Minorităţi

Minorităţile în România postdecembristă
 

JAOMIASA HANDY FRANCINE

This article examines the events that took place in Targu Mures in March 1990. All the information provided highlights the politics carried on by FSN in order to misinform the citizens, more precisely by using mass media and especially the television.

Keywords: minorities, Hungarian, democracy, U.D.M.R. (Democratic Union of Hungarians in Romania), F.S.N. (National Salvation Front), Târgu Mureş

Finalitatea acestei lucrări este de a analiza statutul minorităţilor în România postdecembristă, deoarece în funcţie de modul în care sunt tratate minorităţile se poate decide într-o măsură relevantă asupra gradului de democratizarea a unei societăţi. Dacă minoritatea se defineşte ca o modalitate de fundamentare a comportamentului în funcţie de o identitate concordantă sau în conflict valoric cu identitatea majorităţii, atunci se poate afirma că există mai multe tipuri de minorităţi: de etnie, de religie, gen (femeile), sexuale, de profesie, persoane cu dizabilităţi fizice şi anumite grupuri dezavantajate social (persoane infectate cu HIV, persoane dependente de droguri, şomeri, veterani de război etc.). În cadrul lucrării accentul va fi pus asupra minorităţilor etnice, cu precădere a celei maghiare având în vedere ponderea semnificativă pe care o ocupă în cadrul populaţiilor minoritare, urmărindu-se atât aspecte de natură politică, dar şi socială şi economică. De asemenea, se va realiza o analiză comparativă între statutul minorităţilor înainte şi după 1989. Ipoteza de lucru este reprezentată de teza că gradul de democratizarea al unei societăţi depinde modul în care drepturile minorităţilor sunt respectare, garantate şi asigurate în calitatea lor de fiinţe umane. 

Statutul minorităţilor înainte de decembrie 1989 în cadrul regimului comunist era unul deficitar pe de o parte din cauza uniformizării societăţii, iar pe de altă parte prin marginalizarea amplă a acestor categorii sociale. Înainte de 1989 s-a considerat că minorităţile constituie un obstacol în politica externă a României. Corelat cu încălcarea drepturilor şi libertăţilor individuale, minorităţile au suferit o marginalizare mai amplă. În primul rând au fost încălcate drepturile şi libertăţile fundamentale. Puterea politică era concentrată la nivelul unei numeroase birocraţii care era direcţionată de familia Ceauşescu. Indivizii nu aveau drept de exprimare liberă, dreptul de a se asocia, iar alegerea lor politică era o pseudoalegere în măsura în care nu puteau participa la viaţa politică decât în calitate de membrii ai Partidului Comunist Român. Manipularea politică s-a exercitat atât la nivel macrosocial prin promovarea unei unice orientări politice prin inducerea unei singure perspective viabile, cea a comunismului. Nivelul de trai era foarte scăzut, consumul alimentar era raţionalizat, oamenii nu aveau perspectiva unui loc ce muncă în funcţie de meritele, de aptitudinile şi capacitatea individuală. O parte a intelectualităţii a fost marginalizată şi persecutată, deoarece nu accepta rolul de lacheu impus de regim. Presa, cultura, orice manifestare care ar fi putut devia de la principiile comunismului erau cenzurate. Persoanele nu se bucurau de drepturi rezonabile pentru orice cetăţean. Nu existau decât foarte puţine zile libere, nu existau perspective sociale şi profesionale. Greco-catolicii nu aveau dreptul să îşi practice cultul religios. Munca era considerată ca fiind o datorie a cetăţeanului faţă de stat, astfel încât meritele individuale erau anulate. Oamenii au fost egalizaţi din punct de vedere social, economic, distribuirea bunurilor realizându-se în funcţie de ceea ce regimul a considerat că reprezintă nevoile minime: alimente raţionalizate, un loc de muncă stabil şi o locuinţă care nu prezenta perspectiva de a deveni proprietate privată. Egalizarea indivizilor poate constitui în timp  un motiv de revoltă. În primul rând oamenii sunt inegali, iar în al doilea rând a le oferi oamenilor aceleaşi şanse obiective nu semnifică oferirea aceloraşi şanse subiective. Egalizarea economică pe care o viza sistemul ceauşist pentru mărirea bugetului de stat şi pentru promovarea nepotismului nu putea să devină o constantă a raportului dintre individ şi stat. Statul nu poate asigura o egalizare continuă deoarece oamenii în mod spontan tind către egalitate. Prin egalizarea oamenilor şi prin subordonarea lor arbitrară faţă de stat este limitată libertatea, iar statul este părtinitor. Condiţiile sociale minime se fundamentau pe modul de exercitare a puterii politice.

După 1989, statutul minorităţilor a cunoscut o experienţă sinuoasă. România postdecembristă a cunoscut o perioada dificilă din punct de vedere politic. Lipsa de experienţă a guvernanţilor în ceea ce priveşte exercitarea democratică a puterii, erorile de legislaţie, schimbările politice şi sociale din primii doi ani postdecembrişti au afectat aplicarea strategiilor de reformă. Revoluţia din decembrie 1989 a reprezentat căderea întregului sistem politic bazat pe existenţa unui singur partid care îşi asumase conducerea societăţii româneşti. Sistemul politic se modifică după 1989, democraţia manifestându-se în condiţiile pluralismului politic, iar cetăţenii având astfel posibilitatea de a se asocia liber în partide şi alte organizatii social-politice. Transformarile care au avut loc în România postcomunistă au determinat un nou mod de viaţă, o nouă mentalitate politică şi juridică care au asigurat condiţii  pentru constituirea unui stat de drept. Pluralismul în societatea românească devine o condiţie a democraţiei, iar partidele politice se constituie şi îşi desfasoară activitatea în condiţiile legii, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei.

În România de după decembrie 1989 s-au afirmat drepturile şi libertăţile individuale, iar sistemul economic s-a descentralizat. Dacă persoanele care au deţinut până atunci puterea politică au fost mai mult sau mai puţin inadecvate, legile constituite într-o modalitatea legitimă îi apără, dar nu în mod absolut. Caracterul constrângător al legilor nu poate reprezenta o limită în măsura în care numai pe baza lor se asigură şi se garantează libertatea. Numai prin raportare, la un sistem de referinţă obiectiv, care e desemnat de legi constituite pe termen lung există posibilitatea de a prevedea cum va fi exercitată puterea coercitivă, astfel încât indivizii să ştie ce mijloace să folosească pentru atingerea anumitor scopuri pentru a nu limita libertatea celorlalţi. Mai mult, legile sunt concepute astfel încât nu sunt cognoscibile avantajele şi dezavantajele concrete ale acestora.

Limita statului democratic românesc potrivit căreia cetăţenii au libertate formală în calitate de fiinţe egale în faţa legii ca în orice stat constituţional, dar nu şi libertate autentică, posibilitate de valorificare a legislaţiei ca urmare a resurselor economice insuficiente  nu este problematică. Faptul că anumite persoane nu deţin resurse suficiente pentru atingerea scopurilor individuale nu neagă ideea de libertate. Mai mult, sistemul democratic permite posibilitatea măririi venitului şi a nivelului de trai în funcţie de meritele personale, deoarece distribuirea bunurile, a funcţiilor se realizează prin raportare la merite şi la egalitatea şanselor. Deşi posibilitatea ca o persoană care nu are resurse financiare să le acumuleze este redusă, este preferabil contextul unui sistem democratic cu o economie concurenţială. Sarcina democraţiei ca participare directă şi indirectă la guvernare este de a limita puterea statului, iar finalitatea statului este de a asigura cadrul legislativ stabil pe baza legitimităţii astfel încât să fie posibile drepturile şi libertăţile individuale.

În acest context social-politic, actorii care au determinat într-o măsură amplă modificarea statutului minorităţilor, care au promovat drepturile şi libertăţile acestora au fost mass-media şi organizaţiile nonguvernamentale: Romani Criss, ACCEPT, Asociaţia Femeilor din România, Romanian Angel Appeal, Agenţia de Monitorizare a Presei.

În ceea ce priveşte minoritatea maghiară din România se poate afirma că evenimentele de la Târgu Mureş din martie 1990 au constituit un moment important în procesul de democratizare a societăţii româneşti, a aplicării principiilor caracteristice statului de drept. Schimbarea bruscă a regimului din România, dintr-un regim totalitar, într-un regim democratic, netrecându-se în prealabil printr-o fază de tranziţie sau fără monitorizarea acestui proces de către anumite organisme externe, a fost o dovadă de curaj într-o perioadă tumultoasă pentru afirmarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale.  

Lui Ion Iliescu i-a fost greu să renunţe la tradiţia de stat a folosiri naţionalismului în scopul obţinerii sprijinului populaţiei. Faptul că FSN avea un caracter naţionalist a devenit evident doar în momentul în care a trebuit să facă faţă competiţiei partidelor politice care îi negau dreptul la guvernare. Atunci când caracterul multietnic al grupurilor care s-au împotrivit lui Ceauşescu şi-a făcut simţită prezenţa, s-a întrezărit speranţa ca naţionalismul să nu mai constituie latura definitorie a noii Românii. Aceste fapte au determinat Ungaria ca la 23 decembrie 1989 să recunoască noul Guvern al României, fiind prima ţară care a recunoscut noul regim al ţării. De asemenea, Ungaria a contribuit într-o mare măsură la legitimarea noii puteri de la Bucureşti în toată lumea, Gyula Horn fiind primul ministru de externe care a vizitat România şi s-a întâlnit cu Ion Iliescu la 29 decembrie 1989. Relaţiile româno-ungare fuseseră profund alterate din cauza deceniilor de propagandă ostilă a Bucureştiului faţă de Ungaria şi de maghiari. Faptul că Ungaria a recunoscut atât de repede regimul nou instaurat al lui Iliescu, a mai diminuat din ideea potrivit căreia aceasta v-a profita de fragilitatea României şi v-a emite pretenţii teritoriale la adresa ei. Însă nu s-a putut evita faptul ca ungurii să fie întâmpinaţi cu teamă şi neîncredere la sfârşitul anului 1989, când au sosit în ţară cu ajutoare: alimente şi medicamente.

La 5 ianuarie 1990, se iau primele măsuri pentru soluţionarea problemelor minorităţilor naţionale cât şi a restricţiilor impuse de regimul Ceauşescu, când FSN face o declaraţie publică cu privire la drepturile minorităţilor din România.¹  În această declaraţie era menţionat faptul că drepturile individuale şi colective ale minorităţilor naţionale urmau să fie trecute în noua Constituţie a ţării, cât şi înfiinţarea unui minister al minorităţilor. Această instituţie urma să asigure folosirea limbii materne, un cadru instituţional propice exercitării drepturilor acestora, precum şi promovarea culturii naţionale şi păstrarea identităţii naţionale. Ca urmare, în regiunile din România locuite de minorităţi etnice, deciziile administrative locale urmau să fie aduse la cunoştinţă cetăţenilor în limba lor maternă, iar emisiunile de radio în limba maghiară şi germană şi-au reluat programul, întrucât în anii 1980 fuseseră drastic diminuate. De asemenea, au avut loc încercări de a reintroduce predarea în limba maghiară în unităţile de învăţământ din Târgu Mureş şi Cluj. Au fost aleşi în funcţii oficiale importante personalităţi politice de origine maghiară, cum a fost cazul lui Király Károly, important dizident anticeauşist, căruia i s-a oferit un post în fruntea Consiliului Naţional al FSN.

Aceste probleme au figurat mai pregnant în agenda politică a FSN-ului doar la început, pentru ca mai apoi maghiarii să-şi formeze propria formaţiune politică, Uniunea Democratică Maghiară din România care s-a constituit la 25 decembrie 1989, la iniţiativa lui Dómókos Geza. Activitatea acestei formaţiuni ­în perioada 1990-1996 arată faptul că nu a avut o atitudine fermă în ceea ce priveşte problema minorităţilor preocupându-se mai mult de „supravieţuirea politică”.² UDMR a reprezentat şi reprezintă forma de asociere a comunităţii maghiare din România, care a fost constituită în vederea apărării, reprezentării şi coordonării intereselor ei. Din componenţa acestei formaţiuni politice fac parte organizaţii teritoriale, grupuri de opinie: Cercul Liberal, Platfoma Social- Democrată, Mişcarea Social-Democrată, Iniţiativa Maghiară Transilvană, Gruparea Reformistă, Platorma Micilor Agricultori, precum şi membrii asociaţi, cum ar fii: organizaţii ştiinţifice, culturale, artistice şi profesionale.³ La 11 ianuarie 1990, Dómókos Geza dădea o declaraţie prin care îi asigura pe români că UDMR va realiza drepturile maghiarilor respectând în totalitate integritatea teritorială şi suveranitatea României libere şi democratice.⁴ La Cluj, hotărârea de a reintroduce predarea în limba maghiară şi de a separa şcolile a fost întâmpinată cu proteste din partea elevilor, profesorilor şi părinţilor, aceştia ieşind în stradă atunci când elevii români s­-au trezit mutaţi în fosta şcoală de învăţământ de partid. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul învăţământului superior atunci când s-a anunţat că în toamna aceluiaşi an secţia maghiară a Universităţii din Cluj, avea să se deschidă ca instituţie separată, iar predarea să se realizeze în limbile maghiară şi germană. S-a constituit o Ligă a Studenţilor Români pentru a se evita reorganizarea învăţământului superior pe criterii etnice sau lingvistice. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Târgu Mureş, fapt ce va duce la crearea unor mari tensiuni în oraş.

La începutul lui februarie 1990 s-au realizat primele contramobilizări ale românilor prin constituirea Uniunii Vatra Luminoasă. Ceea ce la început părea a fi o organizaţie cultural­ă s-a dovedit a fi un grup naţionalist radical de presiune care s-a folosit de toate mijloacele pentru a bloca cererile maghiarilor şi de a-i denigra, creându-le o imagine negativă prin fluturarea pericolului dezmembrării teritoriale a României. F.S.N. în Transilvania, în zonele unde populaţia este mixtă din punct de vedere etnic, a primit printre membrii săi foşti activişti de partid care în timpul regimului comunist au dus o puternică politică de marginalizare a maghiarilor. Acest lucru era în contradicţie cu declaraţiile FSN-ului care condamna acest tip de acţiune. 

Odată cu demararea cursei FSN-ului de a câştiga puterea, prin participarea la alegerile organizate la începutul anului 1990 a demonstrat faptul că a renunţat la ideea unui cabinet interimar. S-a observat că problema minorităţilor şi-a pierdut din importanţă, întrucât programul cu care FSN a participat la alegeri făcea doar o referire formală la interesele minorităţilor maghiare şi mai mult nu exista nici o referire la drepturile culturale ale acestora. Din această cauză liderii politici maghiari au recurs la proteste directe, prin organizarea de marşuri, greve, deoarece nu mai exista o comunicare cu conducerea FSN. S-au strâns in jur de 50000 de semnături pe o petiţie prin care se cerea reînfiinţarea Universităţii maghiare Bolyai.

Primele proteste româneşti îndreptate împotriva şcolilor maghiare s-au înregistrat la Cluj, însă nu a fost o surpriză izbucnirea unor proteste cu caracter violent la Târgu Mureş. Până în anii ’60 Târgu Mureş a fost maghiar ca specific demografic, mai mult de trei sferturi din populaţie fiind de această naţionalitate. Sosirea la Târgu Mureş, în epoca Ceauşescu, a unor români din judeţele învecinate şi din zone îndep­ărtate cum ar fi Moldova a făcut ca procentul maghiarilor să scadă la 50%. Încetul cu încetul, numărul acestora a scăzut şi mai mult datorită politicii de industrializare care a atras populaţie din afara Transilvaniei care a avut ca efect „românizarea” şi altor oraşe transilvănene.

La 15 martie 1990, ungurii sărbătoreau la Târgu Mureş ziua naţională a Ungariei. La acest eveniment au luat parte numeroşi confraţi din patria-mamă. S-au declamat versuri mobilizatoare ale poetului revoluţionar Petöfi Sandor „Acum sau niciodată!”. A doua zi, pe 16 martie, în oraş s-a zvonit că o farmacistă maghiară a refuzat să servească un român. Nimeni nu poate însă să confirme acest lucru.  Pe 19 martie au izbucnit confruntări de stradă violente la Târgu Mureş, după ciocnirile aparent minore din 16 martie. În cadrul acestor manifestaţii din centrul oraşului s-a cerut înlăturarea unor etnici maghiari din Consiliul Local. Relatările reprezentanţilor românilor şi maghiarilor despre ce s­-a întâmplat la Târgu Mureş au fost diferite, iar declaraţiile Guvernului referitoare la aceeaşi problemă enunţate în raportul parlamentar oficial publicat la 23 ianuarie 1991 au fost contradictorii. Aceste lucruri s-au întâmplat din cauza faptului că factorii cauzali consideraţi esenţiali în declaraţiile iniţiale au fost neglijaţi în declaraţiile ulterioare. Nu s-a putut ajunge nici măcar la un consens în privinţa numărului de victime. 

Cei care au dat amănunte despre izbucnirea violenţelor au fost ziariştii străini aflaţi la faţa locului. Ei au relatat că primele forme de violenţă au izbucnit în ziua de 19 martie când o demonstraţie organizată de Vatra Luminoasă s-a transformat într-un asediu al sediului UDMR din localitate, care a fost devastat. Comandantul poliţiei Tg. Mureş a declarat în aceeaşi zi că violenţele au fost provocate de 1000 de „antiseparatişti” români.⁵ Un grup de români l-a bătut crunt pe scriitorul Süto András când acesta părăsea sediul partidului, cu toate că era escortat de colonelul Judea, preşedintele consiliului orăşenesc. Au fost aduşi ţărani din satele învecinate oraşului Târgu Mureş, Hodac şi Ibăneşti, pentru a se alătura grupului de furioşi adunaţi în oraş. O anchetă parlamentară asupra tulburărilor din Târgu Mureş a scos la iveală faptul că primarii şi funcţionarii din administraţie au fost implicaţi în transportul demonstranţilor spre oraş. Tineri români au declarat că primarul le promisese că îi va scuti de plata taxelor dacă participă la demonstraţie. Pe 20 martie, 20 000 de oameni s-au adunat pentru a protesta paşnic faţă de cele petrecute în ziua precedentă. Au fost fluturate steaguri româneşti în semn de loialitate, iar cetăţenii aparţinând ambelor grupuri etnice s-au amestecat în mulţime. Această imagine de linişte nu a durat însă prea mult întrucât şi-au făcut apariţia demonstranţii antimaghiari care aveau întăriri din satele vecine. Sediile unor organizaţii româneşti care au participat la manifestaţia paşnică au fost devastate de către demonstranţii naţionalişti. Ungurii au reuşit să pună stăpânire pe situaţie chemând întăriri din satele vecine, inclusiv un număr mare de ţigani. Unităţi ale armatei au fost nevoite să intervină pentru a pune capăt violenţelor, care potrivit datelor oficiale au produs 3 morţi şi 269 de răniţi, în majoritate etnici români. Faptul că armata a întârziat atât de mult în a intervenii a generat multe semne de întrebare. Din cauza faptului că starea de confuzie era atât de înrădăcinată, încât ea a declanşat o adevărată psihoză. Românii cer:”László Tökés afară!”. Sosit la faţa locului viceprim-ministrul Gelu Voican-Voiculescu încearcă să calmeze spiritele: „Îi cunosc bine pe unguri, ei nu vor separatism!”. „Mincinosule!” – îi replică manifestanţii, somându-l s­ă le dea un ultimatum ungurilor.⁶

Pe 21 martie Guvernul a dat publicităţii o declaraţie care se referea la forţele care au provocat evenimentele sângeroase de la Târgu Mureş. Se făcea referire în declaraţie la faptul că maghiarii, sărbătorind cea de-a 152-a aniversare a revoluţiei maghiare din 1948, au lansat „atacuri asupra sentimentelor naţionale ale poporului român” şi au provocat „starea de tensiune şi actele de violenţă” din zilele următoare. De asemenea, declaraţia guvernului a afirmat că aniversarea a facilitat trecerea graniţei din Ungaria a cetăţenilor maghiari care au pus steagul maghiar pe diferite clădiri, iar la ceremoniile de depunere de flori au strigat lozinci antiromâneşti.⁷

În raportul parlamentar din 1991 nu se preciza faptul că ungurii au fost factorul determinant al evenimentelor violente, dar se sublinia totuşi faptul ca anumite elemente din mass-media au catalogat sărbătoarea de la 15 martie drept iredentistă. S-a citat cotidianul Cuvântul liber din Târgu Mureş care reflecta punctul de vedere al intereselor româneşti ameninţate. Pe 15 martie, acelaşi ziar a publicat în paginile sale o declaraţie care aparţinea unui cetăţean de naţionalitate maghiară, emigrat în SUA, care data din epoca Ceauşescu, aceasta fiind însă schimbată pentru a îi face pe cititori să creadă că este recentă. Preşedintele consiliului judeţean, colonelul Judea, a fost acuzat de Süto că a ajutat la răspândirea acestui pamflet. De asemenea, în acelaşi raport parlamentar publicat în 1991, principala critică era adresată UDMR- ului, care nu a explicat semnificaţia zilei de 15 martie. Mult mai categoric a fost Comitetul Helsinki, care a acuzat politica de implicare partizană a oficialităţilor române. Însă schimbul de replici dure dintre Budapesta şi Bucureşti a fost cel care a contribuit în mare parte la reinstalarea crizei de încredere dintre Ungaria şi România. Evenimentele de la Târgu Mureş au arătat faptul că ţara noastră avea nevoie de protecţie împotriva ameninţărilor externe, acesta fiind un bun pretext pentru înfiinţarea SRI. Aceste lucruri au fost expuse în mod explicit în decretul publicat în ziua de 23 martie 1990.⁸

Cu câteva zile înainte, la 20 martie, Ion Iliescu a dat prima declaraţie cu referire la incidentele de la Târgu Mureş, subliniind importanţa contextului în care s-au desfăşurat evenimentele, scuzându-i, într-un fel pe români care, „exprimându-şi poziţia faţă de unele acţiuni anterioare, au recurs la acte regretabile...”.⁹ La 22 martie s-a făcut auzit primul răspuns al minorităţii maghiare la explicaţia dată de guvern motivului pentru care au avut loc confruntările şi din cauza cui au izbucnit. Răspunsul a venit din partea lui Király Károly, vicepreşedintele consiliului FSN, care a declarat că ura naţională a avut sorginte în atitudinea politică de afirmare a naţiunii române şi în manifestarea exclusivismului şi intoleranţei naţionale practicate de mass-media românească. Mai mult, el a acuzat Guvernul român că a încercat să pună întreaga vină asupra minorităţilor naţionale şi a cetăţenilor străini care au venit în număr foarte mare din Ungaria pentru manifestaţia de comemorare a revoluţiei maghiare de la 1848. Pe de altă parte, presa occidentală a vehiculat cu promtitudine informaţii cu privire la conflictele interetnice în care românii erau mereu puşi într-o poziţie dezavantajoasă. În declaraţiile Guvernului din 23 şi 24 martie, s-a recunoscut faptul că relatările din mass-media şi cele ale TVR-ului au indus în eroare şi au instigat opinia publică. De asemenea, într-un comunicat al guvernului din 24 martie se afirmă că acesta „se disociază de acuzaţiile lansate de mass-media la adresa populaţiei de naţionalitate maghiară din judeţele Harghita şi Covasna privind aşa-zisele tendinţe ale acestora spre separatism, considerând că aceste acuzaţii sunt lipsite de temei... şi dezminte informaţiile potrivit cărora cetăţeni ai statului ungar ar avea vreo legătură cu acţiunile planificate, instigând la violenţă”. Guvernul a mai criticat şi faptul că poliţia şi armata nu au intervenit la timp pentru a pune capăt violenţelor, ba mai mult au existat unele relatări potrivit cărora unii membri ai forţelor locale de securitate au instigat la violenţă.

Comitetul Helsinki, care supraveghea respectarea drepturilor omului, a acuzat poliţia că a făcut eforturi neînsemnate pentru a-i împiedica pe ţărani să revină a doua zi la Tg. Mureş şi nu au făcut decât să devieze traseul autobuzelor şi nu să le oprească. Numeroasele apeluri către poliţia locală de a veni să salveze cei 60-70 de membri ai UDMR încercuiţi în sediu în data de 19 martie au rămas fără răspuns. Reprezentanţi ai poliţiei au venit după patru ore de la primele apeluri de ajutor, oră la care sediul partidului fusese deja devastat. La 22 martie, ministrul ungar de externe se plângea de acelaşi lucru, că poliţia şi armata română nu au făcut decât să privească cum se agravează situaţia. La foarte puţin timp după aceea, opt organizaţii locale de tineret din Tg. Mureş, reprezentând ambele comunităţi au cerut să se facă o anchetă pentru a se identifica şi chema în faţa instanţei civili, militari şi membri ai poliţiei care i-au influenţat pe atacatori, orientându-i spre anumite ţinte sau care au stat şi n-au luat măsuri când le-a fost cerut ajutorul. În cea mai mare parte a anului 1990 se poate vorbi de un vid de putere la nivelul forţelor armate, care au determinat o slabă participare a acestora la evenimentele care au izbucnit brusc, punctând schimbarea politică din România, evenimentele de la Târgu Mureş.¹⁰ 

Duminică, 25 martie 1990, cu ocazia împlinirii a 100 de zile de la declanşarea Revoluţiei române, Ion Iliescu, în calitate de preşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, a rostit la Televiziunea Română Liberă, o alocuţiune în cadrul căreia s-a referit şi la evenimentele petrecute la Tg. Mureş. „Considerăm firească, legitimă aspiraţia minorităţilor naţionale din ţara noastră către dobândirea unor drepturi democratice fundamentale, deopotrivă cu acelea ale întregului popor român. Pentru statul român, toţi cetăţenii sunt egali. El este primul interesat să apere şi să garanteze toate drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor s­ăi.”¹¹Tot Ion Iliescu a declarat că aceste drepturi nu se pot împlini instantaneu, însă democraţia nu este decât una pentru toţi, motiv pentru care nu se poate realiza totul pentru minorităţi, iar pentru români, încetul cu încetul, pe măsură ce va fi posibil. De asemenea, orice încercare de a obţine aceste drepturi pe fondul dezechilibrării ţării cu ajutorul unor forţe externe nu poate să ducă decât la violenţă şi chiar la imposibilitatea garantării acestor drepturi. „Conflictele politice şi interetnice grave, la care s-a ajuns în prezent, creează imaginea că Transilvania ar putea constitui un posibil subiect de dispută, aşa cum regimurile trecute, de nefastă amintire, au făcut-o.” S-a afirmat şi faptul că apartenenţa Ardealului la România nu poate constitui un subiect de negociere cu nimeni, iar în cuprinsul său ca şi în al României este loc pentru garantarea drepturilor tuturor minorităţilor etnice, fără a se pune în discuţie caracterul unitar al României. În continuarea discursului său Ion Iliescu făcea apel la toate formaţiunile politice, uniunile minorităţilor naţionale, la ierarhiile bisericilor ortodoxe, greco-catolice, romano-catolice şi reformate de a îndemna cetăţenii la toleranţă şi înţelegere, la reconciliere, „la evitarea recurgerii la forţă şi acte de violenţă, precum şi la reluarea procesului de producţie şi învăţământ”.

La data de 26 martie 1990, în ziarul România liberă a fost publicat discursul lui Ion Iliescu rostit la conferinţa de presă din data de 24 martie. Referindu-se la evenimentele petrecute la Târgu Mureş, el a declarat: „Eu cred că ceea ce s-a întâmplat la Târgu Mureş a fost punctul culminant al unor acumulări. Sigur, sunt multe acumulări de-a lungul istoriei în relaţiile dintre români şi maghiari, în relaţiile dintre cele două ţări, România şi Ungaria, dar noi am sperat ca momentul răsturnării dictaturii (­care, ea însăşi, a creat momente de tensiune înăbuşită la vremea respectivă) să deschidă o pagină nouă în convieţuirea populaţiei româneşti majoritare cu cea maghiară din Transilvania, în condiţii democratice civilizate.” De asemenea, domnia sa a adus la cunoştinţa opiniei publice că Biroul Executiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională împreună cu guvernul au desemnat o comisie care a lucrat la Tg. Mureş şi a reuşit să stabilească dialogul necesar între cele două părţi, între reprezentanţii populaţiei maghiare şi populaţiei româneşti, între reprezentanţii Vetrei Româneşti şi Uniunii Democrate Maghiare. Astfel, s-a reuşit să se ajungă la o înţelegere şi să se atenueze starea de tensiune din oraş¹².Tot ceea ce s-a spus despre Iliescu şi Roman care militează pentru eficienţa tehnocrată s-a dovedit a fi o înşelăciune în momentul în care ei nu au putut menţine ordine într-un oraş în care existau elemente care puteau stârni îngrijorarea înainte de 19 martie. Aceste lucruri au scos la iveală imprefecţiunile sistemului. De asemenea, a mai ieşit la lumină şi faptul că reprezentanţii minorităţilor şi grupările din opoziţie aveau să fie prezente în organismele de conducere şi în foruri reprezentative numai ca elemente decorative, nu ca forţe care au un punct de vedere legitim, care poate contribui la conturarea politicii statului. Ion Iliescu a demonstrat că preferă restaurarea unui regim etnic care să combine simboluri şi valori specifice sistemelor politice care au existat în România după 1918, decât construirea unei noi societăţi prin găsirea unor soluţii pentru rezolvarea problemelor etnice, regionale şi politice, ceea ce ar fii permis României să se îndrepte spre o politică bazată pe valorile civice şi reprezentative.¹³

Evenimentele care au avut loc la Târgul Mureş au scos la iveală sentimente de profundă ură, care au demonstrat că rivalitatea naţională autorizată de regimul Ceauşescu şi alimentată de conflictele din trecutul mai recent sau mai îndepărtat nu a dispărut odată cu căderea regimului. Mai mult, a crescut pericolul izbucnirii unor conflicte interetnice, datorită înlocuirii unui stat totalitar care monopolizase ideea de şovinism cu un stat destul de fragil, dispus să se folosească de naţionalism cu scopul de a fii mai credibil, însă s-a dovedit incapabil sau nu a fost dispus să-i împiedice pe alţii să folosească naţionalismul în scop personal şi în forme duse la extrem. Acest prim val de conflicte interetnice, a demonstrat faptul că FSN nu a dorit să condamne în mod clar violenţa sau să-i găsească pe responsabili, indiferent de apartenenţa lor etnică sau politică. Guvernul de la Bucureşti nu s-a îndoit de faptul că relaţiile amicale cu Guvernul Ungariei, de care s-a bucurat iniţial, nu puteau continua din cauza modului în care s-a procedat în legătură cu evenimentele de la Târgul Mureş.

Evenimentele de la Târgul Mureş s-au caracterizat prin anumite aspecte care vor mai fi întâlnite, de multe ori cu o mai mare intensitate, distrugătoare, în conflictele etnice de mai târziu, care nu vor distruge numai oraşe, ci şi state, aşa cum s-a întâmplat în cazul fostei Iugoslavii. Ceea ce s-a întâmplat în Transilvania a scos în evidenţă rolul mass-media în agravarea resentimentelor etnice. Mai mult, răspândirea zvonurilor menite să creeze suspiciune şi confuzie în rândul reprezentanţilor ambelor etnii s-au dovedit la fel de eficiente. Au apărut zeci de „fiţuici” al căror produs esenţial erau  zvonuri sau păreri prezentate drept ştiri, unele dintre ele reuşind să-i stârnească pe cetăţeni unii împotriva altora pe criterii etnice. Acest lucru s-a datorat şi faptului că unii membrii ai comunităţii păstrau înc­ă vii în amintire toate nedreptăţile comise împotriva strămoşilor lor, de oameni pe care acum erau dispuşi să îi considere adversari etnici.¹⁴ 

Se poate afirma că în urma semnării tratatului cu Ungaria statutul etniei maghiare din România postdecembristă s-a îmbunătăţit faţă de perioada anterioară, dar mai există foarte multe probleme de natură socială care pot fi soluţionate atât prin politicile sociale ale statului şi ale instituţiilor private instituţionalizate, cât şi prin eforturile legislative şi executive ale reprezentanţilor politici. Modul în care s-a realizat problema maghiarilor reflectă gradul de democratizare al societăţii româneşti.

JAOMIASA HANDY FRANCINE - licenţă în ştiinţe politice în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus