|
Recenzie
Geometria puterii
Zbigniew Brzezinski, Triada geostrategică.
Convieţuirea cu China, Europa şi Rusia
Historia, Bucureşti, 2006. Traducerea:
Sanda-Ileana Racovinceanu; prefaţă: John J.Hamre
Exersându-şi cariera în alternanţă dintre practică şi catedră, în pendulaţia între diferite funcţii în stat şi forumuri economice, Zbigniew Brzezinski rămâne una dintre cele mai aristocratice figuri ale domeniului diplomatic. Născut într-o familie de diplomaţi la Varşovia pe 29 martie 1928, este căsătorit cu strănepoata preşedintelui Cehoslovaciei, Eduard Beneş, ea însăşi sculptor celebru. Între 1977-1981 a fost Secretar de Stat pe probleme de Securitate al preşedintelui Jimmy Carter.
Mai puţin cunoscut [cel puţin publicului de la noi] decât Henry Kissinger, mai puţin dezbătut decât Huntington, Fukuyama, Hardt & Negri ori Noam Chomski, Zbigniew Brzezinski rămâne o figură care şi-a păstrat prospeţimea mai bine de patru decenii. Studiile sale mi-au lăsat impresia de a fi o combinaţie între accesibilitate şi complexitate. Deşi complexe şi seducătoare, cărţile lui Brzezinski nu au nici masivitatea altor autori, nici nu prezintă adâncimea istorică a unui Morgenthau, Aron, Paul Kennedy şi nu elaborează vreo teorie în domeniu precum Robert Gilpin, Michael Doyle ori James Rosenau. Ele oferă în schimb o idee perenă care se modulează flexibil pe evenimentele succesive. Ideea bunului hegemon. Într-un fel sau altul mai toate lucrările sale sunt marcate de crezul că America reprezintă [în ciuda imperfecţiunilor inerente oricărui lucru omenesc] cel mai în măsură hegemon de a exercita o dominaţie luminată asupra întregului sistem internaţional. Prin existenţa insituţiilor democratice, ale îmbinării dintre moralitate şi capitalism, supremaţie militară şi tehnologică , America este statul cel mai în măsură să unească conducerea cu moralitatea în gospodărirea internaţionale.
Pentru Kissinger balanţa de putere şi raţiunea de stat sunt scopuri în sine. Rolul lor, imperfect de multe ori în contradicţie cu morala reflectă o lume sub-optimală în care suntem invitaţi să cerem mai degrabă stabilitatea decât pacea şi echitatea. La Brzezinski realpolitikul nu este un scop în sine ci doar un mijloc vremelnic pentru a realiza securitatea colectivă. Un joc nenul în care dominaţia americană poate asigura un câştig pentru fiecare. Eclipsată de Fukyama , opera lui Brzezinski, în cele mai senine ipostaze ale sale descrie propriul sfârşit al istoriei. O lume în care devoluţia monarhului strategic american lasă locul unei multipolarităţi responsabile şi paşnice. Multipolaritate care la rândul ei se estompează prin dispariţia statului şi apariţia unor organisme multinaţionale care să preia rolul guvernelor clasice. Nu este neapărat grădina Edenului dar este tot ceea ce putem cere de la sumbrul şi cenuşiul realpolitik! Pentru cei care au citit Marea tablă de şah, Triada geostrategică este o aprofundare a tezei anterioare. Printr-un amestec inedit de geopolitică şi liberalism transnaţional, cele două cărţi, la distanţă de câţiva ani redau reflecţiile necesare oricărui guvern american care trebuie să găsească un cod diplomatic cât mai iscusit pentru a menţine supremaţia americană. Cartea se concentrează în jurul celor trei mari jucători strategici euro-asiatici: Europa, Rusia, China alături de actorii secundari: Japonia, India, Turcia sau statele central-asiatice.
Relaţia cu China este pusă prima pe tapet. Prezumată drept următorul hegemon internaţional China trebuie să beneficieze de o atenţie cuvenită. „China este prea mare pentru a fi ignorată, prea veche să nu fie respectată, prea slabă pentru a nu fi tratată cu înţelegere şi prea ambiţioasă pentru a avea deplină încredere în ea”[p.19]. În ceea ce priveşte relaţiile sino-americane, Brzezinski, aici ca şi în alte locuri se grăbeşte să înlăture teama că Republica Populară va deveni prea curând înlocuitorul Statelor Unite la conducerea lumii. Este o teamă asemănătoare celei din anii ’80-’90 legată de Japonia. Deşi prezintă o capacitate nucleară de descurajare, China nu are capacitatea militară, ca să nu mai vorbim de cea economică Europei şi Americii. În Marea tablă de şah, fostul Secretar de Stat pune mai mult accentul pe problemele interne ale Chinei. O ţară care s-ar putea confrunta cu mişcări interne pentru mai multă libertate va avea greutăţi în a-şi canaliza energiile spre obţinerea statutului de superputere. Cheia relaţiilor dintre Washington şi Beijing este că nu se restrânge doar la ele două. În joc mai apar Taiwanul, Japonia, India şamd. În echilibristica diplomaţiei din Pacific, SUA trebuie să aibă grijă să nu neglijeze nici relaţiile sale cu Taiwanul şi nici pe cele cu Japonia. Ostilitatea sino-niponă are rădăcini vechi şi deci un viitor fertil. Teama de o Chină mare şi ostilă poate determina Japonia fie să devină mai apropiată de America fie să încerce să se autonomizeze militar. SUA trebuie să evite o asemenea escaladare a evenimentelor care ar complica poziţia sa internaţională. Menţinerea unui dialog între cele două culturi vechi şi naţiuni ambiţioase trebuie să fie scopul inteligenţei diplomatice americane. Nici chestiunea Taiwanului nu trebuie neglijată. Deşi relaţia cu micul stat nu poate să treacă înaintea relaţiei cu Beijingul, Taiwanul poate fi un punct de presiune, arată Brzezinski, deşi nu foarte explicit. Taiwanul este un foarte bun exemplu de creştere economică şi înflorire democratică. O bună dovadă că democraţia este compatibilă culturii chineze şi o chezăşie a transformării Chinei în viitor. Pentru a mulţumi China şi a o îndrepta spre un statut regional paşnic, SUA trebuie să aibă grijă să o integreze în cât mai multe foruri asiatice.
Relaţia cu Europa este cel mai important contact al Americii în lume.
„America şi Europa servesc împreună ca axă de stabilitate globală, locomotiva economiei mondiale şi conexiunea capitalului intelectual precum şi inovaţia tehnologică.” [p.57] Privit drept cel mai filo-european realist american Brzezinski crede într-o Europă mai sudată, chiar dacă se arată sceptic în privinţa respectivă. Tranşant, pentru el Europa este doar un protectorat american. Timothy Garton Ash, citat în paginile cărţii, respinge afirmaţia. Binomul Marte-Venus, folosit pentru a descrie relaţiile euro-americane este seducător şi simplificant dar ratează o serie de nuanţe şi consecinţe. Deşi este clar în inferioritate faţă de SUA, Europa [în măsura în care o vedem ca pe un monolit] şi-a dezvoltat în timp o serie de capacităţi militare. De la data scrierii textului, Bruxelles-ul a angajat diferite acţiuni militare, poliţieneşti şi de patrulare a frontierelor se află pe meridianele lumii [ex.: Althea, Concordia etc]. Apoi, unele dintre statele sale [Franţa, Marea Britanie] sunt state cu potenţial nuclear. Afirmaţia că Europa este lipsită de „pasiunea ideologică” şi de „loialitatea civică” a Părinţilor fondatori americani ar trebui văzută ca un semnal de alarmă. O Europă prea slabă militar nu va putea fi decât un critic complexat al partenerului său atlantic în marele vals geostrategic. America ar trebui şi ea, după cum sunt se acord la unison Brzezinski şi Ash să impulsioneze edificarea unei identităţi europene mature pe plan militar.
În ceea ce priveşte Rusia, al treilea gigant eurasian, prezintă poate aspectul cel mai problematic. Oscilând între mai multe frecvenţe diplomatice, Rusia se zbate între reluarea statului imperial şi un dialog cordial cu Occidentul. Posibilitatea de a jongla în balanţa de putere atât cu Vestul cât şi cu China ori India impune diplomaţiei americane deţinerea unui seismograf sensibil. SUA trebuie să aibă grijă să integreze Rusia într-un dialog constructiv astfel încât aceasta să se mulţumească cu un statut postimperial. Scrisă înainte de 11 septembrie textul lui Brzezinski nu încapsulează şi problemele pe care fluxul de gaze din Rusia îl ridică Occidentului. Dintre toate marile state cu ambiţii imperiale, supra-regionale Rusia s-ar înscrie mai degrabă în reflecţia asupra balanţei terorii, decât în cea a puterii. Înarmată nuclear, dar cu echipament învechit, cu o populaţie cât Japoniei şi mai mică decât a Pakistanului, Rusia este o ţară cu mari probleme la capitolul social şi economic. Venirea lui Putin a readus întrucâtva tema unui imperialism după Imperiu bazat pe specularea insecurităţii energetice occidentale, armă strategică în jocul subnuclear al puterii.
Scrisă înainte de 11 septembrie şi de startul administraţiei Bush II, [ca dealtfel şi Are America nevoie de o politică externă? a lui H.Kissinger] lucrarea creionează un tablou strategic motivat de nostalgia lumii de secol XIX. Fin analist, Brzezinski se concentrază totuşi prea mult pe acţiunile marilor puteri şi se arată prea puţin interesat de zgomotul de fond al restului sistemului internaţional. Cel puţin, ataşament său faţă de moştenirea geopoliticii clasice – gambitul eurasiatic [Haushofer şi Nicholas Spykman]-este oarecum dezamăgitoare. Poate ar fi fost mai cuprinzătoare o lucrare dedicată statelor ratate, pe care Brzezinski le considera drept problema principală a SUA după Uniunea Sovietică [Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Cartier, Chişinău, 2000].
Ceea ce am apreciat însă la cărţile lui Brzezinski a fost structura lor măiestrită şi totuşi didactică [un text suplu şi diafan dublat de note de subsol substanţiale şi bine documentate]. Acestă dualitate reflectă înmănuncherea dintre practician şi teoretician precum şi multiplele feţe ale diplomatului. Căci el nu se revelă niciodată în totalitatea sa prin scris. Dincolo de raţionamentele sale de şahist, mai rămâne mult de spus despre el printre rânduri.
Silviu Petre
sus
|
