|
Recenzie
Nimic personal, doar afaceri!
Francis Fukuyama, Virtuţile sociale şi crearea
prosperităţii
Editura Antet, Prahova, 1995
Care este perspectiva optimă pentru a reda esenta acţiunii umane în societate? Lentila potrivită care ne poate indica miezul comportamentului uman se consituie şi într-un ghid util pentru acţiune. În evul medu era teologia. Legitimitatea acţiunii politice se producea în scopul mântuirii supuşilor regali pentru care viaţa pământească nu era decât anticamera veşniciei. Odată cu sociologii şi pozitiviştii sociologia este ştiinţa descifrării şi igienizării comunităţii. Pentru psihiatrii scolului XX miza o constiuia lectura atentă a impuslurilor umane care produc războaie şi plămădesc violenţa. Sfârşitul Războiului Rece, pare să spună sociologul Francis Fukuyama aduce supremaţia economicului. Zoon politikon există în măsura în care este şi un agent economic. Dinamica socială este citită în cheie economică. Departe de mai fi doar un compendiu de date reci neinteresate de pulsiunile iraţionale [în măsura în care a fost vreodată] economia ultimilor decenii, spune Fukuyama la o fugă piezişă printre diferitele sale texte a devenit noul limbaj. Noul lexicon. Economiştii au preluat în analiza lor elemente din filozofie, psihologie, studiile strategice şamd. Primul meu contact cu un asemenea salt teoretic a fost când am citit despre experienţa şi sfaturile unui tânăr antreprenor ce dorea să pună pe picioare o discotecă. „Când începi o afacere te construieşti pe tine”- afirmaţie cu iz existenţialist care împinge graniţele finanţelor în reflecţia cu privire la modul cum ne găsim un sens în viaţă. Orice inteprindere este o un plonjeu nu numai în universul financiar ci şi într-un noian de experienţe care îţi vor modela personalitatea. Iar economia, spre deosebire de politică sau război are mult mai mari şanse să fie un joc de sumă nenulă. Unul în care participanţii riscă mult mai puţin să îşi piardă viaţa şi, fie ei învingători sau învinşi într-o afacere singulară contribuie la progresul comun. Economia pare să fie spaţiul unei re-construcţii permanente a socialului; un paradis cu limite inerente dar în care totul este reciclabil. Aşa este formulată cel puţin teza optimist din Sfârşitul istoriei. Istoria [dacă prin istorie înţelegm politică şi război] este înlocuită de un mediu mult mai permeabil în care distanţele dintre oameni pot fi mult mai repede şi meritocratic ajustate [şi reajustate]. Temperat de critici, scrierile viitoare ale lui Fukuyama vor încerca să studieze raportul dintre politic şi economic via tradiţiile culturale. Optimiştilor necondiţionaţi ai supremaţiei pieţei li se răspunde prin exemplificarea atâtor eşecuri datorate unui asemenea universalism economic. Raţionalitatea omului economic nu există în realitate. Ea este ceva circumstanţial. Fiecare are o raţionalitate tributară culturii în care trăieşte.
De aceea miza secolului XXI va însemna modul cum construim instituţii adaptate specificului local care să asigure respectarea drepturilor omului, a libertăţii şi prosperităţii [Fukuyama, 2003]. Înainte de a ne ocupa de instituţii trebuie deci să ne ocupăm de societate şi în special de societatea civilă. Societate civilă definită drept: „o mixtură de instituţii intermediare, societăţi de afaceri,..cluburi, sindicate.. care ajută oamenii să se integreze în propria lor cultură şi îi înzestrează cu acele întreprinderi care le permit să trăiască în societate şi prin intermediul cărora valorile şi cunoştinţele acelei societăţi sunt transmise peste generaţi”.
De la consideraţiile generale textul înglobează o serie de cazuri specifice mai multor ţări/culturi: franceză, chineză, coreeană, japoneză etc. Aflăm astfel că firmele chinzeşti sunt afaceri de familie strict legate de linia biologică. Cum familia este foarte unită şi nu manifestă încredere faţă de străini, afacerea este sortită stagnării şi în cele din urmă declnului odată ce generaţiile successive nu mai sunt interesate de disciplina strămoşilor şi doresc o viaţă de huzur. Cum familia nu doreşte să încredinţeze managementul firmei străinilor, energia creatoare nu se poate reîmprospăta şi decandenţa este legată de capriciile biologiei.
Cultura familială japoneză în schimb este mai permisivă. Familiile japoneze nu sunt atât de stricte şi contactul cu străinii este astfel mai accentuat. Rezultă de aici că, trasnpusă în etica afacerilor, durata companiilor familiale japoneze nu este dependentă de capriciile felului în care natura selecteză aptitudinile urmaşilor. Dacă aceştia nu doresc să preia firma părinţilor succesiunea poate reveni unor experţi străini, neînrudiţi. Asemănator cu situaţia din China, dar nu atât de intens, familia franceză manifestă o coeziune puternică invers proporţională cu neîncrederea manifestată de străini. Neîncrederea se traduce printr-o slabă disponibilitate de asociere şi adaptare. O explicaţie rezidă şi în caracterul statal al societăţii franceze; caracter care a înăbuşit iniţiativa privată şi a creat un respect exagerat poate pentru scara ierarhică.
Fixaţi de perspective weberiană asupra birocraţiei vedem capitalismul doar ca pe un spaţiu al alienării, în care legăturile dintre oameni sunt rupe pentru a fi recompose la un nivel mecanic. Legăturile familiale şi căutarea prosperităţii, vedem, nu sunt neapărat incompatibile. La urma urmei ceea ce numi trafic de influenţă, nepotism, este efectul pervers al nevoii omului de a reinstitui familiaritatea. În cine poţi avea încredere decât în familie?! Dar dacă rapacitatea de clan distruge meritocraţia atunci ceea ce numim alienare- adică decuplarea competenţei de loialitatea biologică ar putea fi singura soluţie. Aşadar ruptura legăturilor oneroase determinate biologic de pe piaţa muncii şi recompunerea lor într-un spaţiu familial mai mare: acela al întregii societăţi. La urma urmei nu poţi locui toată viaţa cu părinţii.
Silviu Petre
sus
|
