Eseu

Conceptul kantian de libertate
 
 

TOM ROCKMORE

Kant has investigated the problem of freedom from a double perspective, moral and political. While Kant’s view on moral freedom became rather peripheral in our time, his notion of political freedom keeps being fundamental. Having as subject the analysis of the latter through what is called “perpetual peace”, this paper aims at arguing that, even if the Kantian problem of political freedom is still a central one, its Kantian solution is no longer attractive. Moreover, in my opinion, even the approach itself to this problem in Kant’s terms seems not to be anymore a proper one in the context of our increasingly globalized world.

Keywords: Kant, freedom, peace, federalism, morality

Kant a investigat problematica libertăţii dintr-o dublă perspectivă: morală şi politică. Dacă viziunea sa asupra libertăţii morale a devenit astăzi mai degrabă marginală, noţiunea lui de libertate politică prezintă încă un interes fundamental. Avînd ca subiect de analiză chestiunea libertăţii politice prin intermediul „păcii eterne”, lucrarea de faţă îşi propune să argumenteze că, în ciuda locului central pe care problema libertăţii politice continuă să-l deţină, soluţia kantiană nu mai este una atrăgătoare. Mai mult, în opinia mea, abordarea însăşi a acestei probleme în termeni kantieni pare a fi inadecvată in contextul lumii tot mai globalizate în care trăim.

Voi începe prin cîteva comentarii asupra teoriei morale a lui Kant, pentru a reveni apoi asupra ideii de pace eternă ca element central al concepţiei kantiene despre libertatea politică. Voi sugera că teoria sa este în esenţă neclară: nu este limpede dacă filosoful german optează pentru o abordare federalistă sau pentru una non-federalistă – fiecare dintre ele prezentînd dificultăţi – sau pentru pentru un gen de combinaţie a celor două. Voi arăta în continuare cîteva dintre dificultăţile abordării kantiene, cum ar fi ideea însăşi a analizei transcendentale şi supoziţia existenţei unei soluţii universale, independente de timp şi spaţiu. În ultimă instanţă, o „soluţie” care ignoră schimbările societale ale lumii noastre tot mai globalizate, dimensiunea economică a lumii moderne, va fi constitui ea însăşi o problemă.

Despre abordarea kantiană a moralităţii

Kant este un exemplu strălucit al filosofului dedicat analizei tuturor temelor filosofice pe un plan a priori, făcînd deci abstracţie fie de situaţia concretă, fie de schimbări ulterioare. Influenţa lui s-a menţinut puternică de-a lungul timpului, dar gradul ei de atractivitate diferă în funcţie de domeniu. Abordarea kantiană rămîne, probabil, încă actuală in epistemologie, care continuă să fie centrată în general pe teme kantiene, discutate in termenii distincţiilor şi adesea ai vocabularului lui Kant. Acest lucru este mai puţin evident în privinţa chestiunilor moralităţii şi a temelor asociate ei.

Kant era încredinţat că a rezolvat pentru totdeauna problema a ceea ce individul trebuie să facă. Dar, constatăm cu surprindere că strategia a priori de abordare a moralităţii nu prezintă nici un interes pentru posteritatea kantiană. Pe urmele lui Kant, dezbaterea referitoare la ceea ce „trebuie” să facem s-a divizat într-un număr tot mai mare de demersuri disparate care reflectă deseori concepţii diferite despre conţinutul sferei moralităţii, viziuni distincte asupra relaţiei moralităţii cu lumea în care trăim.

Schimbările sociale survenite de la Kant încoace nu au consolidat, ci dimpotrivă, au slăbit concepţia sa absolutistă despre moralitate. Justificarea principiilor utilizate pentru explicaţia celor mai variate genuri de acţiune prezintă şi astăzi interes. Dar, probabil că nimeni, cu excepţia cîtorva specialişti kantieni, nu mai are în vedere astăzi proiectul unei deducţii transcendentale. Ceea ce rămâne din moralitatea kantiană este o strategie al cărei rezultat, în afara cîtorva excepţii, pare a nu mai fi nici foarte interesant şi nici acceptabil sau de acceptat potrivit standardelor şi normelor existente.

La Kant, moralitatea este rezultatul aplicării teoriei sale epistemologice la domeniul practicii – o teorie bazată pe înţelegerea subiectului pur şi simplu ca un principiu epistemologic, atrăgînd după sine o analiză abstractă a posibilităţii cunoaşterii. Intenţionată a evita ceea ce Husserl avea să numească ulterior psihologism, această concepţie despre subiect este cu totul străină fiinţei umane finite. În evoluţia dezbaterii postkantiene, locul ei va fi luat de o concepţie mai bogată despre subiect şi tot mai apropiată de fiinţa umană finită, şi care ocupă deja un loc central în cadrul empirismului britanic, de exemplu, la Hume. Fichte joacă un rol cheie in această evoluţie.

Subiectul fichtean se dovedeşte a fi mai acceptabil, Fichte atrăgînd atenţia asupra unei înclinaţii naturale a subiectului spre realizarea progresivă a raţionalităţii prin intermediul activităţii umane într-un context social. În viziunea sa, libertatea îşi are originea în efortul al unuia sau mai multor indivizi de a depăşi îngrădirile asociate mediului lor în vederea propriei realizări în condiţii sociale concrete. Fichte dă în acest fel un răspuns parţial înţelegerii kantiene mai complexe, dar probabill mai puţin satisfăcătoare, a libertăţii umane. Kant priveşte libertatea ca o precondiţie a moralei în virtutea faptului că subiectul trebuie să fie liber să aleagă principiul diriguitor al acţiunii particulare. Libertatea politică este gîndită, dimpotrivă, nu ca o precondiţie, ci ca un rezultat ce urmează a fi obţinut într-un context social. Kant îşi descrie teoria privitoare la libertatea politică în versiunea sa a păcii eterne.

Kant despre libertate prin intermediul păcii eterne

Acest secol, aflat încă la începuturile lui, lasă impresia unei etape pline de confruntări de toate felurile, asemenea secolului trecut. Vremurile în care a trăit Kant au fost foarte diferite de ale noastre. Mulţi dintre contemporanii lui ca şi contemporani din ţări vecine, inclusiv Rousseau, credeau în ceea ce acesta din urmă numea proiectul păcii eterne. Ideea lui Rousseau era o reacţie la concepţia lui Charles-Irenée Castel, cunoscut mai bine sub numele de Abatele de Saint-Pierre. În critica adusă lui Ludovic al XIV la începutul secolului al optsprezecelea, Saint Pierre avansa o teorie a reformei constituţionale a monarhiei. El şi-a limitat proiectul iniţial al păcii universale doar la Europa. Opunîndu-se lui Hobbes, care avea în vedere uniunea în interiorul unui stat în scopul protecţiei indivizilor, Saint-Pierre sugera uniunea între state. Alegând federaţia, şi nu uniunea, el făcea o alegere între două posibilităţi care ulterior s-a dovedit a fi greu de realizat. Distincţia între federaţie şi uniune implică o opţiune în faţa căreia Kant continuă să ezite. Această opţiune defineşte şi astăzi problema modului în care ţări suverane urmează să colaboreze în scopul realizării păcii.

Teoria kantiană a păcii eterne este cunoscută dintr-o serie de lucrări de maturitate, cum ar fi „Ideea unei istorii universale dintr-un punct de vedere cosmopolit” (1784), anterioară Revoluţiei, şi mai apoi „Doctrina dreptului” (1790), „Pacea eternă: o schiţă filosofică” (1793) şi „Primele principii metafizice ale doctrinei dreptului” (1797). În „Ideea unei istorii universale dintr-un punct de vedere cosmopolit”, Kant sugerează că istoria umanităţii tinde către un scop ascuns, necunoscut indivizilor, dar care ţine de însăşi natura ei. Această natură conduce la realizarea efectivă a păcii eterne, iar dacă nu înfăptuieşte în realitate acest ţel, istoria poate fi privită în chip convenabil ca şi cum l-ar fi înfăptuit.

Supoziţia kantiană, făcînd apel implicit la ideea de progress social, constă în ideea că fiinţele raţionale se unesc într-o societate în care toate antagonismele sunt apoi depăşite prin intermediul unei „constituţii civile [sic] absolut drepte.”1 Aceasta reclamă şi relaţii între state ale căror „fricţiuni” sunt depăşite prin ceea ce Kant, anticipînd evoluţiile din secolul douăzeci, numeşte o ligă a naţiunilor.2

Potrivit lui Kant, dacă putem îmbrăţişa o formă raţională de politică pentru a ajunge la relaţii nu mai puţin raţionale şi între state, ne putem aştepta să realizăm planul secret al naturii prin intermediul păcii, „condiţie universală cosmopolită”.3 Datorită caracterului a priori al analizei lui Kant, nu este surprinzător că noţiunea sa de ligă a naţiunilor rămîne vagă. El continuă lupta cu această problemă în alte lucrări, de exemplu, în Antropologia sa (1798) unde, descriind societatea cosmopolită ca o idee regulativă, şi nu constitutivă, sugerează că putem tinde spre ea, fără însă a o realiza pe deplin.4

Contractul (social) ca fundament al statului: „Teorie şi Practică”

În ansamblul său, discuţia lui Kant privind pacea eternă şi multe dintre chestiunile principale dezvoltate de către el mai tîrziu sunt anticipate oarecum în analiza sa iniţială sumară a problemei. În textele ce vor urma Kant rafinează alte aspecte ale analizei lui care semnalează articolul ulterior despre „Pacea eternă”. Ideea kantiană centrală referitoare la istorie este aceea că un stat drept, dar probabil, nu şi fericirea, poate fi garantat printr-o constituţie raţională civică şi, prin urmare, absolut dreaptă. Prin „constituţie”, Kant înţelege o formă juridică a contractului social care, pentru Rousseau, întruchipează voinţa generală. Orice constituţie este prin definiţie un gen de contract. În „Teorie şi practică”, Kant îşi concentrează atenţia pe constituţia civică dreaptă, termen utilizat de el pentru ceea ce de obicei numim „contract social” şi rămas vag în explicaţia sa a istoriei. Această nouă discuţie este importantă în trei privinţe: mai întâi, aşa cum sugerează titlul, pentru înţelegerea relaţiei dintre teorie şi practică sau, mai exact, a legăturii dintre abordarea kantiană a priori şi experienţă; apoi, pentru înţelegerea reacţiei iniţiale a lui Kant faţă de Revoluţia Franceză; în sfârşit, această discuţie este relevantă pentru efortul său susţinut de a înţelege condiţiile păcii eterne.

În cele ce urmează mă voi concentra asupra ideii de contract.

Remarcile kantiene pe marginea ideii de contract (social) aduc în discuţie o noţiune dezvoltată deja de către Grotius, Hobbes, Locke, Rousseau şi alţii. Concepţia lui Kant asupra contractului pendulează între ideile lui Hobbes, pentru care starea conflictuală permanentă împiedică indivizii să se unească în societate în căutarea păcii; Locke, care vorbeşte de consimţămîntul explicit sau tacit al indivizilor de a intra în societate;5 şi Rousseau, care observă că în societate nu suntem liberi şi, deci, nici paşnici. Această concepţie este schiţată de Kant în secţiunea a doua a eseului său “Teorie şi practică”, în care îl critică în mod explicit pe Hobbes.

În De Cive, Hobbes oferă o formă timpurie, mai comprimată, a argumentării dezvoltate ulterior în Leviathan. Potrivit acesteia, legea naturală îşi are originea în doctrina biblică şi raţiune, contractul social, în legea naturală, iar formele de guvernămînt, ca şi datoriile suveranului (sau monarhului) absolut şi ale cetăţeanului, în contractul social. Renunţînd la terminologia timpurie a constituţiei civice drepte, Kant spune acum că societatea este creată prin intermediul unui contract şi că, spre deosebire de alte contracte, o societate (pactum sociale) se bazează pe o constituţie (constitution civilis). Contractele sociale unesc indivizii întru realizarea unor scopuri pe care ei le au efectiv în comun şi care sunt diferite de un ţel pe care ei trebuie să şi-l asume. Cel din urmă nu se regăseşte decît într-o societate care este concomitent o stare civilă (a civil state) sau commonwealth. O astfel de stare ilustrează acele relaţii între indivizi compatibile cu scopul cel mai înalt sau cu dreptul fiecăruia de a beneficia de ceea ce i se datorează şi de a fi protejat, prin lege, împotriva agresiunii celorlalţi.

Starea civilă, spre deosebire de starea juridică, se întemeiază pe trei principii. Primul enunţă că, întrucît scopul este raţiunea, şi nu fericirea, nimeni nu poate obliga pe altcineva să fie fericit. Al doilea spune că toţi indivizii au drepturi legale egale şi inalienabile care nu pot fi pierdute decît ca urmare a unui comportament infracţional. Cel de-al treilea principiu enunţă că orice privilegiu ereditar este exclus.Legea fundamentală îşi are sursa în voinţa poporului [Volkswillen], expresie utilizată de Kant pentru traducerea voinţei generale (volonté générale) a lui Rousseau, şi pe care el o nuanţează, observînd că este puţin probabil ca un popor întreg să atingă unanimitatea. În acest caz, un contract nu trebuie să existe şi nu poate exista în realitate deoarece, în terminologia kantiană, el nu este decît o idee a raţiunii care ghidează legislatorul, care trebuie să acţioneze ca şi cum fiecare cetăţean ar fi consimţit la lege.

De vreme ce orice lege este prin natura ei raţională, susţine Kant, cu un ochi spre Revoluţia Franceză, atunci, o dată încheiat, un contract nu poate fi abrogat, de exemplu, pentru a urmări fericirea pe o cale diferită, întrucît rezultatul ar fi pur şi simplu anarhia. Singurul caz legitim posibil este acela în care voinţa generală ar fi existat în mod efectiv, ceea ce este contrafactual. Kant este în dezacord cu Hobbes, pentru care suveranul nu are obligaţii contractuale faţă de popor. Spre deosebire de Hobbes, Kant susţine că, exceptînd constrîngerea, indivizii au drepturi inalienabile în raport cu şeful statului, cum ar fi dreptul de a face public dezacordul lor atunci cînd suveranul comite o greşeală.

Diferenţa dintre cei doi filosofi este una importantă. La Hobbes, apariţia societăţii din starea naturală se întemeiază pe dorinţa practică de protecţie împotriva violenţei. Kant, dimpotrivă, insistă asupra unei raţiuni a priori ca sursă a principiilor de asociere înzestrate cu forţă coercitivă asupra tuturor indivizilor. În locul simplei forţe, care nu este constrîngătoare, el plasează raţiunea, care este necesară şi, prin urmare, întotdeauna constrîngătoare. Motivul diferenţei de opinii este limpede. La Kant, alternativa forţei anulează legalitatea constituţiei. Pentru el, constituţia statului este un contract care, dacă este raţional, garantează cel puţin pacea, care este distinctă de fericire. Contractul este fundamentul statului şi, prin extensie, al relaţiilor dintre state. Un interes particular prezintă aici observaţia kantiană potrivit căreia un stat raţional trebuie, prin definiţie, să întruchipeze voinţa generală, implicînd deci unanimitatea în rîndul cetăţenilor. Dar, cum acest lucru este imposibil, orice stat trebuie să depindă de o majoritate, ceea ce înseamnă că nici un stat nu poate fi vreodată raţional. Este o concluzie care contrazice, de fapt, propria supoziţie a lui Kant potrivit căreia statul trebuie să întruchipeze raţiunea. Astfel, pe baza fundamentelor kantiene, teoria statului raţional nu reuşeste să treacă testul practicii, cercetată “în mod formal” de către Kant însuşi în acest text.

Doctrina kantiană a dreptului şi tema păcii

În „Doctrina dreptului” (1970), care precede „Pacea eternă”, Kant oferă o analiză sistematică interesantă în sine şi relevantă totodată pentru teme dezvoltate ulterior. El arată în mod clar că ideea de „drept” se întemeiază pe două presupoziţii: a acţiuna liber în conformitate cu o lege universală şi a acţiona într-un mod compatibil cu libertatea celorlalţi.6 Consecinţa, respectiv, că moralitatea reclamă o federaţie internaţională, decurge din acest principiu iniţial. Altfel spus, moralitatea personală a indivizilor conduce în cele din urmă la un drept internaţional universal, obligatoriu pentru toate statele presupuse a se fi asociat în mod liber într-o federaţie.

Tratatul kantian este extrem de interesant şi adesea foarte detaliat. El abordează, în trecere, varii subiecte, între care faimoasa definiţie kantiană a căsătoriei ca implicînd dreptul exclusiv al fiecăruia dintre parteneri de a utiliza organele sexuale ale celuilalt (§27), ce sunt banii? (§ 31) sau ce este o carte? (§31).Tema păcii eterne este abordată în trei locuri în acest text. În §53, unde Kant discută drepturile naţiunilor, distingînd dreptul de a declara război, drepturi în timpul războiului şi drepturi după război. În privinţa celor din urmă, Kant notează că scopul dreptului este să ne facă să uităm de război cu ajutorul unei „constituţii comune care instituie pacea eternă.”7

Acest pasaj arată că, în concepţia kantiană, războiul urmăreşte să clădească pacea eternă, şi nu pur şi simplu pacea sau amendarea unui presupus rău. Mai interesant este însă efortul lui Kant de a lega pacea de o „constituţie comună”, document vizînd, în principiu, toate părţile care, o dată ce au abandonat starea de natură, se încadrează statului. Ideea este dezvoltată în §61: „Pacea eternă şi un congres permanent al naţiunilor”. Aici, Kant utilizează termenul „stat”în diverse feluri şi aplică şi distincţia dintre starea naturală şi naţiune la relaţia dintre state. Aşa cum pacea este absentă în starea naturală, tot la fel realizarea sau aproximarea păcii eterne reclamă o „uniune de state” sau „un congres permanent al naţiunilor”. În analiza sa, Kant adoptă ca model preferat Statele Unite în virtutea faptului că, spre deosebire de relaţiile pasagere dintre statele europene, uniunea americană nu poate fi dizolvată. Diversele state europene par a fi un singur stat federal, observă Kant, dar aceasta maschează de fapt o realitate în care drepturile sau suveranitatea naţiunilor individuale au dispărut. În opinia lui, dreptul internaţional (sau cosmopolit) al naţiunilor nu poate fi instituit decît printr-o procedură civilă, opusă deci războiului. Cum va arăta ulterior în „Pacea eternă”, dreptul internaţional este similar moralităţii şi, de aceea, o dată ce optăm pentru el, creînd astfel dreptul cosmopolit (jus cosmopoliticum), a da înapoi ar însemna a merge împotriva raţiunii.

Un model de acest fel este prost ales din două motive. În primul rând, aşa cum avea să se dovedească ulterior, forma de federaţie reprezentată de Statele Unite poate fi dizolvată. Războiul Civil american, purtat cu succes tocmai pentru ca acest lucru să nu se întâmple, putea lua în mod nefericit o altă cotitură. Oricum, modelul american nu a supravieţuit, iar aceasta nu din motivul că nu a putut fi dizolvat pe căi raţionale, ci pentru că forţa a prevalat asupra forţei. Apoi, poate mai important, modelul american încalcă în fapt condiţia kantiană, precizată în „Pacea eternă” şi care enunţă că diferitele părţi ale federaţiei îşi conservă suveranitatea, deci şi autonomia, în cadrul unei entităţi mai largi. Într-un sistem federal ca cel existent in SUA, statele au anumite drepturi pe care şi le pot reclama în faţa guvernului federal, fără a-şi păstra însă întreaga suveranitate. Aşadar, pe baza criteriului suveranităţii, Statele Unite nu reprezintă o federaţie, ci mai degrabă o organizare „supra-statală”.

În concluzie, Kant ia în considerare problema dacă modelul păcii eterne este o posibilitate reală. Iar răspunsul său este următorul: avem cel puţin datoria a realiza pacea, atîta timp cît nu se poate dovedi că ea este imposibilă. Întrucît dintr-o perspectivă morală nu trebuie să existe război, datoria noastră este să acţionăm ca şi cum pacea eternă ar fi realizabilă. Concepţia lui Kant este clară, dacă nu în privinţa posibilităţii păcii eterne, cel puţin cu referire la ideea că pacea este dictată de către raţiune ca scop a ceea ce el numeşte ştiinţa dreptului sau politică in general. Kant încheie prin a arăta că ideea poate fi realizată într-o serie de etape „care se apropie constant de binele politic suprem – pacea eternă.”8

Gradualismul kantian este, evident, problematic. Ca bine politic suprem, pacea eternă este ceva pe care o putem într-adevăr aproxima, dar pe care nu o vom putea atinge niciodată. În realitate, nici o formă de pace pe care am putea-o realiza nu va reuşi să atingă ţelul final, iar aceasta pare a fi rezultatul nefericit al experienţei umane. Susţinînd că pacea eternă ca scop al proceselor politice nu poate fi realizată decît la sfîrşitul unui proces infinit, Kant admite, de fapt, că ea nu poate fi realizată cu adevărat niciodată sau, altfel spus, că ea este imposibilă. Prin urmare, argumentul kantian în favoarea păcii stă mai degrabă împotriva ei, decît s-o susţină.

Conceptele kantiene de federaţie, stat mondial şi „Pacea eternă”

Aşa cum se ştie, Kant este un practicant desăvîrşit al abordării sistematice în filosofie. În ciuda acestui fapt, textul în care el discută în detaliu despre „pacea eternă” este foarte nesistematic, dificil de interpretat şi lipsit de coerenţă. Incoerenţa nu poate fi atribuită doar neatenţiei, ci incapacităţii filosofului de a alege între alternative concurente, într-un cuvînt, incapacităţii lui de a se decide. O federaţie este alcătuită din state naţionale independente care îşi conservă suveranitatea, în vreme ce o guvernare mondială presupune un stat mondial ai cărui membrii renunţă, cel puţin parţial, dacă nu chiar complet, la suveranitate. În eseul său, Kant argumentează cu tărie, dar incoerent, atît în favoarea unei federaţii de state, cît şi a statului mondial – alternative incompatibile care conduc la dificultăţi în desluşirea şi evaluarea poziţiei sale.9

Acest eseu complex, cel mai detaliat efort kantian de a rezolva problema păcii, este divizat în articole preliminare şi articole definitive, fiind însoţit şi de două suplimente şi două anexe. Articolele preliminare din prima secţiune conţin comentarii pe marginea a ceea ce Kant numeşte stat independent şi, deci, liber şi suveran. Este descris apoi principiul non-intervenţiei, care enunţă că nici un stat nu trebuie să se amestece în problemele privitoare la constituţia sau la guvernarea unui alt stat. Aceste chestiuni presupun ataşamentul kantian faţă de ideea de stat naţional suveran, aşa cum exista la acea vreme, ataşament care va fi argumentat în cea de-a doua secţiune, unde sunt reluate „Articolele definitive ale păcii eterne dintre state”. O astfel de pace presupune existenţa unor state naţionale suverane. Iar Kant atrage imediat atenţia că, atîta timp cît este permanent ameninţată de războiate, această stare de pace trebuie „instituită în mod oficial”10 sau garantată într-un fel oarecare.

Primul dar şi o parte substanţială din „Articolele Definitive” sunt dedicate explicării soluţiei federative a problemei garantării păcii. În cel dintâi dintre aceste articole, intitulat „Constituţia civilă a oricărui stat trebuie să fie republicană”, Kant defineşte republica în termenii a trei principii: libertatea tuturor cetăţenilor, legislaţie unică şi egalitate juridică. O republică este prin definiţie un stat suveran; iar Kant, a cărui teorie republicană se întemeiază pe o constituţie derivată din aşa-numitul contract original, remarcă nevoia de a cerceta dacă această constituţie poate conduce la pace durabilă.

În remarcile din cel de-al doilea „Articol Definitiv”, intitulat „Dreptul naţiunilor trebuie întemeiat pe o federaţie de state libere”, Kant dezvoltă ideea sa a federaţiei de state libere ca singură modalitate de a garanta pacea eternă. El argumentează că naţiunile, care pot fi judecate asemenea indivizilor, trebuie să urmărească protecţia prin participarea la o federaţie de popoare. O federaţie este alcătuită din state separate, fiind distinctă de un stat internaţional. Modelul acestuia din urmă, în care statele sunt unite şi structurate în termeni de inferior şi superior, contrazice supoziţia originală kantiană.11 Spre deosebire de un tratat de pace obişnuit, care pune capăt unui război particular, o federaţie pacifistă, întemeiată pe un larg acord al naţiunior, urmăreşte să pună capăt tuturor războaielor. Justificînd această explicaţie, Kant spune că federalismul, în viziunea sa, se va extinde la toate statele, conducînd astfel la o pace durabilă. Argumentul lui pare a avea două faţete: o federaţie se va extinde inevitabil pentru a include toate statele; şi, întrucît este apărată de dreptul internaţional obligatoriu pentru toate naţiunile, federaţia va preveni permanent războiul. Dar, cum n-a existat niciodată o federaţie care să prevină permanent războiul şi, cum nu avem motive să credem că ea va exista vreodată, acest argument pare problematic.

Al doilea argument kantian în favoarea unei federaţii ca element necesar capabil să genereze pacea constă în ideea că dreptul internaţional nu poate fi interpretat ca un drept de a intra în război. Implicaţia este că războiul nu este şi nu poate fi o soluţie raţională. Şi totuşi, există divergenţe evidente asupra acestei chestiuni. Un exemplu îl constituie cea de-a doua fază a războiului din Kosovo, între 24 martie şi 10 iunie 1999, în care naţiunile NATO au susţinut că intervenţia lor armată a fost justificată de epurarea etnică practicată de Iugoslavia în Kosovo.

Un al treilea argument, din „Cel dintîi supliment: despre garanţia păcii eterne”, aduce în discuţie ideea dreptului internaţional care, spune Kant, „presupune existenţa separată a mai multor state independente învecinate”.12 Argumentul este relevant pentru respingerea posibilităţii dreptului internaţional ca fiind incompatibil cu guvernarea mondială sau statul global.

Până acum Kant a argumentat în favoarea unei federaţii de state naţionale, care nu este acelaşi lucru cu un stat internaţional. Acum, el îşi schimbă brusc strategia, pentru ca în partea finală a Celui De-al Doilea Articol Definitiv şi de-a lungul celui De-al Treilea Articol să susţină că numai un stat internaţional poate garanta pacea eternă. Singura cale prin care statele pot ieşi din starea conflictuală este, după Kant, statul internaţional, care se va extinde pentru a cuprinde toate ţările. El notează însă cu prudenţă că, întrucât ţările nu îmbrăţişează această idee, ea nu poate fi realizată. Prin urmare, tot ceea ce putem face este să ridicăm un zid împotriva violenţei prin intermediul unei federaţii. Dar, presupunând că este realizabilă, nici federaţia nu reprezintă pentru Kant o garanţie suficientă a păcii durabile – cel mult, ea poate preveni războiul.

Cel De-al Treilea Articol Definitiv al Păcii Eterne este dedicat „în mod oficial” demonstrării faptului că „Dreptul cosmopolit trebuie limitat la condiţiile ospitalităţii universale.”13 Cît priveşte ţelului păcii eterne, acest articol este important pentru inferenţa nedemonstrată făcută de Kant, după o analiză a ospitalităţii universale, de la ospitalitate la drepturi universale, deci, la guvernarea mondială sau statul mondial. Argumentul este următorul: existenţa ospitalităţii în toate colţurile globului pune în evidenţă o comunitate umană universală ca sursă a aşa-numitelor drepturi universale ale omenirii. În acest context, Kant susţine că ideea de drept cosmopolit „nu este una fantastică şi exagerată ci, mai degrabă, adaugă el, „o completare necesară la un cod nescris al dreptului politic şi internaţional, care devine astfel un drept universal al omenirii.”14

Acest argument pare a avea o dublă deficienţă. Deşi ar trebui să existe, poate, un astfel de cod, el nu a existat vreodată şi nici nu există în prezent. Aşadar, nu se poate conchide că în acest fel facem progrese spre pacea eternă. Într-adevăr, dacă, aşa cum susţine Kant, aceasta este o cerinţă necesară, atunci trebuie să admitem că, întrucît ea nu a fost întrunită până acum, pacea reală nu este deocamdată nici măcar o posibilitate practică. În plus, acest argument este în dezacord cu contraargumentul că, prin definiţie, dreptul internaţional (cosmopolit) este compatibil doar cu o federaţie şi, deci, incompatibil cu o guvernare mondială sau stat mondial.

În cele două suplimente (apendice), Kant discută relaţia dintre moralitate, care este practică, şi politică, a cărei esenţă este teoretică. Pentru el, pacea eternă este garantată de natura însăşi, adică de acţiunile unei Providenţe necunoscute.15 Această inferenţă este lipsită de orice dovadă. Interpretând Providenţa ca moralitate, Kant susţine că moralitatea şi politica nu sunt şi nu pot fi în conflict. El afirmă apoi că nimeni nu poate fi obligat să facă ceea ce nu poate face. Prima afirmaţie pare improbabilă. Căci, cum toate formele de politică se bazează întotdeauna pe moralitate de un gen sau altul, chiar dacă nu necesarmente pe genul de moralitate pe care se întîmplă să-l îmbrăţişăm, există întotdeauna o tensiune între formele politicii şi formele moralităţii. Afirmaţia din urmă este o versiune a unei teze timpurii susţinute de Kant în „Groundwork”, respectiv, că trebuie implică poate. Dar, nu rezultă că, dacă trebuie să fie pace eternă, ea trebuie să apară sau că va şi apărea.

Argumentul final avansat de Kant în favoarea păcii eterne se bazează pe conceptul său de drept internaţional, presupus, la rândul lui, de ideea kantiană de ligă a naţiunilor. În concepţia kantiană, o ligă a naţiunilor uneşte statele cu ajutorul dreptului internaţional, căruia statele i se supun de bună voie şi care le protejează în cazul agresiunii oricărui stat împotriva altuia. De aici, sugestia lui Kant privitoare la datoria noastră de a crea dreptul public ca relaţie juridică între state. Existenţa acestui drept, continuă el, va demonstra că ne putem apropia treptat de scopul păcii eterne. Supoziţia kantiană referitoare la eficienţa dreptului internaţional nu justifică totuşi concluzia că acesta va fi suficient sau că va contribui în mod substanţial la menţinerea păcii între state. O astfel de concluzie ar putea urma doar în condiţiile în care ar exista o supunere riguroasă în toate situaţiile, ceea ce până acum nu s-a întîmplat în istoria umană. În practică, statele puternice fac ceea ce vor, iar statele slabe fac ceea ce trebuie.

Pacea perpetuă este plănuită să dureze veşnic. În viziunea kantiană, viaţa pe pămînt merită trăită dacă şi numai dacă este posibil să facem progrese spre ţelul final al existenţei raţionale. Vorbind de datoria de a crea un stat bazat pe dreptul public, Kant spune că procesul construcţiei lui continuă la nesfîrşit, fără ca scopul final să poată fi vreodată atins – concluzie care corespunde rezultatelor experienţei. Seria impresionantă de organizaţii internaţionale create după cel de-al Doilea Război Mondial, incluzînd aici Organizaţia Naţiunilor Unite şi Curtea Internaţională de Justiţie, reprezintă într-adevăr un progres. Dar experienţa a arătat că aceste organizaţii sunt insuficiente pentru a garanta pacea mondială sau chiar pacea. Şi nu există nici un motiv să credem că, în ciuda eforturilor consistente ale multor oameni binevoitori, asemenea organizaţii vor conduce, pe termen scurt sau chiar pe termen lung, la realizarea unuia sau altuia dintre aceste scopuri. Şi, cum un proces de durată infinită nu poate fi niciodată încheiat, visul kantian al păcii universale pare a se derula dincolo de tărîmul realităţii .

Kant despre modelele federalist şi supra-naţionalist

Dificultăţile interpretării poziţiei lui Kant sunt probabil insurmontabile. S-a susţinut de către diverşi observatori că el apără concomitent conceptele de federaţie, de stat supranaţional şi ambele. Interpretarea este, în principiu, fără sfîrşit. Cele două modele, federal şi supranaţional ale abordării kantiene a păcii sunt diferite, incompatibile şi asociate unor dificultăţi semnificative, care par a nu fi fost soluţionate în practică niciodată. O ţară ca Franţa funcţionează pe baza unui model centralizat, supranaţional, în care diferitele regiuni şi interesele lor fireşti sunt dominate, ba chiar „inundate” de interese naţionale dominante. Statele Unite sunt o ţară clădită pe un model federal în care guvernul central tinde să eclipseze drepturile statelor. Această dificultate, deja evidentă în vremea ratificării Constituţiei Statelor Unite, nu a fost decât aparent soluţionată prin ideea că puterea ultimă nu rezidă nici în guvernul federal, şi nici în state, ci în popor, cum sugera James Wilson.16 Ea conduce la apeluri periodice la întărirea drepturilor statelor în descentralizarea şi diminuarea puterilor atribuite guvernului federal. Alte interpretări ale poziţiei kantiene sunt, de asemenea posibile, cum ar fi aceea potrivit căreia concepţia sa îmbină apărarea federalizării voluntare cu puterile coercitive.17

Pare rezonabil să comparăm analiza kantiană a priori a păcii veşnice cu experienţa istorică. Nu toate formele de federaţie sunt la fel de utile, dar, pentru Kant, liga naţiunilor este nu doar o cale, ci singura cale de a evita conflictul fratricid între state. El are în minte o federaţie în care fiecare stat membru îşi păstrează suveranitatea şi respinge acea formă a ei care presupune limitarea sau abandonarea suveranităţii. Experienţa istorică sugerează că federaţiile în care statele membre îşi reduc suveranitatea sunt susceptibile de a fi mai reuşite – potrivit unui set întreg de criterii – decât acelea în care suveranitatea este conservată într-o formă neschimbată.

Îndiscutabil, ţări precum Elveţia sau Statele Unite, ale căror părţi constitutive şi-au abandonat sau cel puţin şi-au restrîns suveranitatea, au avut mai mare succes în calmarea tensiunilor decît ţări ca Belgia şi Canada, în care tensiunile continuă să supureze. Sau, cazuri în mod evident eşuate cum ar fi Iugoslavia sau Uniunea Sovietică care au sfîrşit în dezintegrare.

Organizaţii internaţionale de felul Ligii Naţiunilor sau Organizaţiei Naţiunilor Unite, create în mod special pentru edificarea unor condiţii paşnice ale vieţii umane, pot fi înţelese în termenii ideii kantiene a promovării păcii universale prin intermediul unei federaţii de state independente care-şi conservă suveranitatea. Sub influenţa lui Kant a stat, probabil, apelul lui Woodrow Wilson la crearea unei ligi a naţiunilor, din faimosul său discurs din Congres (8 ianuarie 1918) la sfîrşitul primului război mondial.18 Chemarea lui Wilson la o „asociere generală a naţiunilor” avea să devină ulterior Liga Naţiunilor. Proiectată să promoveze cooperarea internaţională în vederea păcii şi securităţii, această Ligă s-a dovedit însă incapabilă să prevină agresiunea militară care a condus la cel de-al doilea război mondial. Încetîndu-şi activitatea pe durata războiului, ea s-a dizolvat in 1946 şi a fost înlocuită cu Organizaţia Naţiunilor Unite, care nu reprezintă altceva decît un nou efort în „soluţionarea” aceleiaşi probleme: prevenirea unui război viitor printr-un sistem de securitate colectiv.

În final, aş dori să semnalez două dificultăţi ale abordării kantiene a libertăţii morale şi politice într-o epocă a globalizării economice. Prima se referă la dificultatea tratării problemelor reale dintr-o perspectivă transcendentală. O astfel de perspectivă presupune că nu există decît o singură „soluţie” posibilă identificabilă în mod corect – supoziţie pur şi simplu falsă pe plan moral şi politic, unde există concepţii incompatibile despre binele uman. Întrucît opiniile noastre despre modul în care trebuie să ne comportam şi să organizăm contextul nostru social depind de supoziţii precedente privitoare la natura fiinţei umane şi a vieţii bune, nu văd nici o perspectivă a finalizării dezbaterilor, a încheierii lor printr-o singură soluţie „raţională”. A doua problemă vizează relaţia dintre contextul social şi concepţia despre libertate. Este o gravă greşeală să credem că putem anticipa toate aspectele relevante ale libertăţii umane printr-o analiză a priori.

Fiind esenţialmente socială, libertatea nu poate fi înţeleasă decît în termenii contextului social în care apare. Acest context s-a schimbat enorm de la Kant încoace. Will Kymlicka sugera că avem nevoie de o abordare globală a eticii. Ideea că pe măsura globalizării economice, etica trebuie să fie şi ea globalizată19, presupune ca de la sine înţeleasă globalizarea economică şi, deci, extinderea capitalismului liberal. Kant a fost contemporanul ascensiunii Revoluţiei Industriale. De atunci, lumea modernă a fost tot mai mult dominată de capitalism cu aspectele lui bune şi rele, dar care nu poate fi neglijat.

Aşadar, o dificultate în plus a explicaţiei kantiene a libertăţii constă în incapacitatea ei de a anticipa nevoia reală de a înţelege libertatea în lumina realităţii globalizării economice, care constituie astăzi forma dominantă a problemei lui Rousseau. Conchid prin a observa că, pentru Kant, ca şi pentru noi, în viitorul previzibil libertatea trebuie înţeleasă în relaţie cu globalizarea economică.

Traducere realizată de Cecilia Tohăneanu

TOM ROCKMORE - Profesor de filosofie la Universitatea Duquesne şi distinguished professor la McAnulty College, Tom Rockmore este preocupat de filosofia modernă - cu accent special pe cîteva teme şi figuri preferate ale idealismului german (Kant, Fichte, Hegel, Marx) - şi de filosofia continen-tală recentă (Heidegger, Habermas, Lukacs). Cărţile lui, multe dintre ele traduse în cîteva limbi, inclu-siv în română, explorează, între altele, epistemologia idealismului german (On Hegel's Epistemology and Contemporary Philosophy, Hegel’s Circular Epistemology sau Before and After Hegel: A Historical In-troduction, apărută şi în versiunea română în traducerea Ceciliei Tohăneanu) şi relaţia dintre filosofie şi politică (Heidegger and French Philosophy, On Heidegger's Nazism and Philosophy şi altele).

 sus