Semn de întrebare

Semn de întrebare
Interviu cu Gisèle Sapiro realizat de Camelia Runceanu
 

1. Spuneţi că apariţia scriitorului modern are drept fundament o redefinire a noţiunii de responsabilitate. Această noţiune implică o judecată, a cui? Responsabilitate faţă de cine sau faţă de ce?

2. Dacă odată cu procesele împotriva intelectualilor după eliberare, scriitorul recapătă şi se bucură de o mai mare putere, în cartea dvs., La Guerre des écrivains [Războiul scriitorilor], arătaţi că dezbaterile asupra responsabilităţii scriitorilor presupun utilizarea unor criterii care fuseseră deja utilizate. De ce schimbare putem vorbi, în ce constă ea, după razboi şi ce persistă??

3. Sartre este deseori menţionat în România pentru a fi cauţionat regimurile comuniste.

4. În textul dvs. din Actes de la recherche en sciences sociales, numărul despre „angajări intelectuale”, distingeţi mai multe moduri de intervenţie politică. Ce forme poate lua angajarea politică a intelectualilor?

5. Aceste tipuri de angajare se distribuie în funcţie de tipul de activitate intelectuală. Dar putem vorbi şi de o repartiţie în funcţie de discipline?

6. Diferitele forme de angajare pot coexista? În ce condiţii putem vorbi de o contradicţie?

7. Intelectualii îşi definesc propria independenţă în raport cu lumea politică sau în raport cu lumea afacerilor. Ca semn al autonomiei se invocă succesul la public. Recursul la mass-media ar trebui considerat atunci un semn al autonomiei sau al absenţei acesteia?

Gisèle Sapiro - directoare de cercetare la CNRS (Centrul de sociologie europeană) şi predă la École des Hautes Etudes en Sciences Sociales. Au-toare a cărţii La Guerre des écrivains. 1940-1953 [Războiul scriitorilor. 1940-1953], Paris, Fayard, 1999 şi a numeroase articole în domeniul sociologiei literaturii, traducerii şi a sociologiei intelectualilor. A coordonat singură sau în colaborare mai multe volume colective: Pour une histoire des scien-ces sociales, Paris, Fayard, 2004; Pierre Bourdieu, sociologue, Paris, Fayard, 2004; Translatio. Le marché de la traduction en France à l’heure de la mondialisation, Paris, CNRS Éditions, 2008; Les Contradictions de la globa-lisation éditoriale, Paris, Nouveau monde Éditions, 2008; L’Espace intellec-tuel en Europe. De la formation des Etats-nations à la mondialisation. XI-Xe-XXIe siècles, Paris, La Découverte, 2009; şi numere ale unor reviste, dintre care cel mai recent tratează despre angajarea intelectualilor, «Engagements intellectuels», Actes de la recherche en sciences sociales, 176-177, 2009. În prezent pregăteşte o carte despre responsabilitatea scriitorului (La Responsabilité de l’écrivain, urmează să apară la Paris, Albin Michel).

În urma conferinţei susţinute la Institutul francez pe care o publicăm aici, i-am solicitat lui Gisèle Sapiro, directoare de cercetare la CNRS (Centrul naţional al cercetării ştiinţifice) şi la Centrul de Sociologie Europeană din cadrul Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Paris) un interviu pentru a dezvolta câteva din ideile care revin în textul comunicării sale care va apărea în numărul următor al revistei Sfera Politicii (nr. 140, octombrie 2009). Întrebările noastre au avut în vedere de asemenea temele tratate în cele mai recente studii ale sale¹, îndeosebi angajarea politică a intelectualilor şi responsabilitatea scriitorului

1. După cum a explicat Michel Foucault, apariţia funcţiei-autor ca principiu de clasificare a textelor este legată, din punct de vedere istoric, de responsabilitatea penală. În Franţa, ea a fost introdusă în legislaţia regală în 1551, cu edictul de la Chateaubriant care instituia ca obligatorie înscrierea numelui tipografului şi al autorului pe toate publicaţiile. Scriitorii au acceptat acest principiu de paternitate nu doar pentru a revendica proprietatea operelor lor, ci şi pentru a elabora o etică a responsabilităţii lor distincte de cea a responsabilităţii penale. Fiind caracteristică profesiilor liberale, această etică a responsabilităţii se situează între responsabilitatea penală, care priveşte societatea în Întregul  ei, şi responsabilitatea civilă care se referă la client. Dar aceste domenii nu sunt clar delimitate în meseria scriitorului în care nu există reguli de deontologie profesională şi în care definiţia responsabilităţii constituie o miză de luptă. În primul rând, este o miză în lupta cu puterea politică şi puterea eccleziastică pentru extinderea libertăţii de expresie prin revendicarea dreptului de a le critica în mod public. Este de asemenea o miză de luptă în lumea literară între, de pe-o parte, cei care adoptă o etică a responsabilităţii conformă cu aşteptările puterii (sau ale partidelor) şi pe care îi putem numi „intelectuali de instituţie”, de cealaltă parte, cei care susţin, în ceea ce-i priveşte, autonomia gândirii şi a literaturii. Principiul autonomiei s-a înfăţişat sub două forme opuse. Prima este arta pentru artă care, în forma sa extremă, respinge orice responsabilitate proclamând gratuitatea artei, reducând-o la un joc, dar care totuşi, prin punerea în discuţie a convenţiilor literare, a putut avea efecte subversive (ne putem gândi la Madame Bovary a lui Flaubert). A doua este cea a „intelectualului critic”, figură care a fost reprezentată în Franţa într-o manieră paradigmatică de Zola în timpul afacerii Dreyfus, care a însemnat momentul apariţiei „intelectualilor” drept categorie socială şi forţă politică, apoi de către Sartre după al doilea război mondial. În cazul lui Zola, era vorba de a susţine adevărul şi dreptatea. În ceea ce-l priveşte pe Sartre, el concepe responsabilitatea scriitorului ca apărarea libertăţii umane împotriva opresiunii. Scriitorul trebuie să garanteze libertatea cititorilor săi.

2. Înaintea celui de-al doilea război mondial, în lumea intelectuală predomina opoziţia între „responsabilitate” şi „libertate”. De-o parte, erau cei care susţineau libertatea de expresie şi libertatea de creaţie, de cealaltă parte, cei care vroiau să limiteze această libertate în numele unei etici a responsabilităţii subordonate moralei dominante şi puterilor existente. Dar această opoziţie fusese deja transformată prin angajarea lui Zola şi a celor care îi împărtăşeau cauza în timpul afacerii Dreyfus, apoi de numeroşi scriitori precum André Malraux în anii ‘30. Experienţa celui de-al doilea război mondial a dus la discreditarea pe termen  îndelungat a posturii artei pentru artă. Sartre a teoretizat noua concepţie despre responsabilitatea scriitorului încercând să depăşească opoziţia dintre responsabilitate şi libertate. După el, responsabilitatea derivă din libertate, aşa cum a definit-o în termeni filozofici. Era mai mult decât o strategie retorică de eschivare, într-un moment în care politizarea câmpului literar şi rolul Partidului comunist francez în mişcarea de rezistenţă îi conduceau pe mulţi dintre tinerii intelectuali să adere la Partid. Definiţia dată de Sartre responsabilităţii se bazează pe principiul autonomiei.

3. Trebuie amintit în primul rând că Sartre era considerat de Partidul comunist francez ca fiind cel care a introdus filosofia idealistă germană. A fost îndepărtat din primul nucleu al Rezistenţei literare tocmai din acest motiv, şi a făcut obiectul unor atacuri violente în presa comunistă după război, ca reprezentant al existenţialismului, era acuzat de subiectivism şi pesimism. Pentru a înţelege apropierea sa de Partidul comunist începând cu 1952, ar trebui încadrat în contextul accentuării războiului rece, a vânătorii de vrăjitoare şi a utilizărilor politice ale anticomunismului de către dreapta occidentală (vezi de exemplu „Comuniştii şi pacea”). Sartre deconstruieşte discursul care opune în mod sistematic regimurile comuniste democraţiilor occidentale, arătând că, în cadrul acestora din urmă, libertatea este pentru unele grupuri sociale doar pur teoretică şi abstractă: de exemplu, cetăţenii sovietici nu au dreptul să călătorească, dar muncitorii francezi, care au acest drept, nu pot să se bucure de acest drept pentru că nu au mijloacele să o facă. Dar această apropiere are loc îndeosebi în cadrul unei confruntări filosofice cu marxismul. Acest lucru nu justifică însă unele dintre luările sale de poziţie. Trebuie totuşi amintit un lucru, Sartre nu renunţă la libertatea sa de a critica,  continuând să discute cu comuniştii, a criticat Partidul. A criticat mai ales intelectualii comunişti care renunţau la prerogativele lor de intelectuali pentru a se supune disciplinei Partidului, fapt care i-a adus în 1956 un atac virulent din partea fostului său elev, Jean Kanapa.

4. În acest articol am propus o distincţie a formelor de angajare a intelectualilor în funcţie de trei criterii: poziţia dominantă versus dominată în câmpul intelectual (după capitalul simbolic: renume, titluri academice etc.), autonomie versus heteronomie (o intervenţie care răspunde unei cereri externe) şi specializare versus absenţa unei specializări. Aceste trei criterii ne permit să înţelegem sub ce aspect se deosebesc modurilor de intervenţie ale intelectualilor. La polul dominant, „intelectualul critic universalist” se opune „gardianului ordinii, moralizatorul”, deseori „consilierul prinţului”, după principiul autonomie versus heteronomie. La polul dominat, unde prevalează o formă de angajare colectivă în absenţa capitalul simbolic suficient de puternic pentru a interveni în nume propriu, grupările contestatare, mai ales mişcările de avangardă, se disting după principiul autonomiei, de „intelectualii de instituţie”. Specializarea, îndeosebi atunci când ştiinţelor umane şi sociale s-au dezvoltat în anii ‘50, a condus la o redefinire a acestor forme de angajare. La polul dominant, Michel Foucault a propus noţiunea de „intelectual specific” care intervine în cadrul domeniilor sale de specializare. Această figură se delimitează de cea a intelectualului universalist, din care reţine totuşi funcţia critică. Ea se opune îndeosebi figurii „expertului” care trebuie să informeze politicile publice păstrându-şi „neutralitatea”. Contribuţia „intelectualului specific” constă dimpotrivă în a regândi categoriile de analiză a lumii sociale şi în redefinirea problematicilor pertinente. Începând cu acestă perioadă, se remarcă, la polul dominat, o specializarea atât a „intelectualilor de instituţie” (de exemplu, intelectualii comunişti cărora li se cere să-şi pună arta sau producţia stiinţifică în serviciul cauzei partidului) cât şi a grupurilor contestatare, de exemplu Grupul de informare despre închisori, creat în 1971 de Michel Foucault, Jean-Marie Domenach şi Pierre Vidal-Naquet, sau grupul „Raisons d’agir” [Motive de acţiune] constituit în 1996 de Pierre Bourdieu. Pentru a descrie această formă de angajare, Pierre Bourdieu a propus termenul de „intelectual colectiv” care trimite la modul de funcţionare ştiinţifică bazat pe munca în echipă şi pe acumularea de cunoştinţe, opus individualismului care caracterizează lumea literară în care domneşte paradigma singularităţii.

5. Ne putem gândi că un filosof are mai curând tendinţa de a adopta o formă de intervenţie generalistă, în vreme ce un economist sau un jurist vor fi mai dispuşi să intervină în domeniul lor de specialitate ca experţi sau în colectivităţi autonome specializate, precum Liga drepturilor omului, dar există numeroase contraexemple care invită la o analiză a clivajelor în cadrul diferitelor discipline şi a tradiţiilor naţionale.

6. Da, bineînţeles, formele de intervenţie pot coexista, sunt tipuri ideale în sensul lui Max Weber. Se poate răspunde la solicitări de expertiză din partea puterilor publice şi în acelaşi timp să se păstreze o poziţie de intelectual critic la adresa puterii. Cei mai mulţi dintre „intelectualii specifici” precum Foucault sau Bourdieu au intervenit de asemenea după modelul „intelectualului universalist” cu privire la domenii care nu ţineau de specialitatea lor. Frontierele nu sunt clar trasate, de aceea prefer să vorbesc de principii de polarizare. Unii intelectuali pot să ocupe poziţii intermediare între polul dominant şi polul dominat sau să adopte şi să oscileze între principii contradictorii, ai autonomiei şi ai heteronomiei. Unii „intelectuali de instituţie” au putut să susţină o formă de autonomie şi distanţă critică în cadrul unei instituţii ca, de exemplu, François Mauriac, intelectual catolic.

7. Trebuie înainte de toate să amintim că mass-media au fost locul afirmării figurii intelectualului, tribuna de unde a putut să se adreseze unui public larg. Dar există modalităţi diferite pentru acest „recurs” la mass-media care corespunde de altfel diferitelor forme de intervenţie descrise mai sus: de la intelectualul critic universalist care intervine în mod punctual atunci când e solicitat sau când vrea să susţină o cauză până la „intelectualul mediatic” care asumă deseori postura moralistului pentru a avertiza asupra unor derive, şi de la cei care sunt invitaţi pentru a prezenta o analiză în calitate de experţi, cum e deseori cazul în Franţa pentru economişti sau sociologi, până la colectivele care publică manifeste sau petiţii.

NOTE

 sus