Crize instituţionale – puterea executivă

Conflictul intraexecutiv în regimul semiprezidenţial românesc
Primul-Ministru Călin Popescu Tăriceanu versus
Preşedintele Traian Băsescu 

 

COSMIN DIMA

This article explores the intraexecutive conflict emerged between 2004-2008 involving Prime Minister Calin Popescu-Tariceanu and President Traian Basescu. I will analyse the main causes which led to the deterioration of the cooperation between the two executive leaders and the effects that were generated in political and institutional field. The study of intraexecutive relation brings back the debates about the romanian semipresidential regime: sharing the powers between the prime minister and the president, the ambiguity and overlap of the constitutional responsabilities or, possibly, a need to make some constitutional changes to avoid future conflicts and political crisis.

Keywords: semipresidentialism, prime minister, president, intraexecutiv conflict

 

Practica politică postdecembristă a arătat că relaţia dintre preşedinte şi primul-ministru a urmat fie o logică a tensiunilor (Ion Iliescu şi Adrian Năstase, Emil Constantinescu şi Victor Ciorbea), fie a conflictului intraexecutiv (Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu) sau a măsurilor extreme (revocarea la limita constituţionalităţii a premierului Radu Vasile de către preşedintele Emil Constantinescu şi mineriada din septembrie 1991 prin care Ion Iliescu l-a îndepărtat pe Petre Roman). De la această regulă au făcut excepţie soluţiile de compromis, soluţiile tehnice, în cabinetele tranzitorii: cabinetul Stolojan (16 octombrie 1991 – 15 octombrie 1992), cabinetul Isărescu (14 decembrie 1999 – 12 decembrie 2000) şi cabinetul Văcăroiu (13 noiembrie 1992 – 10 decembrie 1996).

În literatura de specialitate¹ se discută în mod constant despre regimul semiprezidenţial, fără să se fi ajuns încă la o definiţie comună. Este o consecinţă a condiţiilor specifice şi/sau diferite de funcţionare a regimului semiprezidenţial din ţările luate în considerare.

Nu voi aborda in extenso problema semiprezidenţialismului. În schimb, definirea acestuia este necesară pentru precizia analizei. Voi avea în vedere viziunea lui Maurice Duverger² cu privire la definirea conceptului. În accepţiunea acestuia un regim poate fi numit semiprezindenţial dacă îndeplineşte trei condiţii: 1. preşedintele republicii este ales prin sufragiu universal; 2. el posedă puteri considerabile; 3. există, de asemenea, un prim-ministru şi miniştri care posedă puteri executive şi guvernamentale şi pot rămâne în funcţie numai dacă Parlamentul nu-şi manifestă opoziţia faţă de ei. Definiţia lui Duverger nu surprinde în totalitate practica politică constituţională pentru cazul României, însă reprezintă unul dintre reperele teoretice luate în considerare în analiza relaţiei dintre preşedinte şi primul-ministru.

Literatura de specialitate, în special în politica comparată, consideră că declanşarea conflictului intraexecutiv într-un regim semiprezidenţial ţine, în principal, de următorii factori: ambiguitatea prevederilor constituţionale şi interpretarea acestora de către cei doi reprezentanţi ai executivului, în special de către preşedinte; alegerea directă a preşedintelui; sistemul de partide; gradul de fragmentare al partidelor; diferenţele ideologice amplificate de anumite configuraţii ale sistemului de partide; influenţa opoziţiei; sistemul electoral; stabilitatea cabinetului. Motivaţiile personale şi modelele comportamentale ale celor doi pot fi, de asemenea, factori importanţi în cooperarea sau conflictul intraexecutiv.

Conflictul intraexecutiv este definit în accepţiunea lui Oleh Protsyk³ printr-o competiţie politică între primul-ministru şi preşedinte asupra controlului ramurii executive a guvernului. Mai concret, ori de câte ori un preşedinte a ales să folosească mijloacele constituţionale foarte frecvent, într-o perioadă scurtă de timp, pentru a-l contracara pe primul-ministru, coexistenţa celor doi poate fi caracterizată ca fiind conflictuală.

Studiul comparativ al lui Oleh Protsyh relevă câteva concluzii care sunt importante pentru diagnosticarea relaţiei dintre preşedintele Traian Băsescu şi premierul Călin Popescu Tăriceanu. În conflictul dintre cei doi, şi unul şi celălalt au adoptat tactica provocării legitimităţii şi a raţionalităţii cadrului constituţional existent. Cele mai frecvente strategii au fost acelea ale apelului către parlament, apelul către electorat, presiuni mediatice în privinţa normelor constituţionale, folosirea în exces a mijloacelor constituţionale şi folosirea arbitrajului Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte influenţa cabinetelor asupra cooperării sau conflictului intraexecutiv Oleh Protsyh a observat că :
– orientarea politică a preşedintelui şi a primului – ministru reprezintă un factor important în determinarea riscului de conflict intraexecutiv. Orientarea politică comună reduce riscul conflictului potenţial prin reducerea diferenţelor de opinie cu privire la politicile cabinetului şi a celor care le iniţiază;
– dacă preşedintele şi primul-ministru au aparţinut aceleiaşi coaliţii sau partid relaţia s-a dovedit predominant liniştită;
– probabilitatea apariţiei unui conflict este mai mare atunci când cei doi reprezentanţi ai executivului fac parte din partide diferite ale aceleiaşi coaliţii, decât atunci când aparţin aceluiaşi partid ideologic coerent şi disciplinat;
– probabilitatea apariţiei conflictului intraexecutiv este mai mare în cazul existenţei cabinetelor minoritare, decât în cazul celor majoritare, care ideologic sunt opuse preşedintelui;
– probabilitatea apariţiei conflictului intraexecutiv este mai mare în momentul în care presedintele se confruntă cu un cabinet minoritar similar ideologic, decât cu unul majoritar similar ideologic;
– preşedintele vede, atât cabinetele minoritare de aceeaşi orientare, cât şi pe cele de orientare diferită ca oportunităţi de întărire a puterii;
– cabinetele de tehnocraţi sunt predispuse să acorde preşedintelui posibilitatea interferenţei.

Aşa cum am amintit mai sus, sistemul de partide este unul dintre factorii care înfluenţează relaţia dintre preşedinte şi primul-ministru. Pentru a vedea dacă acesta a contribuit la agravarea conflictului dintre cei doi, înainte de toate trebuie să vedem ce s-a schimbat în sistemul de partide după alegerile din 2004 şi cum s-a format noul cabinet.

Rezultatele alegerilor locale, generale şi prezidenţiale din 2004 au generat modificări ale sistemului de partide, a componenţei parlamentare şi a generat un nou guvern. Câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Traian Băsescu şi rezultatul obţinut de Alianţa Dreptate şi Adevăr⁴ în faţa principalului competitor politic, Alianţa PSD+PUR, nu au permis formarea unei guvern majoritar şi cu susţinere parlamentară fără a apela la negocieri politice. Cu toate că Alianţa D.A. a pierdut alegerile parlamentare, Traian Băsescu a reuşit să coaguleze o majoritate parlamentară formată din Alianţa D.A., UDMR şi PUR, partid care părăsise spectrul stângii în care se poziţionase înaintea competiţiei electorale, în alianţă, alături de PSD. Ambiguitatea politică a PUR l-a determinat pe Traian Băsescu să numească acest partid „soluţia imorală”.

Ca rezultat al înţelegerilor politice dintre PNL şi PD, Traian Băsescu l-a nominalizat pe Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele interimar al PNL, la funcţia de premier al României. Acest lucru s-a datorat ieşirii atât din cursa prezidenţială, cât şi renunţării la preşedinţia PNL a lui Theodor Stolojan în data de 2 octombrie 2004, acesta invocând probleme de sănătate⁵.

În data de 28 decembrie, Cabinetul Tăriceanu a primit învestitura Parlamentului (265 de voturi pentru şi 200 împotrivă). PRM a fost evitat în formarea unei majorităţi din raţiuni politice şi tactice. Asocierea cu un partid naţionalist-extremist ar fi diminuat susţinerea populară pentru noul guvern format şi ar fi diminuat considerabil şansele României în drumul spre integrarea europeană. În acelaşi timp, PNŢCD, partid de centru dreapta, cu o doctrină populară, nu a depăşit pragul minim pentru a putea intra în Parlament.

Aşadar, în Parlament au intrat tot şase partide, iar „sistemul de partide rezultat a fost tot pluralismul extrem. Sistemul a rămas multipolar, cu trei poli, caracteristică tipică pentru pluralismul extrem⁶”. Cabinetul Tăriceanu format în urma negocierilor a fost unul majoritar format dintr-o coaliţie: Alianţa D.A şi două partide UDMR şi PUR, cabinet de coaliţie cu un prim-ministru aparţinând unui alt partid decât cel din care provenea şeful statului. Astfel s-a deschis posibilitatea apariţiei unor diferenţe de viziune, ideologice, interes, între cei doi reprezentanţi ai Executivului şi posibilitatea apariţiei unor conflicte intraexecutive. Cooperarea şi conflictul intraexecutiv, cât şi unicitatea comportamental-politică a preşedintelui Traian Băsescu s-au manifestat în cadrul semiprezidenţial autohton care a fost pus în discuţie încă din 1990.

O relaţie incoerentă, conflictuală şi oscilatorie

De la câştigarea alegerilor şi prezentarea în faţa opiniei publice ca o echipă puternică – o echipă de care „elita politică de până acum nu a fost capabilă”⁷ – şi până la sfârşitul mandatului lui Călin Popescu-Tăriceanu relaţia dintre cei doi s-a deteriorat gradual. Relaţia a oscilat de la tensiuni de viziune la stadiul de conflict total, alternând cu perioade scurte de cooperare atunci când interesul naţional l-a cerut. Astfel, s-a ajuns ca factorul personal să-l domine pe cel instituţional, conflictul dintre cei doi personalizându-se în detrimentul unei relaţii instituţionale coerente, constructive şi de cooperare. Atribuţiile constituţionale şi ambiguitatea unora dintre acestea nu au mai constituit singurii factori de tensiune. Pentru Traian Băsescu, Călin Popescu-Tăriceanu nu mai era partenerul din alegeri, ci un „regret personal”.

Preşedintele a avertizat Guvernul că va fi un „cenzor” al acestuia în numele poporului. Constituţia nu ascunde vreo prevedere în acest sens: „voi fi cel mai exigent cenzor al echipei guvernamentale, în numele celor 22 de milioane de români.” Potrivit art. 109 (alin.1) din Constituţia României, „Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.”

Relaţia lui Traian Băsescu cu Călin Popescu-Tăriceanu şi cu membrii cabientului a urmat în multe rânduri o logică oscilatorie şi conflictuală. De foarte multe ori, preşedintele a declarat că Guvernul este cel mai bun din istoria postcomunistă a României (datorită reuşitei efortului pentru integrarea României în UE, datorită creşterii economice şi altor performanţe economice fără precedent în România). Cu toate acestea, Traian Băsescu nu a ezitat să-l califice ca fiind „totuşi, un guvern mediocru” şi să-şi exprime regretul privind nominalizarea lui Călin Popescu-Tăriceanu în funcţia de prim-ministru.

După câştigarea alegerilor prezidenţiale, preşedintele României, Traian Băsescu, a iniţiat o campanie agresivă împotriva grupurilor de interese. Într-o primă etapă a acuzat grupurile de interese din media⁸, pentru ca apoi să extindă acuzaţiile şi asupra grupurilor de interese din jurul guvernului⁹. Atacurile susţinute la adresa Guvernului şi a primului-ministru, Călin Popescu Tăriceanu, au dus la crearea unei percepţii eronate, difuze, negative cu privire la noţiunea de grupuri de interese. Astfel, grupul de interese a devenit, pentru opinia publică, un grup de persoane necredibile, având interese private, financiare şi politice obscure, pe care încearcă să le impună celor care guvernează, în detrimentul interesului public¹⁰.

Alegerile anticipate şi eşecul proiectului fuziunii dintre PNL şi PD – factorii declanşatori al conflictului intraexecutiv

Tema alegerilor anticipate a fost adusă în discuţie de către Traian Băsescu încă din ianuarie 2005, când acesta declara că România are nevoie de alegeri anticipate pentru a nu întâmpina greutăţi în trecerea legilor prin Parlament şi în îndeplinirea obiectivelor din programul de guvernare. Alegerile anticipate aveau justificarea politică necesară şi reprezenta în acea perioadă o soluţie viabilă pentru ca Alianţa D.A. să câştige o majoritate parlamentară stabilă.

Invocarea permanentă a acestora de către preşedinte şi refuzul constant al premierului au anticipat primele tensiuni de viziune şi calcul politic diferite. Refuzul premierului de a demisiona şi a se organiza alegeri anticipate a creat premisele conflictului. După refuzul premierului de a demisiona alegerile anticipate au devenit inutile, însă invocarea obsesivă a acestora de către preşedinte a continuat.

Imediat după ce premierul a revenit asupra deciziei de a demisiona a început o perioadă în care executivul a fost „asaltat” şi „bombardat” de preşedinte. Au urmat acuze aduse Guvernului cum că s-ar afla sub influenţa grupurilor de interese, vizite intempestive la şedinţele Guvernului, ironii şi situaţii incomode pentru premier.

Cel de-al doilea factor care a contribuit la adâncirea conflictului a fost proiectul fuziunii dintre PD şi PNL. Ipoteza fuziunii dintre PNL-PD a apărut încă dinainte de realizarea Alianţei D.A. Principalul artizan al alianţei, Valeriu Stoica, a mers mai departe cu viziunea acestui proiect, văzându-l la un moment dat ca o fuziune între cele două partide¹¹. În acea perioadă, Traian Băsescu s-a opus acestei idei, văzând PD-ul ca un partid-social democrat, de centru stânga.

Dezbaterile cu privire la fuziunea dintre cele două partide, diferite din punct de vedere doctrinar, au revenit în prim-plan după alegerile din 2004. Pe parcursul anului 2005, PNL prin Călin Popescu-Tăriceanu, PD prin Emil Boc, şi ca urmare a presiunilor mediatice ale lui Traian Băsescu, au lansat alternativ ideea fuziunii, s-au invitat reciproc la dezbateri pe această temă, pasându-şi unul altuia responsabilitatea unei decizii definitive. Însă, nici una dintre cele două formaţiuni nu a negat fuziunea, dar nici nu a făcut demersuri concrete. Şi PNL şi PD au lăsat deschisă posibilitatea şi au relansat în diferite etape dezbaterea.

Această situaţie nu numai că a dus la controverse privind oportunitatea acestei acţiuni politice, ci a început să creeze disensiuni în interiorul Alianţei D.A., între liderii celor două partide, între Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu. Însă, eşecul acestui demers a distanţat şi mai mult cele două două partide şi liderii lor, dar şi relaţia dintre cei doi reprezentanţi ai executivului.

Ruptura dintre PNL şi PD, dintre Călin Popescu Tăriceanu şi Traian Băsescu, a condus la destrămarea de facto a Alianţei D.A. PD a fost forţat să iasă de la guvernare, a trecut în opoziţie, iar apoi a fuzionat cu PLD, facţiunea celor doi foşti preşedinţi ai PNL, Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan, şi au format PD-L. Ulterior guvernul minoritar PNL-UDMR a fost susţinut de o „alianţă legislativă informală dintre cele două partide şi PSD”¹².

Odată cu ieşirea PD de la guvernare, Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu s-au aflat într-o situaţie atipică de coabitare. Preşedintele a fost nevoit să coabiteze cu un cabinet diferit ideologic şi minoritar.

Traian Băsescu versus miniştrii cabinetului Tăriceanu

Partizanatul preşedintelui s-a observat în momentul în care acesta a criticat în mod deschis membrii guvernului, dar niciodată membrii PD, atunci când aceştia făceau parte din Cabinetul Tăriceanu.

În relaţia cu membrii cabinetului, Traian Băsescu a forţat, în câteva rânduri, procedurile constituţionale şi a declanşat câteva conflicte juridice de natură constituţională care au trebuit arbitrate de Curtea Constituţională:
– Victor Paul Dobre (secretar de stat la Ministerul de Interne) a fost respins de preşedinte pentru funcţia de ministru delegat pentru relaţia cu Parlamentul, pe motiv că ar fi fost indispensabil în gestionarea crizei inundaţiilor;
– Teodor Atanasiu, ministrul Apărării, a fost suspendat de Preşedintele Băsescu, pe baza art. 109 (2), datorită faptului că începuse urmărirea penală împotriva sa, la o sesizare făcută de consiliera prezidenţială Adriana Săftoiu;
– a refuzat numirea a doi miniştri propuşi de Călin Popescu-Tăriceanu: Adrian Cioroianu pentru funcţia de ministru al Afacerilor Externe şi Norica Nicolai ca ministru al Justiţiei. Deoarece Constituţia României nu prevedea dacă preşedintele poate refuza numirea unui ministru, conflictul, în cazul Norica Nicolai, a fost rezolvat de Curtea Constituţională care a dat dreptate preşedintelui argumentând că acesta are voie o singură dată să refuze numirea unui ministru. Decizia favorabilă preşedintelui a crescut influenţa acestuia.
– în septembrie 2007, în urma sesizării DNA a Comisiei Speciale de la Cotroceni, preşedintelui României i s-a cerut să-şi dea avizul pentru anchetarea a patru demnitari: Zsolt Nagy (fost ministru al Comunicaţiilor), Tudor Chiuariu (fost ministru al Justiţiei, actual în momentul cererii DNA), Victor Babiuc (fost ministru al Apărării) şi Paul Păcuraru (fost ministru al Muncii, actual în momentul cererii DNA).
– Preşedintele Traian Băsescu i-a cerut premierului printr-o scrisoare să-i demită pe Tudor Chiuariu şi pe Paul Păcuraru din funcţii, argumentând că cei doi miniştri fac obiectul unor cereri ale DNA de începere a urmăririi penale împotriva lor şi, prin aceasta, se prejudiciază imaginea Guvenului. După ce preşedintele a făcut presiuni asupra sa pentru a demisiona, Tudor Chiuariu a fost nevoit să-şi prezinte demisia din funcţia de ministru al Justiţiei. Ulterior şi Paul Păcuraru şi-a dat demisia funcţia de ministru.
– Un alt caz este declanşarea urmăririi penale a Ministrului Agriculturii, Decebal Traian Remeş, pentru trafic de influenţă.

Potrivit practicii anterioare, implicarea Preşedintelui României în numirea şi revocarea miniştrilor era una formală, de oficializare a unei decizii politice luate la nivelul unui partid sau coaliţii de guvernare. Intervenţiile repetate ale lui Traian Băsescu au presupus impunerea voinţei sale personale asupra componenţei politice efective a cabinetului.

Art. 86 din Constituţia României şi criticile publice faţă de Guvern

Una dintre constantele comportamentale ale lui Traian Băsescu rămân celebrele şi intempestivele vizite ale acestuia la şedinţele de Guvern însoţite de critici lansate în mod public. Art. 86 din Constituţia României¹³ reglementează participarea preşedintelui la şedinţele Guvernului. Şi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au participat la şedinţele de Guvern ale primilor-miniştri care se aflau în fruntea cabinetelor. Însă, niciodată nici unul dintre cei doi preşedinţi nu au venit neinvitaţi la sedinţele de Guvern şi nu au criticat în mod deschis şi public cabinetele cu care au lucrat.  

Tabelul nr.1 Prezidarea şedinţelor de Guvern de către preşedinţii României
(1996-2008)

Notă: Cele trei cazuri sunt relevante nu numai prin numărul şedinţelor prezidate de către preşedinte, ci şi prin temele discutate în şedinţele de Guvern. De aceea, ele au fost dezvoltate mai jos pentru a putea face diferenţa între cei trei preşedinţi şi modul în care s-au manifestat ei faţă de executiv, în această privinţă.

În timpul mandatului său, preşedintele Emil Constantinescu a prezidat trei şedinte de Guvern¹⁴. În data de 5 noiembrie 1998, Preşedintele Emil Constantinescu a folosit pentru prima data prerogativa constituţională de a prezida şedinţele Guvernului. Participarea a fost la iniţiativa primului-ministru, iar în cadrul şedinţei s-au discutat teme care au ţinut de rezolvarea unor probleme economico-sociale importante.

A doua şedinţă pe care a prezidat-o a fost în data de 3 februarie 2000, în care s-au discutat Strategia economică şi Bugetul de Stat.

Cea de-a treia şedinţă de Guvern prezidată a fost în data de 9 mai 2000, în care s-a discutat Proiectul Strategiei Naţionale de Dezvoltare Economică pe Termen Mediu a României convenit în cadrul Comisiei de fundamentare la care au participat reprezentanţi ai Preşedinţiei, Guvernului, experţi ai partidelor parlamentare, sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor neguvernamentale şi asociaţiilor profesionale, precum şi grupul de evaluare economică al Academiei Române. Strategia marca încheierea tranziţiei la economia de piaţă în România şi pregătirea aderării la Uniunea Europeană, ca urmare a deciziei Consiliului Uniunii Europene de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România.

Şedinţele de Guvern pe care le-a prezidat Ion Iliescu, şapte la număr, au avut în majoritatea cazurilor ca teme de discuţie integrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană¹⁵.

În 2001, a prezidat două şedinte de Guvern referitoare la strategia ţării în contextul internaţional. În 2002, preşedintele a avut trei participări la Palatul Victoria, subiectul discuţiilor vizând aderarea României la Uniunea Europeană şi NATO, planul de acţiuni ce urmau să fie realizate inainte şi imediat după summit-ul NATO de la Praga şi planul de măsuri prioritare pentru integrarea europeană. Într-una din şedinţele prezidate de Ion Iliescu, în octombrie 2004, Executivul a analizat conţinutul raportului de ţară al Comisiei Europene în privinţa progreselor făcute de România în vederea integrării. Tot pe problema integrării, preşedintele a prezidat o şedinţă de Guvern în 15 ianuarie 2004.

În ceea ce-l priveşte pe Traian Băsescu, numărul vizitelor a crescut considerabil¹⁶. Aşa cum se observă şi în tabelul nr 1, diferenţa este semnificativă faţă de cei doi preşedinţi. Ceea ce îl diferenţiază pe Traian Băsescu de predecesorii lui nu constă în numărul şedinţelor de Guvern pe care acesta le-a prezidat, ci în modul în care s-a manifestat. Traian Băsescu se remarcă prin faptul că la o parte din şedinţele pe care le-a prezidat nu a fost invitat, ci s-a autoinvitat în lipsa premierului fără ca acesta să ştie de prezenţa preşedintelui.

Prima şedinţă pe care preşedintele Traian Băsescu a prezidat-o a fost în data de 30 martie 2005, la invitaţia premierului, în care a fost adoptată Strategia de reformă a Justiţiei şi cea de luptă împotriva corupţiei. Tot la invitaţia premierului, în data de 1 august 2005, preşedintele a participat la reuniunea Comitetului Executiv de Integrare Europeană, la Palatul Victoria. O lună mai târziu, pe 23 septembrie 2005, Preşedintele Traian Băsescu s-a autoinvitat la Palatul Victoria şi a prezidat şedinţa de Guvern în lipsa premierului în timpul inundaţiilor. Acesta a convocat o celulă de criză constituită la Guvern pentru a discuta situaţia creată de inundaţii. În acest timp, Premierul Călin Popescu-Tăriceanu se afla la un congres al liberalilor europeni.

Acelaşi scenariu s-a repetat pe data de 27 noiembrie 2005. Ţinând cont de faptul că Tăriceanu era plecat în Spania, la o reuniune europeană, Traian Băsescu i-a luat din nou locul premierului şi a negociat, alături de miniştrii democraţi, la Palatul Victoria, cu sindicatele din învăţământ aflate în grevă. Traian Băsescu a prezidat şedinţa fără să-l înştiinţeze pe Călin Popescu-Tăriceanu.

Preşedintele Traian Băsescu a fost invitat de premierul Călin Popescu-Tăriceanu pe data de 12 ianuarie 2006 să participe la o şedinţă dedicată aderării României la Uniunea Europeană. Criticarea Guvernului şi recomandări către acesta nu au lipsit din discursul ţinut de preşedinte. Dintre subiectele abordate de preşedinte s-a remarcat atenţionarea privind existenţa, în mod tradiţional, a unor grupuri de interese în jurul Ministerului Economiei şi Comerţului. Restul şedinţei, preşedintele a făcut un inventar al legilor pe care Guvernul să le aibă în vedere şi să le ia în dezbatere.

Băsescu s-a dus la Guvern chiar şi de pe patul spitalului, pentru a-i critica pe miniştri pentru modul defectuos în care au gestionat criza gripei aviare. Abia operat de hernie, pe 24 mai 2006, direct de la Spitalul Elias, Traian Băsescu a mers să prezideze şedinţa Executivului.

Preşedintele a definit cinci obiective pe care le-a trasat Guvernului şi a declarat că acesta se apropie de credibilitate penibilă dacă nu-şi corectează modul de acţiune. În şedinţa din 5 iulie 2006, preşedintele a criticat din nou Cabinetul Tăriceanu. Reproşurile s-au concentrat pe urgentarea înfiinţării Agenţiei Naţionale de Integritate şi pe propunerea liberalilor de a retrage trupele româneşti din Irak. Pe 28 februarie 2007, în timpul celor două ore petrecute la Palatul Victoria, şeful statului a criticat dur politica externă a României şi a atras atenţia că ţara noastră ar putea pierde banii europeni dacă reforma în agricultură nu este accelerată.

Pe 12 martie 2007 Preşedintele Traian Băsescu a mers la Palatul Victoria să-l convingă pe premier să nu amâne alegerile europarlamentare. Acesta s-a declarat dezamăgit de amânarea euroalegerilor, decizie pe care a catalogat-o drept primul eşec al clasei politice în faţa Europei. Preşedintele Traian Băsescu a participat la Palatul Victoria aproximativ o oră la şedinţa extraordinară a Guvernului, convocată de premierul Tăriceanu pentru aprobarea fondurilor de urgenţă destinate zonelor sinistrate.

Ultima vizită a Preşedintelui Traian Băsescu la Palatul Victoria a fost pe 30 iulie 2008. Şedinţa fusese convocată de premier pentru alocarea fondurilor necesare ajutorării persoanelor afectate grav de inundaţii.

Logica vizitelor lui Traian Băsescu s-a dovedit a fi surprinzătoare pentru Premierul Călin Popescu-Tăriceanu, pentru membrii Guvernului, dar şi pentru majoritatea observatorilor politici care au interpretat aceste mişcări în diferite feluri. În orice caz atipicele vizite au o explicaţie care ţine mai mult de imaginea preşedintelui şi nu de soluţionarea concretă a vreunei probleme. Imaginea promovată prin vizitele „şoc”, mai ales cele în care a venit neanunţat, au consolidat şi mai mult imaginea de preşedinte activ, de „preşedinte jucător”, aşa cum s-a autodenumit la începutul mandatului.

Suspendarea preşedintelui şi referendumul din 25 noiembrie 2007

Referendumul, şi mai nou procedura de suspendare a preşedintelui consacrate în Constituţia României prin art. 90, respectiv art.113 au început să devină practici politice, folosite nu pentru a rezolva chestiuni de natură constituţională esenţiale pentru societate¹⁷, ci pentru a crea exerciţii de forţă, elemente de presiune sau acţiuni politice tactice (referendumul din 25 noiembrie 2007, participarea mascată, uneori vizibilă, la campania electorală a preşedintelui României, în favoarea partidului de provenienţă).

Anul 2007 a marcat existenţa a două referendumuri. Primul referendum s-a desfăşurat pe data de 19 mai 2007, în 30 de zile de la adoptarea propunerii de suspendare, (19 aprilie 2007) (suspendarea a fost votată de 322 de parlamentari), propunere iniţiată de 182 de parlamentari PSD (Partidul Social Democrat), ca urmare a declanşării, de către Parlament a procedurii de suspendare a preşedintelui.

Propuneri de suspendare a unui preşedinte în exerciţiu, au mai fost iniţiate, în România postdecembristă, însă niciodată ele nu au fost adoptate. Este primul caz din istoria constituţională postdecembristă, când preşedintele în exerciţiu este acuzat de încălcarea gravă a Constituţiei şi suspus pocedurii suspendării. Iniţiativa nu a ţinut cont de decizia Curţii Constituţionale care a dat aviz consultativ negativ. Astfel, Curtea Constituţională a constatat, cu majoritate de voturi, că propunerea de suspendare din funcţie a preşedintelui Traian Băsescu se referă la acte şi fapte de încălcare a Constituţiei, săvârşite în exerciţiul mandatului, care, prin conţinutul şi consecintele lor, nu pot fi calificate drept încălcări grave, de natură să determine suspendarea şefului statului.

Tabelul nr. 2 Rezultatele referendumului naţional din 19 mai 2007

Sursa: Stoica Stan, România după 1989. O istorie cronologică, (Bucureşti, Meronia, Bucureşti, 2007), 253

Cel de-al doilea referendum s-a desfăşurat pe data de 25 noiembrie 2007, prin consultarea cetăţenilor cu privire la introducerea votului uninominal în două tururi, variantă propusă de preşedintele României, în ciuda faptului că pe data de 29 octombrie, Guvernul şi-a angajat răspunderea, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului pentru adoptarea legii privind votul uninominal mixt. Astfel, prin nedepunerea nici unei moţiuni de cenzură în termenul constituţional de trei zile, legea a fost adoptată prin procedura de angajare a răspunderii, ea fiind trimisă preşedintelui spre promulgare.

Tentaţia preşedintelui de a recurge cât mai des la consultarea populară, ca alternativă la procedurile democraţiei reprezentative, nu a rămas fără urmări. Ea a fost consfinţită prin declaraţii politice¹⁸. Abuzul referendar poate restrânge democraţia parlamentară până într-acolo încât să-i fie atribuit doar un rol decorativ.

Democraţia prin referendum, aşa cum este ea defintă de Giovanni Sartori¹⁹ „este după cum spune denumirea, o democraţie în care demos-ul decide în mod direct asupra problemelor controversate, deşi fără a se reuni, ci discret, prin intermediul referendumului”. Prin urmare ceea ce se înţelege prin democraţia prin referendum nu este simpla utilizare a instrumentului, ci stabilirea lui ca mecanism al democraţiei. Chiar dacă nu există deocamdată pericolul real al metamorfozării democraţiei reprezentative într-o democraţie referendară, există tentaţia folosirii în exces a acestui instrument constituţional, în scopuri politice şi mai puţin în scopul rezolvării reale ale unor probleme ale societăţii.

O critică consistentă care se poate aduce folosirii excesive a referendumului trebuie privită din două perspective. Prima constă din faptul că referendumul are mai mult o valoare simbolică decât o reală consultare a cetăţenilor. Agenda nu este stabilită, de către cetăţeni, ci de către iniţiatorul acestuia, preşedintele. Mai mult, simpla informare a cetăţenilor nu înseamnă o cunoaştere adecvată a subiectului propus spre consultare. „Informaţia nu este cunoaştere”²⁰. De aceea, putem considera că referendumul nu satisface majoritatea opiniei publice, decât în mică măsură, deoarece „simpla însumare a preferinţelor individuale poate genera consecinţe de ansamblu care neagă intenţiile individului”²¹.

Tabelul nr.3 Rezultatele referendumului naţional din 25 noiembrie 2007

Sursa: Preda, Cristian, Soare, Sorina, Regimul, partidele şi sistemul politic din România, (Bucureşti, Nemira, 2008), p.34

Concluzii

Relaţia dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu se înscrie în categoria conflictelor intraexecutive, aşa cum au fost ele definite la începutul articolului. În regimurile semiprezidenţiale, în cele din sud-estul Europei, preşedinţii tind să-şi întărească puterea, atât în relaţia cu Guvernul, cât şi în relaţia cu Parlamentul, partidele politice, dar şi în relaţia cu alte instituţii ale statului; mai mult, ei încearcă să-şi consolideze poziţia în societate. Nici preşedintele Traian Băsescu nu face excepţie.

Constituţia României, modificată în 2003, a protejat poziţia instituţională a premierului. Traian Băsescu a încercat să-şi întărească poziţia şi influenţa prin atitudinea pe care a adoptat-o de la începutul mandatului, aceea de „preşedinte jucător”. Faptul că premierul a putut să reziste în faţa atacurilor fără precedent ale preşedintelui denotă faptul că preferinţele personale ale lui Traian Băsescu nu au putut fi mai presus de cadrul instituţional şi politic. Totuşi, Traian Băsescu „a jucat” în limitele constituţionale, cu tendinţa de a forţa şi a schimba aceste limite.

Frustrarea preşedintelui cu privire la constrângerile constituţionale este născută din legitimitatea dată de alegerea directă la care este supus. A încercat prin diferite tactici să-şi consolideze şi să-şi potenţeze influenţa. A stabilit obiective şi a trasat sarcini Guvernului, l-a presat mediatic, s-a implicat activ în diferite momente de criză (greve, criza ostaticilor, negocieri cu sindicatele, consultări cu partidele, referendum, declaraţii despre grupuri de interese şi corupţia din instituţiile statului).

Acţiunea politică permanentă şi menţinerea unei cote de popularitate destul de ridicată i-a permis să impună teme pe agenda Guvernului, agenda media, dar şi pe agenda partidelor.

Totuşi, personalizarea luptei politice a făcut ca factorul personal să-l domine pe cel instituţional, conflictul dintre cei doi personalizându-se în detrimentul unei relaţii instituţionale coerente, constructive şi de cooperare.

Conflictul dintre preşedinte şi premier readuce în discuţie necesitatea unor dezbateri la toate palierele societăţii româneşti cu privire la regimul semiprezidenţial autohton.

COSMIN DIMA - Licenţiat în ştiinţe administrative, Facultatea de Management - Administraţie Publică, Academia de Studii Economice, Masterat în Politică Europeană şi Românească, Facultatea de Ştiinţe Politice - Universitatea Bucureşti, Managing Partner – DDHM Strategic Consulting Group.

 sus