Arhiva

Arhivele Sfera Politicii
 

ZOLTÁN SIPOS

Materialul prezentat în acest număr este oferit de Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (ISPMN) din Cluj-Napoca.

 

In this issue of Sfera Politicii we are offering a new material, published with the courtesy of the Romanian Institute for Research on National Minorities (ISPMN) in Cluj-Napoca.

Masă rotundă (I)¹
Economie şi moralitate: Factori care influenţează conflictele interetnice din Secuime
text editat de Zoltán Sipos

La data de 20 Iunie 2009, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (ISPMN) a organizat o masă rotundă la sediul institutului din Cluj-Napoca. Tema mesei rotunde a fost dată de conflictele din două sate ale judeţului Harghita. Au participat ziarişti, cercetători, cadre didactice universitare şi un specialist în drepturile omului, toţi cei prezenţi având experienţă în analiza diferitelor aspecte ale relaţiilor interetnice din Secuime. Discuţia a avut drept scop definirea conceptelor şi paradigmelor ştiinţelor sociale care ar putea constitui o bază teoretică pentru interpretarea evenimentelor violente din cele două sate, precum şi în regiunea mai largă. Lista participanţilor în ordine alfabetică: Tímea BAKK-DÁVID ziarist, redactor al portalului Transindex, László FOSZTÓ, antropolog, cercetător ISPMN, István HALLER, membru al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, István HORVÁTH, sociolog, profesor universitar, Universitatea Babeş-Bolyai, preşedinte ISPMN, Tamás KISS, sociolog, cercetător ISPMN, Gergő PULAY, antropolog, doctorand Universitatea Central Europeană, Zoltán SIPOS, ziarist, redactor Transindex, Vilmos TÁNCZOS, etnolog, profesor universitar Universitatea Babeş-Bolyai, Catedra de Etnografie şi Antropologie Maghiară, Stefánia TOMA, sociolog, cercetător ISPMN.

Textul editat al dezbaterii a fost publicat în limba maghiară de portalul Transindex (11-12 august 2009).

Încercările instituţionale naţionale pentru integrare

Horváth István: – Putem spune că majoritatea comunităţilor rome din Secuime nu iau parte la procesele de instituţionalizare care ar putea însemna integrarea prin ajutor extern. Cauza este necunoaşterea limbii române, sau pot exista şi alte cauze, dar aceste comunităţi nu sunt conectate la programele globale, naţionale. Am condus o lucrare de diplomă din care reiese că, în judeţul Harghita, cele mai sărace comunităţi nu au mediator sanitar, deşi aici este cel mai mare pericolul de îmbolnăvire cu tuberculoză şi tot aici sunt cele mai multe decese din cauza unor boli sociale. Există mediatori sanitari doar acolo unde familiile mai înstărite de romi au posibilitatea de a intra în contact cu acest sistem. Despre aceste proiecte trebuie să ştim că nu produc miracole în ceea ce priveşte condiţiile de trai ale acestor comunităţi, dar pot iniţia un proces de conştientizare: autorităţile să fie mai atente la comunităţile de romi şi să trateze această chestiune altfel.

Haller István: – În urmă cu ceva timp, am participat la Liga Pro Europa la un proiect în cadrul căruia am cercetat mai multe comunităţi de romi din judeţele Alba, Sibiu, Harghita şi Mureş. Am remarcat că coloniile de romi din judeţul Harghita sunt mult mai neglijate, romii ştiu mult mai puţin despre lume, despre posibilităţi iar cauza este probabil, izolarea lingvistică. Ştiu că ONG-urile romilor din Bucureşti evită aceste judeţe pentru că nu pot comunica cu comunităţile de aici. În ultimii 2-3 ani au devenit poate mai interesaţi de judeţele secuieşti, dar efectele încă nu se simt. Nici ONG-urile maghiare nu se ocupă îndeajuns cu aceste probleme: în afară de Caritas, există foarte puţine organizaţii care sunt interesate de problemele comunităţilor rome.

Toma Stefánia: – Cele spuse sunt confirmate de o cercetare făcută în 2008, de către Institutul de Studiere a Problemelor Minorităţilor Naţionale. Printre altele am vrut să aflăm cât de des se întâlneşte angajatul primăriei cu diferiţi reprezentanţi ai comunităţii rome: cu mediatorii sanitari şi şcolari sau cu consilierii romi. Am comparat rezultatele din Harghita şi Covasna cu alte regiuni ale ţării şi a reieşit că în Secuime angajaţii primăriilor se întâlnesc mult mai rar cu reprezentanţii romilor – în cazul în care există asemenea reprezentant. În alte părţi media întâlnirilor era de mai multe ori pe lună – în Secuime se întâlnesc o dată pe lună sau şi mai rar. Putem deci deduce că nu există iniţiative, proiecte comune care să implice comunitatea romă şi diferitele instituţii.

Kiss Tamás: – În Transilvania, respectiv în România, trăiesc aproximativ 120 mii de romi, care vorbesc limba maghiară. La recensământ, 60 % dintre aceştia s-au declarat a fi maghiari. Majoritatea acestei populaţii, trăieşte în Secuime. Limba maternă a majorităţii romilor din Hargita-Covasna este cea maghiară – în afară de partea din vest a judeţului Covasna şi în parte bazinul Baraolt. Ei sunt acel grup, care nu vorbeşte altă limbă decât cea maghiară. După desfiinţarea stagiului militar obligatoriu acest lucru s-a agravat. În unele sate romii nu ştiu limba română nici cât să ceară o pâine într-un magazin. Eu sunt sceptic în legătură cu aceste proiecte, instituţii, implementări, mediatori: piaţa muncii are un rol mult mai important în integrarea comunităţii rome. În acelaşi timp trebuie să recunoaştem că economia de piaţă a dus la acea marginalizare la care au ajuns comunităţile rome în ultimii 18 de ani. Judeţele Harghita-Covasna sunt periferice din punct de vedere economic. O marginalizare precum cea din Sâncrăieni sau Bazinul Ciucului de Jos (Alcsík), în general, nu exista înainte de dezvoltarea economiei de piaţă.

Horváth István: – Nu sunt naiv, nu cred că aceste proiecte duc la o prea mare integrare a acestor comunităţi. Cred însă, că permit autorităţilor să aibă o altfel de atitudine, altfel de contacte cu comunităţile. Printr-un proiect – chiar dacă e adus din afară –, unde există un parteneriat cu autorităţile locale, se obligă autorităţile să acorde atenţie sporită, să urmărească evenimentele.

Kiss Tamás: – Ar trebui să recunoaştem că acele situaţii marginale, în care aceste comunităţi trăiesc, sunt produsele societăţii de consum, în cadrul căreia noi trăim bine. Societatea de consum „împinge” şi în termeni spaţiali marginalii în afara oraşelor mari, transferând problemele în alte locaţii, comunităţi. De exemplu, dacă în Bucureşti, Cluj sau Braşov au loc lucrări de reconstrucţie a oraşului, atunci aspectul străzilor devine mai îngrijit, cresc preţurile imobilelor, dar în acelaşi timp păturile sociale defavorizate sunt nevoite să părăsească aceste localităţi. Astăzi nu mai există familii rome în centrul Clujului şi acest lucru ni se pare firesc, dată fiind reconstrucţia oraşului. Numai că aceste pături sociale se mută în alte regiuni, mai periferice din punct de vedere economic, devenind astfel o problemă socială  pentru localităţile respective. Trebuie să admitem că aceasta este, într-o oarecare măsura, şi problema noastră. Tensiunile şi perspectiva unui conflict – chiar dacă pentru noi pare o problemă locală – nu sunt doar problema acestor comunităţi. Mi se pare nedrept ca aceste localităţi slabe, în regiuni pauperizate trebuie să se confrunte cu toate aceste probleme. După părerea mea, statul n-ar trebui să lase fără ajutor aceste comunităţi. Faţă de regiunile mai înstărite, acestea pur şi simplu nu dispun de resurse prin care ar putea răspunde la problemele sociale care aparent sunt probleme etnice. Din cauza aceasta, mi se pare nedrept când noi din Bucureşti sau Cluj îi numim pe secuii din Ciuc, rasişti. Chiar dacă ei sunt rasişti. E o nedreptate, pentru că răspunderea pentru situaţia creată nu este doar a lor, ci a mecanismelor sociale din ultimii 18 ani.

Tánczos Vilmos: – Există o doctrină liberală veche de câteva secole, în care mulţi au crezut după căderea comunismului. Acest crez se poate rezuma astfel: toţi oamenii sunt egali în faţa legii, în societăţile libere şi democratice toate problemele se rezolvă de la sine şi legitimitatea capitalismului bazat pe libera concurenţă nu poate fi pusă la îndoială. Putem vedea însă tot timpul că acest model nu funcţionează. Adevărul ce stă la baza credinţei liberale e pus la încercare atunci când vedem că în societăţile liberale, codificate de legi atotputernice, indivizi şi comunităţi ajung să trăiască în condiţii inumane, devenind vulnerabili. Dezvoltarea economiei în spiritul liberal nu ajunge: trebuie puse în funcţiune programe sociale, modele comunitare, ca viaţa perdanţilor acestei lumi noi şi frumoase să nu fie fără speranţă. Dar să rămân la subiectul nostru de astăzi: situaţia unor comunităţi de romi din secuime nu poate fi rezolvată fără programe sociale. Întrebarea este: obligaţia cui este acest lucru? A consiliului local, a consiliului judeţean sau a guvernului?

Sipos Zoltán: – Trebuie să admitem că cea mai mare forţă politică în Secuime este UDMR, deci ar fi responsabilitatea lor de a elabora o politică publică în acest sens. Pentru mine este inacceptabilă reacţia preşedintelui UDMR, Marko Bela, care spunea că aceste acte de violenţă sînt de fapt nişte cazuri penale izolate, care trebuie tratate ca şi atare. Declaraţiile lui Borboly Csaba, preşedintele consiliului judeţean Harghita au şi ele scopul de a transfera responsabilitatea la altcineva, când afirmă că problema ţine de competenţa prefectului.

Kiss Tamás: – Într-adevăr este aşa. E nevoie de un plan de dezvoltare a regiunii secuieşti, cu politici publice pentru comunităţile rome. Romii de aici vorbesc în mare parte limba maghiară şi dacă politicile la nivel guvernamental „ocolesc” regiunea, atunci formularea unor politici specifice este sarcina elitei maghiare şi a UDMR-ului. Din cauza specificului cultural, integrarea socială prin instituţiile maghiare ar avea un rol foarte important. Ar fi logic ca acei copii care vorbesc limba maghiară ca şi limbă maternă să fie incluşi în sistemul educaţional maghiar. Prin aceasta, chiar şi sistemul educaţional ar deveni sustenabil (viabil). Dar pentru aceasta ar fi nevoie de o strategie pe termen mediu şi lung. Şi ar fi extrem de important ca în timp ce ne gândim la problemele comunităţii maghiare, să avem în vedere şi problemele romilor care vorbesc limba maghiară şi au o identitate maghiară. l Eu văd însă aici, o problemă mai mare, structurală: UDMR în ultimii 12 ani participă la proiecte de mare anvergură – construcţii de drumuri şi săli de sport, renovarea de şcoli – încercând să favorizeze regiunile unde trăiesc maghiari. Dar în acelaşi timp nu s-a acordat prea multă atenţie elaborării unor politici publice regionale. Problema este că dacă elitele din secuime nu îşi însuşesc aceste probleme, nimeni nu le va rezolva.

Horváth István: – Aş avea un exemplu: la Universitatea Babeş-Bolyai acum câţiva ani au început să se aloce locuri pentru candidaţi romi, conform ideii de discriminare pozitivă. Cea mai mare parte a acestor locuri au fost alocate la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, aceasta având şi linie de studiu în limba maghiară. De 8-9 ani un singur student rom, care a crescut în orfelinat, a profitat de această posibilitate. Aceasta, în pofida faptului că la linia de studiu în limba română locurile nu numai că se ocupau, dar de regulă câţiva romi intrau şi la locuri „normale”, cu admitere. Aceasta înseamnă că în comunităţile de romi vorbitoare de limbă maghiară nu există nici măcar o idee legată de modul în care se poate realiza această mobilitate educaţională. Este un exemplu concret pentru faptul că nu se profită nici de politicile publice deja existente. În alte locuri există organizaţii care ajută elevii, pentru că sunt sigur că nu a fost ideea conducătorului comunităţii rome din judeţul Bistriţa-Năsăud ca 2-3 copii trebuie să dea în fiecare an la facultate. Prorectorul UBB, Magyari Tivadar povesteşte cum în fiecare an îl sună liderii romi şi încearcă să facă lobby pentru o altă repartizare a locurilor. Desigur nu înţeleg sistemul, dar ştiu că există un asemenea proces şi încearcă să-l influenţeze. Instituţiile au o reprezentare poate puţin naivă în comunitate, dar oamenii văd că există o politică publică şi că pot să o folosească.

Situaţia economică a romilor. Migraţia

Haller István: – La Sânmartin, primul lucru a fost să aflu din ce trăiesc romii de acolo. Vara culeg ciuperci şi coacăze şi au nevoie de cai pentru că fac transport cu căruţa. În lunile de iarnă însă nu prea au din ce trăi. Primăria nu le asigură nici ceea ce este obligatoriu prin lege, de exemplu lemne de foc. Muncesc cu ziua şi sunt plătiţi în natură, primesc cartofi – pe care îi vând la marginea drumului, pentru a obţine bani.

Horváth István: – La Sâncrăieni romii trăiesc în mare parte din culesul fructelor de pădure. Zilierii sînt puţini pentru că în sat se poate găsi mână de lucru. Cumnatul meu a dat de lucru unui rom şi tot satul era mirat de ce angajează un rom când poate găsi cu aceiaşi bani şi zilieri maghiari.

Tánczos Vilmos: – Punctul meu de vedere este că o parte considerabilă din populaţia Ţinutului Secuiesc devine tot mai săracă iar acest lucru nu este o caracteristică doar a unor comunităţi rome. În ultimii ani şi în rândul maghiarilor există o foarte mare insecuritate existenţială. Am auzit în Miercurea Ciuc, că totuşi este mai bine la Cluj, pentru că acolo sunt totuşi posibilităţi de angajare. Dacă astăzi în Miercurea Ciuc cineva este concediat, atunci situaţia existenţială a familiei sale, devine disperată.

Kiss Tamás: – În ceea ce priveşte migraţia, cea mai importantă diferenţă între cei din Secuime şi alte părţi ale ţării este că pentru aceste comunităţi singurul canal de migraţie este către Ungaria. Aceasta era un avantaj la început – când românii încă nu migrau în Europa de Vest –, dar acum constituie un dezavantaj extrem de mare. Pentru maghiarii din Secuime, aceste canale de migraţie către Ungaria sunt foarte stabile. Pentru localnici este foarte uşor să obţină un loc de muncă în Ungaria, foarte des antreprenorii (de exemplu în domeniul construcţiilor) din sat sunt cei care organizează reţelele de migraţie. Însă romii nu fac parte din aceste reţele. Nu există reţele de migraţie pentru romi. Ei sunt practic în aceeaşi situaţie ca şi maghiarii din Secuime la începutul anilor ‚90: mulţi îşi încep „cariera” de muncitor pe Piaţa Moszkva din Budapesta.²

Modele locale de convieţuire. Ce s-a schimbat?

Sipos Zoltán: – Din relatări media un cititor oarecare poate înţelege că există o comunitate de 2000 de suflete care lucrează, respectă legea ş.a.m.d. şi există 200 de persoane care fură de la primii. Or asta mi se pare inimaginabil, în Sâncrăieni locuitorii nu sunt atîâ de bogaţi încât să poată întreţine pe termen lung 10 % din populaţie. E evident că a existat un model de convieţuire între cele două comunităţi, dar se pare că ceva s-a schimbat. Oare de ce?

Tánczos Vilmos: – În Secuime, după ‚89, romii comit în continuu furturi revoltătoare: la Tuşnadu Nou producătorul a sădit primăvara cartofii, dar a aşteptat în zadar să iasă din pământ, pentru că romii au furat imediat sămânţa. În Caşinul Nou mi s-a povestit că nu se pot trimite la cumpărături copii mici: romii le fură banii. În această localitate se mai întâmplă ca pensiile să fie furate imediat de la bătrâni neajutoraţi. În alte sate din regiune Caşini există plângeri din cauză cailor unor romi: caii intră pe păşuni sau chiar ogoare, dar nimeni nu are curaj să spună ceva. Aceste lucruri nu existau în comunism. Oare ce s-a schimbat? Pe de o parte situaţia economică s-a schimbat: în anii ‚90 s-au desfiinţat colectivele, deci  nu se fură din proprietatea comună, ci gospodarii sunt afectaţi în mod personal. Pe de altă parte, în ultimele decenii numărul romilor care trăiesc în satele din secuime s-a înmulţit considerabil. Alt aspect este o criza morală: diferenţa între venituri este nejustificat de mare. Munca este devalorizată. Vechile modele de convieţuire care în trecut s-au dovedit a fi eficiente, au devenit anacronistice. Satele din Sîşi întreţineau romii. Ei umblau prin sat vânzând preşuri făcute din papură, coşuri din nuiele, mături, fructe de pădure, şi acceptau orice în schimb. Am auzit odată la Sâncrăieni cum o femeie roma cerea pomană în acest fel: „Daţi-mi ceva că vă plăteşte Domnul, că noi suntem ţiganii voştri!” Bătrânii şi astăzi dau câte o bucată de pâine, cartofi sau măcar nişte mere dacă văd o femeie romă cu mulţi copii. Ştiu desigur că prin pomană nu se rezolvă problema, dar consider o problemă de mentalitate faptul că în zilele noastre, în satele din Secuime a devenit foarte restrânsă acea pătură socială care e dispusă să ajute romii, conform acestor modele vechi de convieţuire. Cândva am auzit o discuţie între două cumetre: una cerea seamă în numele lui Hristos de ce umblă la biserică dacă nu îi ajută pe aceşti oameni nevoiaşi? Răspunsul era crâncen, cel al lumii moderne: „Când îi văd pe ăştia închid poarta, nu vreau să aud de ei!” Trebuie acceptat deci că în lumea noastră alienată modelele vechi, patriarhale nu mai funcţionează. Prin urmare este nevoie de alte modele. Rezolvarea practică a problemei nu poate fi una generală, pentru că situaţia comunităţii rome diferă de la sat la sat, sau chiar există diferenţe şi între diferite comunităţi care trăiesc într-un sat. Să privim regiuneaBazinul Ciucului de Jos  putem vedea că în Plăieşii de Jos maghiarimea este îmbătrânită, iar hotarul este imens. De aceea maghiarii au nevoie de romi la muncile agricole. Situaţia din Sâncrăieni este total diferită: aici populaţia nu este îmbătrânită, oferta de forţă de muncă este mai mare şi oraşul este mai aproape. În acelaşi timp există diferenţe mari şi între comunităţi de romi: între corturari şi „ţiganii de vatră” – cei din urmă se integrează mai uşor. Problema este de regulă, cu corturarii. În Sâncrăieni populaţia roma este mai mare decât cele 200 de persoane despre care se vorbeşte în presă. Nu erau toţi afectaţi de incendieri: aceasta era limitată la o aşezare a corturarilor unde acum câţiva ani erau doar 3-4 colibe, dar care acum s-a mărit la 12-15 case. La marginile satului sunt şi alte comunităţi de romi, care s-au integrat bine şi muncesc. Nimeni nu s-a atins de ei. Trebuie menţionat că sărăcia corturarilor care trăiesc la Sâncrăieni şi în alte câteva sate din regiunea Bazinul Ciucului de Jos, inimaginabilă în altă parte. Vizitatorul rămâne stupefiat când vede un copil suferind de foame.

Horváth István: – Să nu uităm, că mesajul protocolului de la Sânmartin este că aceasta nu mai este problema noastră. Să plece de aici, să fie problema altora. Localnicii au reuşit să excludă complet o comunitate.

Haller István: – Eu nu aş idealiza relaţiile între romi şi maghiari de-a lungul istoriei. Odată, de exemplu, la Suseni mi s-a povestit cum au scăpat în anii ‚60 de comunitatea romă: romii lucrau alături de secui în cooperativă şi maghiarii au avut ideea să lase câteva grinzi în curte. S-au gândit că dacă romii văd grinzile, poate le fură. Asta s-a şi întâmplat. S-a adunat satul, au condamnat la moarte romii, au aţintit asupra lor puştile de vânătoare şi le-au zis: ori plecaţi din sat, ori vă împuşcăm. Desigur, romii au ales să plece din sat. În general, în sate erau tolerate câteva familii de romi, ca să cureţe latrina sau să repare oalele, dar relaţia era departe de a putea fi idealizată.

Tánczos Vilmos: – Ar trebui cercetat cu metode antropologice, etnografice care sunt modelele de integrare. Pentru că există asemenea modele. De exemplu, unchiul meu avea cumătru rom şi el vorbea despre aceasta foarte deschis. Mentalitatea satului tolera acest lucru. Nu spun că mai demult nu erau probleme, dar comunitatea nu rezolva aceste situaţii cu incendieri.

Horváth István: – Când situaţia a devenit tensionată, primarul din Sâncrăieni a chemat trupele antiteroriste şi le plimba acolo unde stăteau romii. Poliţiştii comiteau tot felul de abuzuri, dar sentimentul sătenilor era că autorităţile au făcut ceva, au intervenit.

Haller István: – În ‚94 poliţia a început să adune din când în când romii din cătune, i-au dus la sediu şi îi băteau sau în cel mai bun caz trebuiau să facă curăţenie în secţia de poliţie. Făceau razii din acestea ilegale, dar populaţia văzând că intervin autorităţile, nu mai simţea nevoia să incendieze casele romilor.

Posibilitatea acţiunilor individuale

Horváth István: – Întrebarea este de ce nu au făcut demersuri individuale sătenii? Oare cât ar fi costat un demers – denunţ pentru violarea proprietăţii, plângere penală, contactul permanent cu autorităţile – în comparaţie cu opţiunea de a cumpăra cuiva 5 litri de pălincă?

Haller István: – Interesant, dacă mergem la tribunalul din judeţul Mureş, atunci putem vedea că 90  % dintre procese sunt chestiuni legate de terenuri, din judeţul Harghita: un gard a fost pus cu 20 de cm mai încoace, un moştenitor nu este mulţumit, etc. Se judecă timp de 7-8 ani pentru asemenea lucruri, dar nu sunt în stare să depună o plângere pentru violarea proprietăţii. Trebuie depusă doar o singură foaie de hârtie, restul e treaba procuraturii. În schimb, incendiază. Ar trebui să decidem dacă România este stat de drept sau ne întoarcem în Evul Mediu şi fiecare îşi face singur dreptate.

Bakk-Dávid Tímea: – După câte ştiu, în Sânmartin s-au făcut multe denunţuri de-a lungul anilor şi locuitorii s-au săturat de faptul că nu s-a rezolvat nimic: autorităţile nu au anchetat cazurile sau dacă da, romii erau amendaţi. Aceste amenzi nu au fost plătite, pentru că respectivul n-a avut din ce să plătească, iar după 2 ani se prescriau.

Haller István: – Din păcate, în Secuime nu există organizaţii pentru drepturile omului care să ajute oamenii în contactul cu autorităţile. UDMR-ul a format o uniune pentru apărarea drepturilor foarte interesantă, care tocmai în aceste cazuri nu asigură apărarea drepturilor. Ar trebui să susţină oamenii cu consiliere juridică ca să poată apela chiar şi la Strassbourg, dacă e nevoie. Romii şi-au format aceste organizaţii, maghiarii nu. Eu iniţiez din când în când, din oficiu, câte un dosar legat de cazuri de discriminare în comunitatea maghiară.

Nuca de cocos sau cum e să fii lider rom

Bakk-Dávid Tímea: – În Sânmartin am avut sentimentul că romii degeaba au un lider care este considerat partener de către maghiari, organizaţiile romilor sau chiar de către primar, el nu are legitimitate, nu are influentă în cadrul comunităţii. Cred că aceasta este o problemă majoră: din cauza aceasta conflictul nu se va rezolva nici dacă se va ajunge la o înţelegere.

Kiss Tamás: – Aceasta se întâmplă foarte des, când comunitatea nu este stratificată în aşa fel încât să fie posibilă apariţia unei elite, întreprinzători sau orice altă autoritate care ar putea organiza comunitatea.

Horváth István: – Afro-americanii îi numeau nuci de cocos: în exterior sunt negri, dar înăuntru sunt albi.

Kiss Tamás: – La baza puterii lor din cadrul comunităţii rome stă un mandat care însă provine din afara comunităţii. De exemplu, odată, în cadrul unei cercetări de teren,  am întâlnit o „nucă de cocos” care era informatorul poliţiei. El ţinea legătura cu primăria şi tot prin el se colecta taxa radio-tv. Puterea lui provenea din faptul că prin el controla primăria munca obligatorie depusă în interesul comunităţii, deci puterea lui nu provenea din comunitate, ci dintr-o înţelegere dintre comunitate şi societate.

Fosztó László: – Există o diferenţiere în acest sens: lider extern şi lider intern. În multe cazuri cei care ţin legătura cu „albii” devin lideri externi din propria iniţiativă şi aceste persoane nu sunt neapărat cei mai apreciaţi lideri din cadrul comunităţii. Pentru că de ce şi-ar asuma această responsabilitate cineva care e respectat în comunitate, care are relaţii bine conturate, familie şi respect în comunitate? Ignacy-Marek Kaminski într-un studiu din Polonia descrie diferenţa între liderul intern şi cel extern: cu cât un lider extern are mai mult succes, cu atât mai mult pierde posibilitatea de a fi un lider intern.

Haller István: – În momentul în care un lider rom nu dansează aşa cum îi cântă autorităţile, acestea rup orice legătură cu el. Am avut o cunoştinţă, un lider rom, care trăieşte la Tuşnad şi are în jurisdicţie Plăieşii de Jos şi mai multe sate. Când am fost la Mărtiniş, l-am sunat să vină cu mine. A venit cu mine la poliţie şi din acel moment poliţiştii au refuzau să discute cu el. Din momentul în care nuca de cocos nu se comportă ca atare, autorităţile o ignoră. Din păcate,  liderii romi sunt constrânşi de autorităţi să devină nuci de cocos. De aceea există situaţii precum cea de la Mărtiniş, pentru că autorităţile mizează pe faptul că romii nu au nicio susţinere, cu ei se poate face orice. Acum însă, la câteva zile de la incident a apărut în sat un funcţionar public cu rang de secretar de stat şi a declarat că şeful poliţiei trebuie să vină la faţa locului, şi a şi venit din Miercurea Ciuc. Aceasta nu a fost pe placul poliţiştilor de acolo.

De ce tocmai acolo şi de ce tocmai acum?

Kiss Tamás: – Dacă vrem să ştim unde sunt posibile asemenea conflicte, atunci pe lângă modelele de convieţuire între comunităţi trebuie să privim şi procesele de migraţie internă şi segregare teritorială. Dacă comparăm Ungaria cu România, putem vedea că în Ungaria migraţia internă (de la sat la sat, sate) era mult mai intensă. Oamenii se mutau dintr-o regiune în alta, din localităţi periferice spre localităţi cu infrastructură mai dezvoltată, într-un ritm inimaginabil pentru români. Şi invers, păturile sociale care alunecau în jos, se mutau în sate rămase goale, în regiuni periferice. Acest fenomen a dus la situaţia de astăzi din Ungaria, unde există sate şi microregiuni cu populaţie majoritar romă. Această tendinţă deocamdată nu se regăseşte în Secuime sau în alte părţi ale României – cu toate că regiunea cândva locuită de saşi este o excepţie. Apaţa este un exemplu foarte bun în sensul că, deşi populaţia romă în timp a depăşit 40, 50 şi chiar 60 %, există aici o populaţie de altă etnie, care nu intenţionează să plece. În Ungaria din asemenea regiuni, maghiarii şi populaţia romă, cu o mobilitate mai ridicată, pleacă. Migraţia internă şi segregarea teritorială puternică din Ungaria nu se poate explica doar prin mobilitatea mai ridicată a populaţiei. O altă cauză este că din anii ‚80, în Ungaria, exista o oarecare autonomie la nivel local: rezolvarea problemelor sociale şi iniţiativele de politică locală erau lăsate în parte la latitudinea conducerii locale. Localităţile mai puternice au încercat să „împingă” problemele lor sociale în afara hotarelor administrative. Nu trebuie să ne gândim la politici discriminatorii, mutări abuzive. De multe ori poate avea un asemenea efect şi un program de reconstrucţie a oraşului efectuat cu cea mai bună intenţie. Dintr-un studiu de caz din Bucureşti reiese că romii au fost nevoiţi să plece dintr-un cartier tocmai pentru că administraţia locală a renovat locuinţele care înainte erau în afara legii. De asemenea se poate vedea că Braşovul îşi rezolvă problemele sociale în detrimentul satelor înconjurătoare, iar comunităţile de romi de la Apaţa sau Săcele sunt tot mai mari. Este foarte posibil ca acest proces – prin care administraţiile locale mai puternice încearcă să-şi rezolve problemele sociale în detrimentul administraţiilor mai slabe – să se accelereze. Piaţa şi mecanismele pieţei vor accentua procesul. De la Cluj la Târgu-Mureş şi Miercurea Ciuc, romii sunt nevoiţi să plece din centrele oraşelor. Întrebarea e unde apar problemele, cum se poate localiza conflictul? Merită regândit cazul localităţilor Tărlungeni sau Apaţa, localităţi care în opinia publică, în viziunea ONG-urilori rome şi din punctul de vedere al presei sunt pe harta conflictelor roma-maghiare. Nu încape îndoială, problemele din aceste localităţi au fost agravate de politica oraşului Braşov (şi/sau mecanismele pieţei), în urma cărora comunităţii roma de acolo i s-au alăturat indivizi veniţi din Braşov care nu erau integraţi deloc în obiceiurile care stăteau la baza convieţuirii romilor şi a celorlalte comunităţi locale. Când vorbim despre conflictele dintre maghiarii şi romii din aceste localităţi, nu putem uita faptul că Braşovul şi-a rezolvat problemele în detrimentul acestor comunităţi. În viitor se poate aştepta ca acest model de rezolvare a problemelor să câştige teren. Se poate ca în anumite părţi ale Transilvaniei să apară microregiuni marginalizate, la fel ca şi în Ungaria. Nu încape îndoială că aceste microregiuni marginalizate o să producă segregări etnice. După părerea mea, conflicte violente o să apară în acele localităţi în care încă nu se ştie unde duce restructurarea teritorială şi cea etnică. În localităţile unde există multe resurse nu o să vedem, sau o să vedem mai rar conflicte. Aceasta pentru că prin mecanismele pieţei şi resursele proprii acestea o să fie capabile să rezolve problemele în mod mai „elegant”, cumpărând sau construind locuinţe sociale în afara graniţelor administrative. La fel, în localităţile marginalizate – mai înainte a fost amintit Caşinul – nu trebuie să ne aşteptăm la un conflict. Dacă rămânem lângă Braşov, atunci acesta este cazul din Zizin: în 1995 Zizinul era un sat unde locuiau maghiari şi romani, cu o comunitate romă care trăia separat. Astăzi romii s-au mutat în sat, preţul imobilelor se apropie de zero, populaţia ne-romă fuge de aici. Soarta Zizinului e pecetluită. În Tărlungeni însă, încă se mai dispută raporturile de forţă. Ne putem aştepta la un conflict în acele locuri unde nu există resurse pentru rezolvarea „elegantă” a problemei, însă comunitatea ne-romă (în unele cazuri sunt şi romi în aceste comunităţi) nu s-a erodat în aşa fel încât să nu încerce preluarea iniţiativei, chiar şi prin metode violente. Tipice, din acest punct de vedere, sunt satele din microregiunea Ciuc care mută comunităţile rome dintr-un hotar în altul. Fără o strategie regională, aceste comunităţi nu pot rezolva problema. Când comparăm Romania cu Ungaria, pentru mine popularitatea crescută a Jobbik³ şi sentimentele anti-rome au ca sursă o competiţie între două clase sociale, pentru resurse bugetare. Există în Ungaria o clasă de mijloc în decădere, precum şi o clasă inferioară predominant de romi (sau o clasă socială identificată cu romii) care trăieşte în mare parte din ajutoare sociale. Aceste două clase se luptă pentru obţinerea ajutoarelor sociale, aceasta este cheia sentimentului anti-rome. Clasa de mijloc în decădere crede că statul ar trebui să garanteze pentru ei sistemul de bunăstare şi să îi protejeze de efectele negative ale economiei de piaţă. Dar statul îi ajută pe romi. De altfel, aceasta era motivaţia celor care au votat cu „nu” la referendumul despre acordarea cetăţeniei maghiarilor de peste hotare. De aceea, unii spun că între cei care votează Jobbik şi cei care au votat „nu” la referendum există o suprapunere. În România există însă o diferenţă enormă faţă de Ungaria: aici clasa de mijloc nu are pretenţii în legătură cu ajutoarele sociale acordate de stat. În România cei care aparţin acestei categorii sociale ştiu că nu au ce să aştepte din partea statului, o bunăstare relativă poate fi atinsă doar prin propriile forţe. Pentru milioane de români ridicarea nivelului de trai înseamnă munca în străinătate, dar în acelaşi timp ştiu că în caz de boală sau accident se pot baza doar pe familie sau comunitatea mai restrânsă. Celor ce lucrează legal în România le e foarte clar că aici există doar pe hârtie sistem sanitar gratuit, pentru că medicamentele compensate se epuizează în prima săptămână a lunii. Însă în Ungaria, în ultimii 18 de ani, lucrurile au stat altfel şi asta a dus la sentimentele anti-rome de astăzi.

NOTE

ZOLTÁN SIPOS - ziarist, redactor Transindex. 

 sus