

Pentru cei care cred că unicameralismul sau bicameralismul sînt singurele opţiuni, ar trebui reamintit că mai există două posibilităţi, în lumea contemporană, după cel de-al doilea război mondial, pentru că deja în unele ţări lucrurile s-au schimbat: fără parlament (Afganistanul taliban, Brunei, Gambia, Myanmar, Niger, Nigeria, Somalia, Vatican) şi tricameralismul (două exemple: Africa de Sud, din ultima perioadă a apartheidului, care conform Constituţiei din 1984 avea trei camere - House of Assembly, aleasă de albi, a devenit una din cele trei camere ale Parlamentului, celelalte două fiind the House of Representatives, aleasă de „mixed race Coloured”, şi House of Delegates, aleasă de asiatici, în vreme ce majoritatea, adică negrii africani erau în continuare discriminaţi, fiind fără accel la puterea legislativă; şi Palau – House of Chiefs, the Senate Chamber; House of Delegates).

Unicameralismul este tipic pentru ţările mici (ţările mici foste comuniste –Albania, Ungaria, Cehia, Bulgaria, multe ţări din Africa, din ceea ce se numea înainte „lumea a treia” – între care Angola şi Mauritius, din fostul spaţiu al URSS, CSI – ţările baltice Lituania, Letonia, Estonia, dar şi ţări precum Finlanda, Grecia, Cipru, Luxemburg, Malta, Portugalia, Danemarca, Suedia, Islanda, Israel, Noua Zeelandă) şi ţările autoritare sau deficitare democratic (China, la care o să revin ceva mai jos; Ucraina; Turcia; Iranul, care este o republică teocratică). O menţiune specială merită aici Moldova, unde partidele democratice au lupta împotriva deficitului democratic şi a partidului comunist al lui Voronin propunînd inutil trecerea la parlamentul bicameral, ca metodă de întărire a democraţiei.

Bicameralismul este tipic pentru democraţiile vechi ale lumii occidentale, pentru statele federale sau cu regiuni bine delimitate. În categoria bicameralismului intră: cea mai democratică ţară din lume (SUA); cea mai populată democraţie a lumii (India); cea mai mare ţară din lume (Federaţia Rusă); vechile democraţii europene (Marea Britanie, Franţa, Germania, Spania, Italia, Elveţia, Polonia, Olanda, Suedia, Austria, Irlanda, Belgia,  ); democraţiile mai vechi sau mai noi, nord-americane (Canada, Mexic), sud-americane (Chile, Venezuela, Columbia, Brazilia, Argentina), africane (Africa de Sud), asiatice (Japonia, Afganistan, Irak, Pakistan) şi Australia; ş.a.m.d. O menţiune aparte trebuie făcută pentru Parlamentul European, căruia Lijphart îi acordă o atenţie specială: fără a intra acum în tipologia parlamentelor bicamerale, Parlamentul UE este caracterizat printr-un parlamentarism puternic. Spre deosebire însă de legislativele naţionale bicamerale, unde devierile de la egalitatea atribuţiilor camerelor tind să vină în avantajul camerei inferioare, în UE este invers: camera superioară (Consiliul Uniunii Europene) este considerabil mai puternică decît camera inferioară (Parlamentul) – ceea ce nu concordă pe deplin cu modelul consensualist, dar şi mai puţin cu modelul majoritarist.

Argumentul populist cu privire la costurile mai reduse ale unui parlament unicameral faţă de parlamentul bicameral poate fi combătut extrem de uşor: eliminarea cu totul a Parlamentului ar conduce la reducerea totală a costurilor. Însă democraţia costă. Iar beneficiile ori „profitul” parlamentarismului sînt enorme într-o democraţie. Ele pot fi considerate „pierderi”, conform logicii băsesciene, numai dacă parlamentul este disfuncţional. Democraţia nu costă niciodată prea scump, în special dacă funcţionează normal, adecvat, eficient. Beneficiile unei democraţii cu instituţii eficiente sînt enorme şi nu ajung banii de pe tot pămîntul pentru a le plăti. Legile bune, făcute în interes public, în interes naţional, în interesul cetăţenilor, sînt inestimabile. Or, argumentul cu privire la „bugetul parlamentului” este complet deplasat şi ipocrit, mai ales dacă ţinem cont de faptul că el n-a contat cînd a fost vorba de „bugetul” unor ministere absolut inutile din cadrul Guvernului României şi inutile într-o ţară capitalistă, cu economie de piaţă şi concurenţă economice¹⁶. Din păcate, mentalitatea populistă a pătruns şi pe anumite canale mediatice, unde parlamentul este constant prezentat ca un loc „unde se doarme” sau „se citeşte ziarul”, ca un fel de „adunătură” de oportunişti, agramaţi, „hoţi”, ca un loc unde se cheltuieşte nechibzuit „banul public” pentru maşini scumpe, deplasări în străinătate, facilităţi de tot felul şi unde parlamentarii se zbat să obţină „pensii nesimţite”. Nu există democraţie consolidată în această lume unde presa să se preocupe mai degrabă de asemenea lucruri, în dauna lucrurilor cruciale care se petrec într-un parlament, în comisiile sale, în dezbaterile importante pentru naţiune, în votarea legilor indispensabile.

Argumentul eficienţei folosit în favoarea unicameralismului se referă la avantajele care decurg din asigurarea fluidităţii, rapidităţii, cursivităţii procesului de votare a legilor. Or, tocmai aceste argumente au stat şi stau la baza excesului de funcţii legislative exercitate de guvernele din ultimii ani, care au condus la excesul de ordonanţe simple şi de urgenţă. Principalul contraargument împotriva eficienţei este legat de calitatea  actului legislativ. Contraargumentul devine argument în favoarea bicameralismului şi poartă denumirea de argumentul calităţii construcţiei instituţionale: rapiditatea demersului legislativ se face în detrimentul  calităţii, a consistenţei actului legislativ. Legile făcute la repezeală sînt legi proaste.

Aveam tentaţia de a aduce în discuţie problema crucială a reprezentativităţii democratice, comparînd unicameralismul şi bicameralismul. Însă într-o ţară precum România, unde diminuarea dramatică a numărului de participanţi la vot şi cumpărarea voturilor în campaniile electorale  sînt realităţi arhicunoscute, o asemenea discuţie în plină campanie electorală pentru referendumul lui Băsescu este inutilă. O amîn pentru o perioadă mai liniştită. La fel, datorită faptului că tocmai am semnalat la începutul acestui text nerespectarea în realitate a principiului separării puterilor în stat şi al echilibrului, nu are rost să intru în argumentele legate de necesitatea unui sistem „check & balances” în interiorul puterii legislative, de dispersia puterii, pe care un bicameralism puternic, asimetric, funcţional, le asigură.

Nici problema numărului de parlamentari nu este una extrem de simplă. Atacurile populiste ale lui Băsescu împotriva numărului de parlamentari a atins coarda sensibilă a mentalului colectiv, pentru care neîncrederea în politicieni poate fi chiar mai mare decît neîncrederea în instituţiile democraţiei. În locul unor măsuri care ţin de consolidarea instituţională, o măsură care reduce numărul de parlamentari nu rezolvă nimic. Un parlament prost nu devine mai bun nici dacă măreşti numărul de parlamentari, nici dacă îl scazi. Stabilirea numărului de reprezentanţi dintr-un organ ales ţine de anumite reguli ale reprezentativităţii, pe baza anumitor calcule făcute de specialişti, demografi, statisticieni. Ca regulă simplă, ţările mici au adunări reprezentative mai mici, ţările mari au adunări reprezentative mai mari. Astfel, comparînd ţările democratice pe care le-a studiat comparativ mai bine de patru decenii, Lijphart dă exemplul Maltei, la mijlocul anilor 50, cu 40 de aleşi, precum şi cel al Marii Britanii, cu o medie de 632,85 aleşi în perioada 1945-1990 şi cu maximum de 650 aleşi în 1987. Din lista mea de exemple exotice, am la îndemînă trei, primele două unicamerale, a treilea bicameral:
– Anguilla (insulă din arhipelagul Caraibe, la Est de Puerto Rico,  teritoriu britanic, unde House of Assembly are 11 membri)
– China (Congresul Naţional al Poporului, Quanguo Renmin Deibao Dahui, cu 2979 membri, aleşi de congrese ale poporului municipale, regionale şi provinciale, pentru un mandat de 5 ani)
– Samoa Americană (grup de 6 insule polineziene din Sudul Pacificului, „unincorporated and unorganized territory of USA”, 57.800 locuitori) are două camere - House of Representatives – 21 membri, 20 aleşi prin vot popular, 1 numit, membru fără drept de vot, care reprezintă Swain Islands, cu mandat de 2 ani, şi Senatul – 18 membri, aleşi dintre şefi locali de trib 4 ani.

„Calculul reprezentativităţii”, adică numărul optim de reprezentanţi aleşi, i-a preocupat pe mulţi oameni extrem de inteligenţi din trecut, precum marchizul de Condorcet, filosof, matematician, politolog, enciclopedist, cu cercetări inovatoare în calculul probabilităţii, calculul integral, ecuaţiile diferenţiale, ori Thomas Jefferson, „polymath” şi founding father, autorul „Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite ale Americii”, cel de-al treilea Preşedinte american. Dacă vom compara demersul acelor minţi luminate cu „recalcularea reprezentativităţii” de către politicieni precum cei din fruntea PD-L vom cădea în capcana „trivialităţii comparative”. În contemporaneitate, unul din marii specialişti ai lumii în sisteme electorale şi reprezentare parlamentară este estoniano-americanul Rein Taagepera, care a analizat şi comparat toate adunările parlamentare existente şi din istorie, ajungînd la concluzia că în general numărul de parlamentari (din camera inferioară, cu un număr mai mare de membri aleşi sau din camera unică, dacă este vorba de unicameralism) se calculează după o formulă simplă, constantă: numărul de aleşi este rădăcina cubică din numărul de locuitori ai unei ţări17. Numărul de aleşi din Parlamentul European se calculează după rădăcină de ordinul 4 din numărul de locuitori ai unei ţări membre UE. Dacă vrea un număr mai mic de aleşi şi este consecvent în pretinsul său elan reformist, de ce nu propune Băsescu, în mod unilateral, reducerea la jumătate sau chiar la un sfert a numărului de europarlamentari români?

Singurul remediu pentru ieşirea României din prelungita criză instituţională este consolidarea democraţiei. Miza este prea mare pentru a lăsa acest lucru doar pe umerii actorilor politici angajaţi. Responsabilitatea trebuie împărţită, iar principalii parteneri ai celor care sînt obişnuţi cu impunerea democraţiei „de sus în jos” trebuie să devină cei care nu s-au obişnuit încă cu ideea că democraţia autentică este produsul participării, al presiunilor de „jos în sus”. Or, Parlamentul este singurul loc unde această convergenţă se produce la nivel naţional.

NOTE