Crize instituţionale – puterea executivă

Reflecţii – Semiprezidenţialismul în România

RALUCA MARIANA NEGULESCU

The present article operates an analytical approach in order to analyze the model of the Romanian semi-presidential political system.

Keywords: post-communism, executive power, president, semi-presidential political system

Preocuparea academică de a identifica tipul de regim cel mai conform cu realităţile politice ce definesc un stat tinde să fie subiectul unui dublu echivoc. Pe de-o parte, o abordare instituţionalistă¹ explică evoluţii politice strict în funcţie de natura instituţiilor ce dictează definirea raporturilor dintre puteri în stat. Încadrarea unui regim pe axa prezidenţialism/parlamentarism poate genera într-o oarecare măsură o minimalizare a relevanţei procesului politic, golind de conţinut autonomia actorilor politici, prizonieri ai structurilor statale. Pe de altă parte, o ignorare a dimensiunii instituţionale induce un reducţionism ce poate genera conflicte între executiv şi legislativ, cu riscul unui blocaj nu doar de guvernare ci chiar de regim. Se impune necesitatea acceptării rolului instituţiilor ce influenţează prin asociere cu alţi factori (sistemul de partide, sistemul electoral, structura electoratului, tradiţia politică etc.) raportul dintre executiv şi legislativ.

În acest context, o dezbatere asupra revizuirii tipului de sistem reordonează ierarhia puterilor în stat marcând disputa continuă dintre executiv şi legislativ privind pretenţia legitimităţii. În spaţiul românesc, forumul discuţiilor privind sistemul trece dincolo de parametrii teoretici pentru a căpăta sens în cadrul constituţional. Admiterea oficială a sistemului semiprezidenţial în România are implicaţii profunde asupra evoluţiilor politice ulterioare. O astfel de acţiune urmăreşte împletirea coerentă a abordării academice cu practica politică în sensul unei încadrări clare a României în categoria semiprezidenţialismului. Cu toate că raţiunile care justifică intenţia unei clarificări a sistemului prin revizuirea constituţiei nu pot fi ignorate, acestea constituie aspecte periferice analizei de faţă cu atât mai mult cu cât o interpretare în acest sens ar fi cu siguranţă fie victima unui reducţionism nedrept, fie a unui subiectivism radical capabil să deconstruiască injust o acţiune menită să transforme raţional spaţiul politic românesc.

Astfel, conjuncţia dintre intenţionalităţi de natură electorală, cu tendinţe personaliste sau pur şi simplu dezinteresate politic este nesemnificativă în raport cu racordarea politicului la raţiuni academice atent studiate, menite să îndepărteze blocaje de regim. O astfel de iniţiativă exprimată prin opţiunile incluse în documentul Raport al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România – Pentru consolidarea statului de drept minimalizează orice echivoc menit să-i deconstruiască esenţa datorită caracterului pluralist şi moderat al acestuia. Dacă reforma instituţională din Italia ce viza adoptarea modelului semiprezidenţial al Republicii a V-a franceze a constituit aşa cum subliniază Pasquino² unul din rarele cazuri în care apare o coerenţă între dezbaterile academice şi opţiunile politicienilor, cazul actual românesc constituie de fapt o altă rară tentativă de a ralia politica la un set de opţiuni constituţionale academice atent gândite.

În spiritul lui Sartori, nu putem defini în fapt cel mai bun tip de regim, ci pe cel mai aplicabil într-un spaţiu dat³. Din acest motiv, demersul acestei lucrări urmăreşte o filieră analitică ce vizează dincolo de pura încadrare teoretică a semiprezidenţialismului, analiza compatibilităţii acestui tip de regim cu spaţiul politic românesc contemporan. Întrucât o astfel de tentativă presupune o analiză exhaustivă, acest studiu se reduce la o contextualizare menită să demonstreze viabilitatea semiprezidenţialismului. Complementară acestei analize este articularea unei viziuni care ataşează raţiunilor instituţionale ale clarificării sistemului românesc, un aspect ce vizează legitimarea acestei modificări constituţionale şi prin raportare la poziţia electoratului. Încrederea cetăţenilor în instituţii politice va fi analizată aşa cum este reflectată de Barometrul de Opinie Publică 1997-2008⁴ iar rata foarte scăzută a participării la vot la alegerile parlamentare din 2008 poate furniza o grilă de interpretare menită să deconstruiască parlamentarismul în favoarea semiprezidenţialismului.

Cât despre contraponderile care asigură supremaţia opţiunii semiprezidenţiale, aceastea vor fi analizate prin prisma a două abordări. Întrucât nu există un consens academic clar în ceea ce priveşte sistemul politic al României postcomuniste, opţiunea semiprezidenţială este analizată prin raportare la două conceptualizări. În primul rând, se va ridica problema necesităţii oficializării semiprezidenţialismului în contextul în care România este deja încadrată în categoria acestui tip de regim de către numeroşi teoreticieni ai problematicilor constituţionale. Dacă România este deja un sistem semiprezidenţial, ce sens are o reafirmare a acestuia? O analiză atentă a taxonomiei regimurilor semiprezidenţiale va releva natura mutaţiei vizate de raportul menţionat anterior.

În al doilea rând, se urmăresc argumentele pro semiprezidenţialism admiţând conform lui Sartori că România este „un sistem parlamentar caracterizat prin existenţa unui şef de stat puternic (dar nu suficient de puternic pentru a modifica natura parlamentară a sistemului), a cărui putere derivă din legitimarea populară”⁵. De ce este aşadar necesară această tranziţie de la un regim cu tendinţe parlamentariste la unul caracterizat de o clară definire a dualităţii executive?

Înainte de a studia în mod particular cazul românesc, este totuşi necesară o încadrare teoretică a semiprezidenţialismului. Lipsa consensului academic asupra clasificării regimurilor semiprezidenţiale rezidă nu doar din ambiguitatea relaţiei semnificat-semnificant reflectată de pretenţiile de inovare academică a unor cercetători ce operează cu taxonomii foarte complicate, ci şi din dificultatea de a se identifica o definiţie general acceptată a semiprezidenţialismului. Principalele dezbateri gravitează în jurul definiţiei lui Maurice Duverger , iniţiatorul acestei conceptualizării. Cum însă accentuează Robert Elgie⁶, definiţia lui Duverger este marcată de dificultatea de cuantificare a „puterilor prezidenţiale considerabile” care definesc acest regim hibrid în viziunea lui Duverger prin corelare cu încă două aspecte esenţiale: alegerea directă a preşedintelui şi echilibrarea puterii prezidenţiale prin prezenţa unui prim-ministru responsabil în faţa parlamentului⁷. Atât Elgie, cât şi Sartori pornesc în demersul de redefinire a semiprezidenţialimului de la eliminarea menţiunii referitoare la prerogativele prezidenţiale extinse tocmai datorită dificultăţii de a da valori acestui parametru. Definiţia finală a lui Sartori privind semiprezidenţialismul ia în considerare următoarele caracteristici⁸:
1. alegerea preşedintelui prin vot direct sau indirect;
2. împărţirea puterii executive între preşedinte şi prim-ministru în condiţiile în care se îndeplinesc următoarele trei condiţii – i. preşedintele este independent de parlament, însă această independenţă este limitată de guvernarea sa indirectă (prin intermediul guvernului); ii. independenţa guvernului faţă de preşedinte este compensată de dependenţa acestuia de parlament; iii. limitarea autonomiei oricărei entităţi executive prin constrângerile instituţionale enunţate mai sus.

O altă critică pe care Sartori o aduce încadrării teoretice a lui Duverger are la bază o revizuire a lexemului alternare în definiţia semiprezidenţialismului. Dacă Vedel şi Duverger definesc prezidenţialismul ca „(...) o alternare între faze prezidenţiale şi faze parlamentare”⁹, Sartori afirmă că utilizarea lingvistică a noţiunii de alternare nu este apropriată, fiind necesară suplinirea acesteia cu „oscilaţie” – unitate lexicală ce exprimă dinamica semiprezidenţială mult mai fidel, întrucât marchează mobilitatea în cadrul aceluiaşi sistem, iar nu o fluctuaţie intersistemică sugerată de alternare.

Cu toate că definiţia lui Sartori este foarte clară, este însă necesară o identificare a subtipurilor semiprezidenţialismului. Astfel, pe o axă a căror extreme sunt pe de-o parte prezidenţialismul pur, pe de altă parte parlamentarismul pur, Robert Elgie identifică existenţa a trei tipuri de semiprezidenţialism¹⁰. Justificarea unei astfel de taxonomii este dată de faptul că această „categorie constituţională generală a semiprezidenţialismului include un set divers de forme de guvernare care se manifestă în maniere care diferă semnificativ de la un caz la altul”¹¹. În primul rând, se remarcă un semiprezidenţialism cu tendinţe accentuate prezidenţiale, regim marcat de instabilitate şi foarte puţin compatibil cu stabilitatea democratică. Prin contrast, este identificat un tip de regim semiprezidenţial în care statutul preşedintelui este redus la unul pur ceremonial. Cea de-a treia categorie este desemnată de regimul semiprezidenţial în care există un echilibru în raportul dintre şeful guvernului şi şeful statului cu prim-miniştri puternici. În ciuda titulaturii ce ar trebui să sugereze stabilitate, Elgie cataloghează acest tip de semiprezidenţialism ca fiind „(...) problematic datorită conflictului instituţional destabilizator”¹². Pe de altă parte, ilustrarea acestui tip de sistem prin cazul Republicii a V-a franceze, cu perioade de coabitare ce definesc relaţia dintre preşedinte şi primul-ministru sugerează dificultatea de a urma un demers prescriptiv în catalogarea deficienţelor semiprezidenţialismului. Doar studiile de caz pot califica într-un context dat raportul semiprezidenţialismului cu stabilitatea democratică, prin coroborarea cu alţi factori de natură socială, economică, politică etc.¹³

Tocmai din perspectiva acestei analize particulare, cazul României trebuie avut în vedere pentru identificarea compatibilităţilor dintre caracteristicile semiprezidenţialismului şi caracterul sistemului politic actual. Principala întrebare care survine este legată de identitatea politică anterioară intenţiei de revizuire constituţională în vederea oficializării semiprezidenţialismului. Aşadar, ce tip de regim este definitoriu statului român post-1989?

Dacă se admite definirea României drept regim semiprezidenţial, revizuirea constituţiei nu poate viza decât o clarificare a instituţiilor şi a raporturilor dintre acestea în sensul ralierii la un model capabil să genereze echilibru. În conformitate cu prevederile constituţionale, experţii în drept constituţional atestă natura regimului românesc ca având caracter semiprezidenţial. Relaţia dintre prim-ministru şi preşedinte, precum şi reglementările constituţionale privind raportul legislativ-executiv califică regimul românesc ca unul semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat¹⁴. De asemenea, Călinoiu şi Duculescu afirmă că „modul în care sunt reglementate prerogativele şi atribuţiile Preşedintelui României evidenţiază acceptarea concepţiei cu privire la România ca republică semi-prezidenţială”¹⁵. Această poziţie este întărită şi de Lavinia Stan şi Răzvan Zaharia prin reafirmarea statutului României ca republică semiprezidenţială¹⁶.

Cel puţin două crize majore privind raportul executiv-legislativ ridică problema necesităţii clarificărilor caracteristicilor semiprezidenţialismului – demiterea primului-ministru de către preşedinte în timpul mandatului din perioada 1996-2000 şi demiterea preşedintelui de către Parlament în 2007. Dacă prima problemă a fost rezolvată prin eliminarea din constituţie a prerogativei prezidenţiale în speţă, demiterea preşedintelui în 2007 constituie un aspect deschis dezbaterilor. Raportul Comisiei Prezidenţiale oferă un set de soluţii în acest sens. Prima dintre acestea vizează raţionalizarea demiterii preşedintelui prin dizolvarea de drept a Camerelor, în ipoteza în care preşedintele este reconfirmat de naţiune. A doua variantă menţionează eliminarea completă a prerogativei parlamentare de a demite preşedintele republicii. Justificarea acestei posibilităţi mizează pe două raţiuni: „creează premisa dublă a unui blocaj constituţional şi a unei tensiuni între votul referendar şi ideea modernă de reprezentare”¹⁷ şi constituie o practică care lipseşte din orice altă constituţie europeană.

Însă ceea ce vizează în principal acest demers analitic este de a clarifica subtipul de semiprezidenţialism intenţionat a fi implementat în contextul în care s-ar realiza o revizuire a constituţiei. Cu toate că România a fost calificată ca regim semiprezidenţial liber de Freedom House în 2004¹⁸, tranziţia vizată de revizuirea constituţiei s-ar realiza din zona semiprezidenţialismului parlamentarizat în cea a celui echilibrat prin raportare la modelul ilustrat de Republica a V-a franceză. Se pare însă că balanced semipresidentialism este conform analizei lui Elgie cel mai deficitar şi cel mai susceptibil alimentării unui conflict între pretenţiile de legitimitate ale celor două autorităţi executive – preşedintele şi primul-ministru. Cu toate acestea, acest tip de semiprezidenţialism ar fi acceptabil în condiţiile raportării la precedentul coabitării dintre preşedinte şi şeful guvernului ilustrat de cazul francez.

Încadrarea României în câmpul semiprezidenţialismului capătă sens în contextul postcomunismului care impune această soluţie constituţională prin voinţa tuturor forţelor politice de a avea acces la putere¹⁹. Frison-Roche prezintă opţiunea semiprezidenţială ca o formă de compromis între pretenţiile ex-comuniştilor de a-şi menţine indirect monopolul puterii tocmai prin separarea acestora şi cea a noilor partide dornice să aibă acces la putere în condiţiile în care un regim parlamentar le-ar fi putut limita aceasta posibilitate. Astfel, „instituţia preşedinţiei în Europa postcomunistă este în primul rând rezultatul negocierilor şi a împărţirii puterii între actorii politici ai tranziţiei”²⁰.

Însă în condiţiile în care semiprezidenţialismul este identificat cu o soluţie de compromis în perioada de tranziţie, de ce revizuirea constituţiei în prezent nu ar fi cea mai indicată în direcţia parlamentarismului – tip de guvernare mult mai susceptibil decât prezidenţialismul în a facilita consolidarea democratică²¹? Opţiunea pentru parlamentarism pare cea mai la îndemână cu atât mai mult cu cât semiprezidenţialismul definitoriu pentru România este marcat de tendinţe parlamentare. Ce barează însă o astfel de orientare? Voi insista asupra a două raţiuni – relevanţa instituţiei preşedintelui şi percepţia electoratului asupra parlamentarilor. Parlamentarismul este exclus în primul rând datorită faptului că eliminarea alegerii directe a preşedintelui ar minimaliza principiul reprezentativităţii politice cu atât mai mult cu cât Parlamentul ca instituţie este discreditat datorită încrederii reduse a electoratului în membrii acestuia. Aceste tendinţe sunt confirmare de Barometrul de Opinie Publică 1998-2007²² al Fundaţiei Soros care indică o creştere a încrederii electoratului în instituţia preşedintelui, în detrimentul unei scăderi accentuate a legitimităţii pe care cetăţenii o conferă parlamentului. În plus, modificarea legii electorale şi efectele sale perverse discreditează mai profund legitimitatea parlamentară şi alterează grav principiul reprezentativităţii. Raţiunilor de natură instituţională trebuie să le ataşăm aspecte legate de electorat, cu toate că exacerbarea acestora nu este indicată.

Opţiunea semiprezidenţială în direcţia modelului francez pare compatibilă cu spaţiul românesc, deşi nimeni nu poate garanta validitatea acesteia. Doar contextualizarea îi conferă sens.

Dacă sensul trecerii la un semiprezidenţialism echilibrat îşi regăseşte justificări ce ţin de legitimitate populară, tranziţia de la un regim parlamentar cu un şef de stat puternic trebuie regândită în alţi termeni. Este necesară această transformare? Ca urmare a demiterii preşedintelui de către Parlament în 2007, această mutaţie devine imperativă în redefinirea raporturilor puterilor în stat.

Giovanni Sartori califică regimul politic românesc ca fiind unul parlamentar cu tendinţe prezidenţialiste²³, neîncadrarea în dimensiunea semiprezidenţială fiind justificată foarte logic pe linie interpretării prerogativelor prezidenţiale din Constituţia României. Astfel, Sartori concluzionează că majoritatea prerogativelor prezidenţiale marchează prin dependenţa constantă a deciziilor prezidenţiale de avizul legislativului echivalarea poziţiei preşedintelui cu cea a unui şef al parlamentului²⁴. În raportul prerogative specifice parlamentarismului şi cele definitorii pentru prezidenţialism, Sartori arată următorul fapt: preşedintele înclină ca atribuţii mai curând spre parlamentarism decât spre semiprezidenţialism. Unica sa atribuţie conformă cu semiprezidenţialismul este cea referitoare la posibilitatea de a participa şi conduce şedinţele guvernului (art. 86-87). Se pare însă că această grilă de interpretare este considerată ca o încorsetare injustă o modelului românesc în parametrii definiţi de semiprezidenţialism. Radu Carp şi Ioan Stanomir neagă această încadrare procustiană susţinând că „(...) ipoteza imposibilităţii de a descrie România ca un sistem semiprezidenţial tipic este amendabilă: chiar dacă se îndepărtează de precedentul francez, România nu rămâne mai puţin importantă ca variantă semiprezidenţială atenuată”²⁵.

Este interesant de urmărit evoluţia poziţiei lui Sartori faţă de o revizuire a Constituţiei României. Gradul de operabilitate al unei constituţii defineşte de fapt necesitatea revizuirii. Întrucât politologul italian se opune modificărilor constituţiilor mai puţin în contextul unei crize, sistemul românesc nu trebuie considerat subiectul unor modificări constituţionale. La întrebarea dacă sistemul român ar trebui să devină unul semiprezidenţial, Sartori spune că el susţine mai curând transformarea constituţiei materiale şi nu a celei formale întrucât consideră că sistemul român este funcţional.²⁶ Însă în condiţiile în care 2007 constituie un an în care legitimitatea prezidenţială este sfidată de legislatură, iar Parlamentul este delegitimat din ce în ce mai puternic de poziţia electoratului, o clarificare în sensul definirii regimului trebuie operată.

Sartori îşi revizuieşte poziţia în 2003 pentru a susţine o orientare a sistemului constituţional românesc spre semiprezidenţialism. Invocând flexibilitatea intrinsecă prezidenţialismului, se încurajează orientarea spre semiprezidenţialism.

Calificarea regimului românesc ca o specie distinctă, semiprezidenţialismului pare a fi mai curând o dezbatere de natură lingvistică, întrucât nu este contestată esenţa regimului. Cu toate acestea, Alan Siaroff introduce o taxonomie diferită în funcţie de cuantificarea a nouă puteri prezidenţiale în cadrul căreia România este inclusă în Categoria a 5-a.

„Here presidents are more than figureheads, but still lack ‘quite considerable powers’. Political practice is thus not purely parliamentary,but is certainly more parliamentary than not.”²⁷. O denominaţie finală a acestei categorii este parliamentary systems with a ‘presidential corrective’.

În contextul în care se admite trecerea de la un sistem parlamentar la unul semiprezidenţial, se elimină din start conceptualizări ale acestei revizuiri marcând trecerea spre prezidenţialism. Lărgirea prerogativelor prezidenţiale se poate realiza prin introducerea capacităţii preşedintelui de a dizolva camerele nu doar în contextul în care Parlamentul nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură²⁸. O astfel de măsură este justificată ca o contrapondere la criza din 2007 când preşedintele a fost demis aducând în prim plan o criză a legitimităţii. Conformă cu caracteristicile unui regim semiprezidenţial, această prerogativă nu trebuie judecată superficial ca o modalitate de pavare a drumului spre prezidenţialism, ci ca un mecanism de echilibrare a raportului puterilor în stat.

Însă cu tot efortul de a identifica echilibrul legislativ-executiv în construcţia constituţională propusă, se ridică o chestiune privind o tendinţă subliminală spre prezidenţialism. Poate fi interpretată introducerea prerogativei de a dizolva Parlamentul şi limitarea abilitării guvernului de a guverna prin ordonanţe de urgenţă o modalitate nu de echilibrare a relaţiei executiv-legislativ ci de impunere a unei hegemonii prezidenţiale? Aceste limitări tind să întărească puterea şi legitimitatea prezidenţială. În condiţiile în care alegerile prezidenţiale nu se mai desfăşoară simultan cu cele parlamentare, prezenţa redusă la vot la alegerile legislative consfinţeşte lipsa de legitimitate populară a parlamentului, tendinţă ce rezidă şi din analiza Barometrului de Opinie Publică 1998-2007. Mecanismele prezentate mai sus cumulate cu delegitimarea populară a parlamentului întăresc tendinţa spre un semiprezidenţialism prezidenţializat care ar putea fi acuzat că maschează de fapt un prezidenţialism pur informal.

Trebuie însă conştientizat faptul că în cadrul democratic actual, astfel de tendinţe sunt improbabile. Opţiunea eliminării demiterii preşedintelui de către parlament – instituţie care „nu are corespondent în niciun text constituţional al unei naţiuni membră a Uniunii Europene” – cumulat cu atribuirea puterii de a dizolva adunarea legislativă nu sunt decât forme ce consfinţesc orientarea clară spre semiprezidenţialism definit în termenii lui Sartori.

Regimul semiprezidenţial este definit tocmai printr-o congruenţă a independenţei preşedintelui de parlament cu dependenţa preşedintelui de guvern şi a independenţei guvernului de preşedinte, guvern ce răspunde totuşi în faţa Parlamentului. Acceptarea unei prerogative prezidenţiale de a dizolva parlamentul în cazul apariţiei unor blocaje de sistem pare a transforma natura independenţei guvernului faţă de preşedinte. Această autonomie compensată de control parlamentar devine fictivă tocmai prin faptul că preşedintele are posibilitatea de a exercita presiune asupra camerelor cu apogeul atribuţiilor sale constând în dizolvare.

„In dual executive systems, to dissolve the parliament the president needs the agreement – the countersignature – of the prime minister, but since the president names the prime minister, he is likely to find someone who will support dissolution”²⁹.

Acest risc este însă valabil în contexte cu tendinţe autoritare. Probabilitatea situaţiei expuse mai jos este totuşi redusă de alternările dintre guvernarea primului-ministru când acesta deţine majoritate în Parlament şi cea a preşedintelui când majoritatea este favorabilă acestuia. Un alt argument ce scade potenţialitatea unei tendinţe înspre prezidenţialism constă în linia evoluţiilor rolului preşedintelui în România postcomunistă de la absolute-decision maker la regulator president.

„It can also be noted that, for all the countries in post-communist Europe having adopted a semi-presidential model, there has been a gradual shift towards what could be considered a situation of ‘normality’, given that the presidents over time have evolved in their role first toward the category of ‘limited decision makers’ and then finally into the role of ‘regulators’ or even symbolic presidents”³⁰.

Orice formă de guvernare este definită de o dualitate care presupune listarea unui set de avantaje, şi în contrast dezavantaje. Semiprezidenţialismul emite pretenţia unui echilibru bazat pe consensualismul tolerat şi promovat de o clasă politică matură ce trece dincolo de perspectiva limitată a cumulării de funcţii pentru a elabora politici coerente ce depăşesc rivalităţi politice. Personalismul trebuie însă eludat din această schemă. Spaţiul românesc pare a prezenta cel mai înalt grad de compatibilitate cu semiprezidenţialismul. Orientarea spre parlamentarismul pur este deconstruită tocmai de delegitimarea electorală ilustrată de încrederea redusă acordată de cetăţeni reprezentanţilor celor două camere. Imaginea preşedintelui, consolidată în imaginarul colectiv, precum şi permanenta implicare a acestuia pe scena politică românească nu permite reducerea unei astfel de instituţii la o formă strict ceremonială. Totuşi, un prezidenţialism exacerbat este temperat de pretenţiile Parlamentului de a se întrupa în instituţia exclusivist reprezentantă a naţiunii dar şi de o serie de mecanisme de „checks and balances” ce permite echilibrarea relaţiei legislativ-executiv. Într-un spaţiu marcat de tradiţia totalitarismului, popasul într-o dimensiune a personalizării puterii este improbabil.

În concluzie, indiferent de modul în care definim regimul politic al României post-comuniste, mutaţiile instituţionale realizate prin revizuire constituţională implică un grad ridicat de complexitate ce nu poate fi disociat de multiplicitatea factorilor ataşaţi acestei iniţiative.

Finalizarea acestui demers analitic se va realiza tot în spiritul lui Sartori. Chiar dacă prezidenţialismul constituie un regim foarte contestat, reuşita sa în SUA³¹ s-a datorat tocmai faptului că a existat voinţa politică de a-l implementa. Prin analogie cu spaţiul românesc, voinţa politică de a permite funcţionarea unui regim semiprezidenţial constituie cheia armoniei în acest spaţiu în care legislativul şi executivul şi-au disputat hegemonia cu atâta vehemenţă. Întrebarea deschisă rămâne – este suficient de matur sistemul politic românesc pentru a facilita consensul în favoarea fluidizării procesului decizional? Rămâne în sarcina viitorului să ne arate cine va face un compromis şi de ce nu... cine va fi compromis în acest joc al puterilor.